vineri, 30 decembrie 2011

cam aşa

stăteam pe colac
abia aşteptând să pot fugi
ca-n reclama aia la Bergenbier
când ăla nu vede marele gol
care, fie vorba-ntre noi doi, nici măcar nu există

patru-cinci poesii îmi fluturau
în carne
abia aşteptam să ajung în cameră
să repar stiloul primit de la bunica
şi să scriu

sau să iau un creion
un pix cu bilă
un dermatograf
un cărbune
o-bucata-de-cretă roşie
sau o pană de corb
unghia lui bacovia
să pun mâna pe telefon şi să sun muzele

glumesc.
eu-te-iubesc-numai-pe-tine

am sărit de pe colacul care-mi va aduce mereu aminte de tine
-când îl vom schimba, vom lua unul exact-la-fel
mama
o să fie de-acord-

poesiile erau deja
acolo

una mi-a zis:
dacă era colac de salvare, n-ar mai fi plecat
ce bine-ar fi fost, zice poesia de lângă
iar eu umblu prin oraşul ăsta de care mă tem
cu buzunarele descusute
fără să-mi pese de viaţă
sau de femei gonflabile
de mâncare-rapidă sau urşi panda

când dă peste tine poezia

te supui
faci ochii mari
te trânteşti pe pat
şi aştepţi

nu scoţi o vorbă
asta ar fi cea mai mare greşeală iar tu
nu eşti ultimul
nătăfleţ

tremuri puţin
neştiind ce-o să se mai întâmple şi de data asta
cu ochi rugători acum
ai vrea să-i spui ceva important

nu mai e timp
niciodată n-a fost
se va ridica şi va pleca
înainte-ţi va zâmbi şi va spune

ne mai vedem

asta voiai să-mi spui şi tu, nu-i aşa?

despre celelalte femei

ce-au poposit în cabana de la marginea oraşului
numai de bine
până la sfârşitul zorilor

mai toate mă roagă
aşezate pe genunchi
cu ochii plecaţi
să le uit

un exerciţiu de echitaţie ratat la milimetru
canotorul cu vâsla ruptă
balerina de după accident

nu mai puteţi continua/sunteţi
inutil, domnule
s-a prescris - apucaţi-vă
de altceva, domnişoară

numai tu îmi spui
calmă şi răbdătoare
o să te faci bine!

p.s.

te-ascund în poeziile mele
îmi pare că mă transform în lanul de secară a lui Salinger
ştii ce se spune despre cartea asta?
cineva, un hoţ mărunt pe ale cărui urme calca milităreşte
potera
ar fi vrut să se ascundă între foi
şi-ar fi reuşit

un călător profesionist îl purta doar două săptămâni
mai târziu
prin toată lumea
asta pe când pământul nu era încă o minge de fotbal

toţi slujitorii aşa-zisei dreptăţi
îl căutau
îl somau în fiecare gaură de şarpe
mai târziu şerpii au părăsit lumea asta
întorcându-se la Dumnezeu

îi zărea pe toţi din mâinile noului lui prieten
râdea uneori
nu tresărea nicicând la gândul
că l-ar putea vedea

dar
cum minunile la rândul lor seamănă
unei brichete pierdute furate poate
cum cărţile sunt făcute în grabă
câteva pagini se rupseră, iar protagonistul nostru
fu demascat

plânge şi-acum din celula lui
de nu m-ar fi scăpat
eu am înghiţit manuscrisul
şi am căpătat somn lung
te aşezi înăuntrul oaselor - lapte cald, ca de femeie
să văd cine te-o mai scoate de acolo.

poemul-de-sfârşit-de-an

aici dimineţile se-ncaieră
ca un stup de îndrăgostiţi treziţi de vreme
la muncă - lenea e păcat capital
da' mai ducă-se, îngână Adam
mai ducă-se, repeta consoarta strălucind

aici mâncăm doar o dată pe zi
TIME IS LOVE
gândacii sunt prietenii
noştri

uneori mă gândesc că povestea asta v-ar putea face fericiţi
dar o ţin numai pentru mine
încă nu sunteţi pregătiţi
încă nu sunteţi pregătite

uneori mă gândesc să mă las de meserie
sudura nu e pentru unul ca mine
sudura nu e pentru una ca tine
poemul ăsta nu vrea să spună nici el nimic

ilinca a scris unul mai frumos
vă invit să citiţi
nu voiam să mă las
mai prejos

buzunarele sunt specialitatea ei


vă doriţi să fiţi deştepţi
atunci daţi bani pe poeţi
vă doriţi un an mai bun
vă iau banii şi vă spun

cum.

miercuri, 28 decembrie 2011

*sub o pernă plină de fulgi ilinca

ce ciudat
din câte pagini am
pe-atâtea nu le recunosc
şi totuşi ele mă cunosc
mă salută mereu
şi toată lumea mă ocheşte

nu mai ştii cine eşti
şi ce mai cauţi în lume/ pierde-te
lui dumnezeu nu-i mai pasă de tine/ilinca/nu mă (mai) citi
eu şi obsesiile mele
eu şi oboselile mele
eu nu dorm nopţile. căci nu mai suport traiul cu mine însumi

am luat în greutate iar
banca a doua jar pe tălpi
salată, perne moi
de voi nu vreau să mai aud
nimic
de mine

cine ştie
cine-mi va găsi
umerii ca o streaşină sub care să te-aşezi
te legi de mine ca un scâncet noduros
dar zi-mi
pe cine-aştepţi

luni, 26 decembrie 2011

Ielele

eu îmi apar adevărul
şi nevoile şi neamul
Eminescu e departe
ne împarte-acuma iară
sau ne uita prin spitale
spatele întors spre spate

eu îmi apar sărăcia
singur sculptor între ramuri
într-un vis de-alaltă noapte
mi-e prieten numai mie
am iubit-o, am iubit-o
ea - duşman cu şerpi pe pante
noapte scrisă iar în treacăt
ultima curgând aparte

eu îmi apar casă, patul
în ultimul rând pe mine
de la anul cresc albine
să-mi mai îndulcească moartea
sper să ne-nţelegem bine
să iertăm ce e iertare
să ne temem toamna
iarna

nu mai apar azi pe nimeni
Eminescu-i iar aproape
strofă patru
strofă patru
spală neamurile
toate

deficit

în lipsa ta cresc flori pe care nu le poţi prinde într-o singură mână
cascade curg înainte
înapoi
ca şi cum despărţirile ar fi o născocire făurită de oameni împotriva
oamenilor

ei încă te caută
am ajuns acasă, spune cel mai mare dintre copii
alungându-şi pistruii de pe piele
dintr-o singură zvâcnitură

acasă soarele are grijă de piepturile noastre
ploile cad cumpătat
ogoarele nu ies din vorba tatălui
uşile sunt întotdeauna deschise larg

un pahar de tărie să prindem curaj
îl luăm cu noi în călătorie
ne ţine strâns mâinile ca un dezertor în ziua morţii
să nu mă lăsaţi, să nu cumva să mă lăsaţi

sorbim oraşe printr-o pâlnie de aur
nimeni nu ne ştie
pe nume

Mircea şi geamănul

maşini
ateneuri
caberneturi
mi se face rău când îţi aud paşii în apartamentul de vizavi
ca un n-am să mai plec niciodată de aici

nu ne privim ochi în ochi cu nicio ocazie
duci gunoiul la ore ştiute numai de tine
scriu sau telefonez numai atunci când ştiu
că nu mă poţi auzi

bretelele tale nesfârşite
necuvintele
înjurăturile mele ce stau motototlite asemeni unor copii bolnavi
de inimă

intru pe fereastră
intru pe unde mi se dă voie
intru ce altceva să fac
nu e ca şi cum m-aţi vedea

ard anotimpurile cu o brichetă primită de la mama
mă bucur pentru fiecare rând ieşit
din maşina asta de vise
iar din tine cresc flori galbene
melc netrebnic
cu limba ascunsă înăuntru

duminică murim împreună
fără să ştii
de-asta ţi se opreşte mereu ceva în coşul pieptului
fir-ar a dracului
doar ca să sară înapoi după câteva ore

albă ca un sfârşit pe care putem pune buzele
un cal de rasă
un freamăt
deşi nu mai ştii cine sunt
deşi nu mai ştiu ce cauţi în amintirile mele

s-o isprăvim
am să-mi uit dinţii acasă
şi-am să mă plimb aşa
dezvelit de mine
prin parcuri
prin târguri
inimă de vânzare
inimă
păcatul n-a ajuns încă la mine
luaţi
luaţi săturaţi-vă

marți, 20 decembrie 2011

Urlet

pământul ne scuipă pe limba lui
cerul e limita
ca-ntr-un film prost
ce nu ştie absolut nimic despre Japonia

detest bobul de orez din raţiuni personale
vizavi cineva mă aşteaptă
cu un maldăr de volume
de poe.zie

o amân azi
o amân mâine
vine toamna
iarna nu se lăsa nici ea
te-aş chema aşa cum
sau aşa cum
poeziile nu înseamnă nimic

rămân aşadar în paturi străine
nemaisperând să mă salveze cineva
cel puţin acum nu mă vezi
cel puţin acum nu mă poţi vedea
silabiseşte copilul
îndesând în haină
o bucată de pâine

luni, 19 decembrie 2011

plămânul meu stâng a murit

mă dor ochii
braţele
ploi acide mi-au pus stăpânire pe corzi -
un violoncel de mâna a doua
un vultur fără casă

încetaţi, spun vocilor din afară
întoarce fusul
mâine te va privi la fel
numele nu-ţi mai spun nimic
urmele - oraşul săpunului gata dospit

plămânul meu a murit
într-o zi de sâmbătă
mai dă-mi două zile, îi spun asasinului meu
scuzele împăratului danez
Desdemona - o pacoste

carne
corb cuminte
întoarce-te cu faţa
către om

vineri, 16 decembrie 2011

ce e val ca valul

cal de rasă, animalul
îşi nechează neputinţa
lanul cu nenumărate
larve aşteptând să plouă

ars de soarele din urmă
urmărim sordid serbarea
scuip scandez sar coarda/oare
câţi din dumnezei mă iartă
orb olar albina Ziţa
îmi vorbeşte despre moarte
o înghit şi-mi rup fundiţa
ia mai ducă-se tâmplarul
turma oile halviţa

înarmaţi cu mitraliere
inimi tari şi carne tare
suflete salată/ pare
că frizerul ne aşteaptă

se sfârşi cum se cuvine
trenul ăsta nu mai vine
v-am pupat,
uitat în mine.

marți, 13 decembrie 2011

90

da şi tu un semn de moarte
ne desparte
ne împarte
mere coapte
coate
poante
larma viselor deşarte
şi te uită şi socoate
melcul cu antene-n spate
mâini ce-acum ne vor legate

lagărul şi limba - sparte
cuie-n culmile ce-s şapte
larma viselor intrate
scuipă inimi
nu te zbate
nu te judeca aparte
ai să vezi ce nu se poate
ai să mori urlând
tu, moarte,
dă-mi un semn şi poate-poate


am să mi te recunosc

vineri, 2 decembrie 2011

uneori poeţii

plictisesc
îi dori cu întrebările tale
îi urci cu întrebările lor
podul pe care ne vom strânge cu toţii
Komartin mă bântuie
Irina mă bântuie
Ilinca face cafeaua
spunându-mi
o să te însănătoşeşti tu o dată şi-o dată

cascada viselor de poezie neajunsă
la sfârşit
allegro
altul mai bun
lumină la jumătate de vină
vulpi veştede toamna aceasta
frigul e-n oase şi nu mai vrea să plece de acolo
decât cu promisiuni
necurate

turma
ne iartă
turma
ne strigă pe nume
turma
ne poartă în inimi ca şi cum
am fi
folositori
zeului

Celor trei, cu neputinţă - Blaier, Tocilescu şi Ciulei

nu mai putem concura aşa
corzi vocale
amigdale
anecdote în pocale
sfinţii adormiţi agale
ne pornim la drum
deodată
apă bună şi cuvinte pentru cei
lăsaţi aici

drum lung/ poveşti
despre pământ
sper doar ca cineva să vină-n loc
altfel sfârşesc cu toţii în zadar
în buzunar mi-aş fi dorit să am oglinda
să plâng cât pentru toate vieţile
primite-n dar
încet întorc
visez. amar.

ajunşi vom fi necunoscuţii lumii noi
lumii celei mai şterse, poate
cu mâinile împreunate
îi aşteptăm pe zei să tragă draperia
să ne întrebe
să îi întrebăm
să ne ofere,
să le acceptăm
prietenia

joi, 1 decembrie 2011

plumb

plouă prostesc
purta-mi-aţi steagurile printre coaste
sau cum ar zice nord, uitaţi-mă acasă în zilele
în care-aveţi să-mi daţi veştile proaste

nu iau mărunţişul niciodată
şi totuşi îmi trebuie
aleg prost
torn în ceaşca necuvenită
întreb neîntrebat
răspund deşi nu se mai întreabă
nimeni

repet de câţiva ani clasa a zecea
încă mai copiez la fizică
chimia mă ştie pe derost
aş vrea să fie invers
am făcut rost şi de oglinzi
numai să te prezinţi înainte
de ora zece

nodurile sunt şi ele la zi
port părul tot mai scurt
nu mai fac calculele în minte
încă iubesc regula de trei simplă şi
piramidele regulate
şi fustele tăiate de sus
şi degetele lui M.

nu mai am buletin
carnet de note
de student
permis de trecere - frontiera eşti tu
eu sunt un vierme cu suflare de om
ce e cel mai nasol în toată povestea?
am aflat unde stai

miercuri, 30 noiembrie 2011

Razei

nu-mi mai iubesc pământul
braţele lui
umerii
coapsele pământului
pântec ars
caută-mă
sau ceva are să se surpe în ţinutul dintre mine
şi Dumnezeul coborât
în femeie

la gând
la timp
plecând
închinându-se

luni, 28 noiembrie 2011

ferestrele de vizavi

eşti aşa frumoasă când scrii
într-o cameră închisă ermetic
şi nimeni nu ne poate aduce
la lumină

patetismul
hainele de duminică
poeziile se lasă greu
ca o durere-n coastă
o servietă uitată la birou
pe când soarele
se purta altfel cu oamenii

închei cu gândul
ca în ziua-n care voi scrie cele mai urâte cuvinte
gata să murdărească în primul rând
preşul de la intrare
ai să-mi dai botinele jos spunând
eu înţeleg
intră, se răceşte supa ta preferată.

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

spatele pescarului

învaţă să-ţi porţi aripile
plânsul
şi toate celelalte stele
mâine
ne vor vedea cu toţii
s-ar putea să cădem
departe de casă
cuiburi de tot felul visând
lumi posibile

iarba mereu aceeaşi
prima proiecţie despre rai
când totul ţi-e dat într-un cufăr minuscul
descurcă-te
poveşti salvatoare (te) aşteaptă
înghiţind noduri în fiecare zi
s-ar putea să cădem, îşi spun poveştile
s-ar putea să cădem, silabisesc oamenii prin pieţe
/

iarba
mereu aceeaşi
cămăşi de in pe care le-ai fi vrut mai aproape
spatele pescarului bătrân
ploile din care pare că n-o să mai poţi ieşi
niciodată
mulţumiri tuturor necunoscuţilor
din vieţile noastre
/

vineri, 25 noiembrie 2011

secund

începuturile cu durerile lor
dungile necălcate
mâncarea lăsată anapoda
clipe
cine să le mai numere/cine
să le mai sufere

avioane din hârtie şi-apoi
lumea despre care nu vrem să ştim nimic
palma întoarsă spre dumnezeu
pe care-aş vrea să-l botez altfel parcă
de fiecare dată
să nu înţeleagă numai cine trebuie

ascunşi
singurătăţile plutesc
pe ape
ochi tulburi
vezi punctul
înainte să spui ceva

anacronic
ancora binelui ne prinde umărul
camarazi fără voie
campăm
nesfârşit
numără-mi degetele crescute azi

că-ntr-o luptă aleasa înainte
sărutul binemeritat
somnul laptelui
călduţ încă
curma durerile bolnavilor
închipuirile lipsite de avânt

joi, 24 noiembrie 2011

titlu pe nevăzute

mi-am amintit de Zglobia şi închiderea ei
în cochilia necunoscutului de dincolo
de mlaştini
vineţie şi a nimănui
a ei, a lui, a moşului ce-mi spui că te-ar fi vizitat
e frig aici, e frig
şi iernii-i arde de balade
bal bule bombe scoate-mi aripa
ramuri de brad
ramuri de prun
ramuri de viaţă şi Neptun
se uită-n noi şi râde-ntreg

din zi în zi
încolăciţi
făcând în ciudă unei lumi/plecăm
călătorie
rugăciuni
şi coridoare/surd
apun toate minciunile

mi-am adunat în grabă rufele
mă mut
şi luna mă primeşte-n sine
mi-am scurs în grabă ochii/acum
te văd
întorc ceasul ciudat pe partea cealaltă şi-aştept
că florile să-nceapă să se certe
că toate ce se cern să-ţi strige numele

pe care ţi-l cunoşti doar tu.

joi, 17 noiembrie 2011

Pe 30 de arginţi

1.

mă minţi sau adevărul e undeva
la mijloc
între tine şi mine
piciorul pus înainte
cântec de adormit copiii

ca să ne putem face planurile
trecem graniţa mâine noapte
apă până la glezne
până la genunchi
apă până la şolduri
dincolo de coaste
Umberto Eco se joacă cu inimile noastre

ca o rimă pe nepusă masă
un musafir nepoftit
o poezie pe care nu o vrea nimeni


2.
mă minţi sau adevărul se joacă cu degetele
noastre
greşit-am oare
plătim
bem pe datorie

peri albi
doamne îmbrăcate
adormite cu o singură lovitură
o cutie cu benzină şi poate vom scăpa
şi poate vom


scăpa cu bine

Hortensia (nu) există

călătorim
căldura curge prin noi ca o balegă din ziua a
şasea/ Caligula
şi cei douăsprezece apostoli
cravate cu nodul cel mai bine făcut

călătorim
rumegam cât mai repede
azi se vor fura ceasuri
mâine, curele
poimâine s-ar putea să ne liniştim

călătorim
căldura curge
cum prindem o zi liberă, cum ne aruncăm în Pacific
cu braţele deschise înainte
cu frunţile

nu mă interesează cine eşti şi aşa
şi pe dincolo
poezia
pungilor de sub ochi
bocanci de împrumut


aşa să ne-ajute cel ce a rămas
între noi.

luni, 14 noiembrie 2011

Tonight I'm loving you

mortul din groapă
şi mortul zăcând pe pământ
mai curat şi mai sincer ca niciodată

eu o dau dracu de viaţă, zice-ngropatul
eu o dau dracu de moarte, zice celălalt
visez prea mult de la o vreme
asta nu ne poate aduce nimic bun

medicamentele nu ne mai ajută
amintirile nu mai sunt demult ale noastre

duminică, 13 noiembrie 2011

bileţele la cafea

...
să afli locul pe care îl frecventează
să vorbeşti cu cineva acolo
să îi lase biletul tău
în fiecare zi/ o continuare
la cafea

numărători de ploi din doi în doi
cine-a venit mereu cu ziua-n gând


de fapt
am cunoscut o fată frumoasă
are maşina are şi casa
şi vorbim la telefon o grămadă
însă n-are ochii tăi...
însă n-are ochii tăi...

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

.motor

acum, în clipele cele văduve
'n care ziua şi noaptea-mi par totuna
orele se aştern murdare ca şi cum
cearşafurile sunt toate ale lor...

încă plâng portocalele
pe care nu le-am putut ajunge cu mâna
aripile cu care n-am ştiut să mă port
plânsul pe care n-ai ştiut să-l cugeţi

azi toţi scriu despre noi
ochii tăi mă uita
mâinile tale mă uita
umerii tăi au plecat demult

sunt om şi mă pot mulţumi cu asta
eşti femeie deşi ai fi putut
fi
altceva

adorm ca şi cum m-ai fi iertat
te-ai fi întors
sau aşa ceva
finalurile cu tine mi-au plăcut întotdeauna

miercuri, 9 noiembrie 2011

am nevoie de cuvinte

am nevoie de cuvinte
de cvinte şi de cvartete
am de capetele sfinte
amănunte
jurăminte
apele să mi le zvânte
vorbele să mi le spele
poarta porţilor, cuminte
să te-aştepte
să te zbiere
a venit!
trezirea, sire!
împărat fără regaturi
a venit şi-mi strigă ESTE
în armuri şi cu pecete
să le văd din depărtare
să mă vadă
cine-ţi este
cel ce marea-l ştie, goală
cel ce tu îl ştii,
...
amară

Dar ştim atât de bine să uităm

a fost ora şaptesprezece
cocoşii stau cu gâturile lungite
Lizuca plânge şi ea după o bucată de pâine
luna s-a dus cu ale ei
prietenii Lizucăi au fost înghiţiţi de ape chiar
noaptea trecută
şi-ar fi dorit să scape măcar câţiva
jocurile nu mai sunt ca altă dată

soarele anunţă o nouă dimineaţă
Lizuca se joacă singură în nisipul proaspăt spălat
ca şi cum aşa ar fi fost
din
tot
deauna

nici_mie

în seara aia mi-am dat seama
că te iubesc
eugen îmi trimisese textul promis
citeam rândurile alea de parcă erau ale mele
ochi critic, îmi zicea el
s-o crezi tu, îi ziceam eu în gând

vlad şi ilinca rânjeau din colţurile lor
copiii îşi vor trimite textul ăsta pe e-mail mai ceva
că mesajele împânzite cu ameninţări
mai ceva ca un film horror bine făcut

în seara aia
aşteptându-te
mi-am dat seama că te iubesc

cu mâinile îngheţate şi ochii
pe ceasul pe care tocmai îl furasem
al patrulea pe săptămâna asta

ştiam că n-ai să vii
că n-o să ajungem la mine acasă
şi că zorile ne vor găsi separat
în seara aia
mai mult ca-n oricare altă seară
mi-am dat seama că te iubesc

supoziţii. speculaţii. supozitoare

ne vom întâlni într-o dimineaţă
cerul
cafeneaua pe care o vom face una cu pământul
mesele stând cu picioarele-n sus
asemeni unei femei nedumerite
vulgaritatea e o scuză bună
când n-ai mâna cu care se scrie de obicei

ne umplem buzunarele
libelule fără părinţi
pâinea cea de toate zilele
poezie în fiecare batista ce stă să cadă
din buzunar

visul
nesomnul
oameni ce nu ştiu singurătatea
eşti liber, dragul meu
iluzia unui plânset care era oricum acolo

te iubesc
as-vrea-sa-ţi-scriu-o-scrisoare
nu uita asta.

luni, 7 noiembrie 2011

Călcându-mi pe urme

sângele uriaşului
cimitirul apărut de nicăieri
o mâna pusă anapoda
o carte pe care ţi-ai fi dorit s-o scrii fără
să te uiţi înapoi

moarte corbului
moarte omului
moarte la marginea mâinii mele
închideţi vă rog
uşa

cum să te ascunzi atunci
când eşti într-o deplină siguranţă
/
ochi roşii
şobolani născuţi în luna a şaptea
mâine nu te vei trezi de dimineaţă
frica va pleca
înainte

duminică, 23 octombrie 2011

Ai capul învelit în sare

ai capul învelit în sare
şi ochii-s sus în cer
şi ochii-s sus

întorc limbile ceasului şi plec
debarcaderul, vâslele
ce-am fost, ce nu mai suntem oare

Şobolani la periferie/Manifest la periferie

i.


gânduri palinde
dimineaţa târându-se
tuse seacă
nu mor caii când vor câinii
să săpăm o groapă pentru zile ca cea de azi

Galatee
braţele tale
Dumnezeu în scutecele unui copil
n-ai să-nţelegi niciodată
iar dacă scriu şi altfel e pentru că nu vreau să fiţi nepregătiţi



ii.


să nu uităm de ce-am venit
pereţii celulei
inimi gemene sufocându-se de la prea mult gaz

nu mă interesează cum se trăieşte pe marte
nu mă interesează cum se trăieşte pe venus
nu mă interesează cum se trăieşte pe pluto
sistemul solar
acea infinitate de puncte
aceeaşi voce mirându-se/tu locuieşti
aici?

îl am pe mihai drept tovarăş
nu rămânem în urma niciodată
o ceaşcă de ceai şi-o luăm
de la-nceput



iii.


ca şi cum poezia chiar ar fi bună la ceva
camera până atunci goală
ceasul până atunci spart
femeia
până atunci a altuia
toate într-o singură scrumieră

ţin stiloul cum pot
mănânc numai de la cei ce-mi par de încredere
încă dorm pe sub podurile lui Dinescu şi visez
cu susul în jos
pământul nu se mai supără pe mine

micul prinţ pune punct
eu pun virgulă
micul prinţ zice "a"
eu mă duc la culcare.

vineri, 21 octombrie 2011

Neliniştea în cinci capitole

i.

am sosit, pare-se
cei care m-au chemat, visat, mâncat la micul-dejun
m-au demolat ca pe o căsuţa de paie
mai sunteţi aici?
astăzi vom afla
un truc nou
/
după ce am învăţat să ne ascundem astfel încât
nici Dumnezeu să nu ne mai poată găsi de unul
Singur
astăzi vom avea de îndurat ceva
cu mult
mai greu decât atât


potrivindu-şi vocea
mânecile
rochia până-n pământ
firescul în carne şi oase
cei mai drepţi umeri pe care i-ai cunoscut vreodată
/
cu tălpile goale
singure
pândind biruinţa
scopul ultim
un drumul deja parcurs
o poveste ce trebuie să se termine





ii.

zâmbetul îl sperie pe om
o frică înţeleasă niciodată de către vieţuitoarele dimprejur
/
of
trebuia să mă fi gândit
cutiuţa era deja acolo
aşteptând





iii.

vom aduce pe lume copii făcuţi din lumină
ce se vor descurca singuri indiferent de capcanele
ce se ţes singure în oraşul de dincolo
totul printr-un procedeu pe care nu-l putem spune
nimănui
genunchii
şi toate celelalte şase minuni stând să cumpere pâine caldă
mâine ne aşteaptă o altă zi





iv.

ostenit sau
mulţumit din pricina
extazului de numai câteva secunde
privind înainte
privind înapoi
privind numai
admirând
astre
astm
arcuri din omiesaptesuteşiceva





v.

pe de altă parte dansul devenise o banalitate
da, în cea mai frumoasă dintre lumi, dansul
începuse să adune plictis
prea multă lumină şi corectitudine
pentru-atât de puţini oameni
pentru-atât de puţine sarcini înţelese sau neînţelese
/
vom plânge
vom pleca întrucât nimeni
nu mai are nevoie de noi
/
parfumuri ce nu seamănă unele cu altele
mâini pe care nu le-am ales
iubiri ţinute pe întuneric
/
acolo unde neputinţa
şi lumina adevărată
îşi dau mâna pentru câteva săptămâni

luni, 17 octombrie 2011

(e)lipsă_titlu sau poemgeometric

da, câteodată e sâmbătă
iei un volum de poezie
deschizi la pagina douăzeci şi cinci şi
citeşti cu voce tare

caragiale şi tristeţile lui
îmi vine să-mi iau câmpii când o poezie iese cum
vrea ea
/

aşa e-n viaţă
aşa e-n viaţă
nimeni nu se mai face bine
nu se mai

un drum care (de fapt) nu există
paşi care n-au cunoscut niciodată lumina zilei
da, câteodată e sâmbătă
iei un volum de poezie

urâţi-mă toţi
oricum nu vă cunosc
da, câteodată
e sâmbătă

iei un volum de poezie
te uiţi pe copertă
nu eşti
tu

îţi spui
poate mâine
şi te întorci pe partea cealaltă
asemeni unui act de necunoaştere

joi, 13 octombrie 2011

Huet în patru capitole plus 1

#1
Pântecul



îţi mai aminteşti când ţi-am vorbit despre pântec
ce frumos trebuie să fie, ai spus tu
înăuntrul unei balene paşnice
ce ne vrea numaidecât binele
ce ne vrea numaidecât pe noi
să-i fim tovarăşi
la bine
şi la rău
la bucurii
şi la necazuri
până când moartea o vă despărţi de noi

dar nu pentru multă vreme
dar nu
pentru multă vreme
balenele se întorc mereu pe pământ
probabil vor acasă
le lipsesc ploile şi oamenii ce-şi zâmbesc
pur şi simplu
deşi se cunosc asemeni degetelor unei singure mâini



#2
Aproape de casă



ai întârziat
bagă-ţi buzunarele înăuntru
braţele devin unul şi totul are să revină la normal
pragurile se micşorează văzând cu ochii
chiar şi-atunci când încurci cadourile
uşile, mâinile
o priveşti atât de frumos
acum am fi vrut să rămânem singuri
după asta am desenat un cerc perfect
acum poţi să
acum
să mai încercăm o dată



#3
Când am fost să cumpărăm lapte



ca o familie adevărată
care-şi cunoaşte priorităţile
care se cunoaşte pe sine
zâmbind
am coborât
spunându-ne
iată, am făcut-o şi pe asta
acum putem să ne mai bucurăm puţin



#4
Plânsul



nu există
toate celelalte dispozitive cu care putem privi în larg
barca
vâslele
cele pe care numai tu le ştii
cele pe care mi le-ai spus numai mie
ne privesc de vizavi
mulţumindu-ne
suntem în siguranţă, ne spun
şi noi suntem în siguranţă



#5
Tot atunci



cel mai frumos sărut de pân-atunci s-a întâmplat tot acolo
rezemaţi
ochii balenei ruşinându-se
întorcându-se cu spatele uneori
alteori privind prin crăpăturile posibile numai atunci
când degetele se desprind pentru-o clipă

sau chiar mai mult


marți, 11 octombrie 2011

Ora exactă

a fost ora patru
prin oraş mişună tot felul de oameni
cu mânecile, cu gândurile suflecate
nu spun nimănui nimic
mă ghemuiesc
metamorfoza e departe de mine
fiecare cu jungla lui

o dau dracu de facultate
strigă Dima într-o limbă numai a lui
lasă, să ştie toată lumea/de ce
să nu ştie
de ce, mamă,
de ce
ce dacă ne aud vecinii
ce dacă

tocuri până la cer, poate
unul dintre noi îşi va înfuria la un moment dat
îngerul

luni, 10 octombrie 2011

Poveşti de pe peron

noi, ne-om vedea
dar nu ştiu când
adică ce-o avea de gând
îşi spuse fata
şi plecând
cu mâinile-n palton şi inima
bătând barbar
şi-a spus în gând
nicicând
nicicând

acum că totul a trecut
se roagă fiecărui tren
uitându-se în el şi negăsind nimic
urcându-se pe băncile din gară şi strigând
a fost un banc
un banc a fost
iertaţi-mă
daţi-mă jos
mi-e rău, mi-e frig şi-acasă n-am mai fost
demult

Amintiri din viitor

flori galbene
din câte am cules atunci
prea liberi, neştiuţi de voi
mâinile goale, cerul martor şi uşori
şi-a plâns uriaşul în braţele ei
cu noduri cât să lege sufletele cele mai de jos
fără cuvânt
şi fără jurământ

ilinca citeşte-mi un poem

altfel am să-ţi scriu numele cu litera mică
până la sfârşitul zilelor
am să-i ameninţ cu pistolul la tâmplă
să-ţi scumpească ţigările
să-nteţească ploile
vânturile vor tăia mai ceva ca un măcelar
am să-ţi fac viaţa
un coşmar

toţi au demisionat în frunte cu primaru'
un nenorocit
copii cu palmele negre mâncând fructe pe ascuns
viaţa mea stă în mâinile tale
nu mă crezi/
am să-ţi fac o mărturisire
la 11 septembrie tot eu am fost
/

acum e momentul pentru încă o criză de râs
cum numai tu ştii
cum numai eu ştiu
pune mâna pe telefon
dacă intră robotu'
bagă-l în mă-sa
o să mă strige el
la un moment dat

The SPIRAL never ends

rătăcim
rătăcim
floare de colţ
arată-te în ochii noştri ca şi cum
am merita o gură de aer

rătăcim
fără lanterne
fără bocanci
cu buzunarele goale
sufletele deopotrivă

good times
bad times
lacrimi cu mai puţină sare
ca şi cum ai roti un glob pământesc până la epuizare
cad copiii cu miile, nimeni nu e acolo să-i azvârle

înapoi

duminică, 9 octombrie 2011

God is wearing black

am urechile la tine
mie nu-mi place vremea de-afară
înfăşurându-se în sine
dimineaţă se va mai trezi doar unul dintre noi
cineva ne aşteaptă acolo
pentru a ne lega mâinile la spate
raportează soldat

n-o să fie prea plăcut/
atât timp cât nu-mi loveşti gleznele, e-n regulă
corvoada scrisului
coroana regelui neînfricat
să numărăm împreună
astfel sfârşitul are să fie mai dulce

ne vom acoperi unii pe alţii cu satin
visul nu se va termina
zmee plimbându-se prin oraş
îmi vreau banii-napoi
vom cânta, vom mânca la aceeaşi masă
până când cineva are să ne pună la zid

nu-l cunosc pe omul acesta
aici ne vom despărţi
dacă nu se va întâmpla nimic
ne vedem tot aici
în trei ore fix

soldaţii mor
soldaţii-s morţi

soldaţii mor
soldaţii-s morţi

soldaţii mor
soldaţii-s morţi

sâmbătă, 1 octombrie 2011

telegrama

încă o zi şi plec
eliberat în sfârşit de o mie de legături
mai mult himerice decât reale
dau bir cu fugiţii ca cineva să fluture
o batistă înapoia mea
desdemona n-a murit

încă o noapte şi-o să-ţi spun secretul meu
frumoasă doamnă fără de
trecut
dau bir cu fugiţii
las bacşiş
oricui îmi iese-n cale


paris, 7 aprilie 1837

iertare

ca un nor sau
o conglomeraţie de nori
ca o femeie sau
o adunare populară
egalitate până-n ziua a doua

ce-are de gând gara asta cu vieţile noastre
urli păpuşarului cu ochi închişi
tăcerile toate se vor alia în lupta noastră
până când ultima suflare are să-şi spună oful

daţi-vă la o parte
strofa asta nu are nevoie de voi
nici de mine
nordul
flori la mâna a doua
cuvinte lăsate la uscat


gara asta are trenuri care aşteaptă.

femeia cu un singur braţ

ce-aţi păţit, întreabă reporterul înfrigurat
un corb a ciugulit de unde nu trebuia
am dormit pe braţ până când s-a uscat şi-a căzut
nu l-am putut înlocui cu-n altul
n-am găsit unul care să-i semene

ce-aţi păţit, întreabă înfrigurat reporterul
e tot ce pot să fac
e tot ce pot să fac, repetă cineva
mi-aş fi dorit un acordeon care să cânte de unul
singur
aş fi stat cu el zi şi noapte
am fi dormit în acelaşi pat
ne-am fi trezit în acelaşi pat
fără reproşuri
fără rele intenţii

2 x 5

să fiţi veseli şi generoşi
încercăm sau încercuim
în cer, o fetiţă ridică liniştită mâinile sus
silabisind
nu-pe-mi-ne-mă-că-u-taţi

dar pe cine căutăm, am întrebat noi
fetiţa n-a mai răspuns şi a doua oară
de-atunci ne scotocim buzunarele şi nările
nimeni nu mai scoate
un sunet

The Tea Set V

1.

poem scris la beţie
pe un colţ de hârtie sau de plapumă
despre minţi în colţuri, floare de colţ
câinii care nu se mai întorc niciodată
salut-salut
când se termină şi de ce?
nu-ţi mai aminteşti nimic
cinci tăieturi perfecte pe braţul drept
cercuri traversând în grabă
cine ştie unde se duc



2.

linişte de mormânt
morfină cât pentru o viaţă de om crescut la periferie
căci eu iubesc şi flori şi buze/pe tine
nu te mai iubesc
pe mine nu mă mai cunosc
am glumit
sper s-apară cineva c-o cutie de simţul-umorului



3.

idei despre viaţa la capul patului
aspirină
o oglindă care-ţi arăta doar atât cât vrea ea
atât cât crede ea că meriţi, probabil
te lăsăm aici, mă
te lăsăm aici
nenorocitule
pumni şi picioare cu nemiluita
aici rămâi, ba, cretinule!
să vedem cine-o să te găsească!



4.

cearşaful ăsta nu-i al meu
e mai curat ca-n totdeauna
e mai singur ca-n totdeauna
dimineaţa nu întreabă pe nimeni
de azi îţi dăruiesc mâinile mele
ştii unde să le laşi
o să le recuperez la următoarea cădere
a soarelui
constantinopolul nu are nicio părere despre asta

vineri, 30 septembrie 2011

alt jam

1.

Once we were lovers
But somehow things have changed
Now we're just lonely people
Trying to forget each other's names


azi am reconstituit, aproape fără să vreau
drumul nostru spre casă
iarnă, mâini îngheţate, plânset
pentru prima dată mâncăm altceva decât pe noi înşine
nu ştiu ce-a urmat după asta
am adormit
ne-am trezit tot acolo
cineva ţinuse cu noi în zilele acelea în care te-am avut prizonier
n-ai fugit însă, niciodată


2.

What came between us?
Maybe we were just too young to know
But now and then
I feel the same,
And sometimes at night I think
I hear you calling my name


am sunat să văd ce mai faci
mâine
n-am să ştiu ce să spun
sau dac-am să spun ceea ce trebuie
sau dacă trebuie, într-adevăr, să spun ceva îndeosebi
mai apăsat, mai strâns
dar tu n-ai să ştii nimic din toate astea
apele curg fără ştirea oamenilor
aşa a fost întotdeauna


3.

Once we were lovers
But that was long ago
We lived together then
And now we do not even say hello


câte-o biserica răsare de nicăieri
nu ştiu ce vrea să-mi spună
nu ştiu ce trebuie să spun
alerg cu respiraţia tăiată
negândindu-mă la nimic
negândindu-mă la mine
la durerile noastre stând la comun
cineva ţinuse cu noi în zilele acelea în care m-ai avut prizonier
n-am fugit însă, niciodată.

joi, 29 septembrie 2011

Poate azi am să mor

unde-mi e duba? da' pianu', pianu' unde e?
îmi iau zilele
le îndes într-o sacoşă de sare
le duc departe
cine ştie când
jumatate-femeie, jumatate-altceva
mi le va cere înapoi

am să trimit pe cineva să le spună
stăpânul vostru vă vrea înapoi acasă
ia mai ducă-se dracului
suntem fericite aici

am să trimit pe cineva mai priceput
stăpânul vostru vă vrea înapoi acasă
ia mai ducă-se dracului
suntem fericite aici

am să merg eu însumi
şi-am să le spun
ia mai duceţi-vă dracului
fericirea-i o monedă spartă.

miercuri, 28 septembrie 2011

8. Morfină şi multe altele

Nu mai voiam să ştiu sfârşitul poveştii, deşi, de ce să mint, în nebunia mea de moment mă aşteptam, cel mai probabil, la ceva apoteotic, paranormal, ar spune cineva. N-a fost aşa. Dimpotrivă.
Zborul - un substantiv sau... aşa ceva. Unul din cuvintele la care reacţionam mecanic, probabil fără să vreau. Patetic. Pasajul despre zbor dispăruse. DIS-PĂ-RU-SE. Am răsfoit o dată, de două, de cinci ori. Nu mai are acolo. Ca şi cum asistentul blond s-ar fi aplecat asupra mea, nu a lui, spunând: Am închis toate ferestrele, liniştiţi-vă. Non, a la souffrance! Curios cum tocmai o idee referitoare la moarte, te poate ţine pe linia de plutire pentru zile, poate săptămâni cu totul întregi.

Dar eu nu sufăr de claustrofobie. Ba chiar îmi plac lifturile, din varii motive. N-am fost niciodată la Tulcea. Cert e nu-mi amintesc să fi dorit vreodată să-mi părăsesc rezervă. Fusesem un pacient cuminte. Probabil de aceea primeam mereu vizite, care nu veneau niciodată cu mâna goală. Îi recunoşteam imediat, ne bucurăm puţin şi cam asta era tot. Tot o certitudine e şi faptul că o dată ajuns acasă, parcă redescopeream un tărâm al meu şi numai al meu. Sigur, senzaţia nu dură foarte mult, nu putea să dureze. Nu mă puteam concentra asupra fericirii mele, nici a scrisului. Nici măcar a cititului aşa cum se cuvine. Eu nu mâncăm cărţile pe pâine. Le citeam, doar din când în când, pe unele dintre ele. Le stocam acolo unde trebuie şi trăiam mai departe. Muream mai departe. Eram patetic mai departe. Totul mergea spre mai departe. Sfârşitul era şi el, aţi ghicit, la fel de departe.

Nu mi-am dorit niciodată să sar - nu eram în stare nici măcar să mă gândesc la aşa ceva. Trenurile m-au speriat într-o noapte, dar alte evenimente majore nu ştiu să fi fost. Nu era foarte bine, dar nici foarte rău nu era. Mi-am amintit mai apoi de Orwell şi al lui 1984. Mi-am spus "Eşti un impostor, un criminal!", am zâmbit şi-am trecut, încă o dată, mai departe.

**


Mai rău de-atât nu poate fi, îngânam mai ceva ca un copil. Mai rău de-atât nu poate fi. Raiul cu toate ale lui, femeia venită de nicăieri, un te-iubesc azvârlit din tocul uşii. O să ne mai vedem peste trei săptămâni. Ce-a urmat nici nu mai contează. Orele de matematică erau de domeniul trecutului. Trecutul era şi el de domeniul trecutului. "Acesta nu e un joc de cuvinte", am strigat. Nu era nimeni să consemneze, în consecinţă, am renunţat.
Toţi renunţăm la un moment dat, iar asta nu trebuie să sperie sau să supere pe nimeni, domnule P.
Mă auziţi? Sunteţi acolo, domnule? Dar eu, sunt acolo? Mă vedeţi? Ce vedeţi? Cui aparţine viitorul? Cui aparţin mâinile mele? Patetic. Patetic. Patetic. Masca fusese fixată cu mare atenţie, gazul se răspândise mai ceva ca data trecută. Nu mai apucasem să spun nimic. Să fac nimic. M-am trezit la câteva ore după aceea. Pe patul de vizavi nu mai era nimeni.

sâmbătă, 24 septembrie 2011

Zborul patru

nu umbla cu cioara vopsită
ştiu eu adevărul despre oameni
despre poeţi, despre tine şi despre toată povestea asta,
Ioana

stai în spate
să nu se-apropie nimeni de rândurile tale
dar să fie linişte, i-am spus, vocalele mele
se trezesc la cea mai mică atingere

cu capul aşezat pe umărul stâng
cuminţenia în carne şi oase
fără un cuvânt
înainte

dar eu ştiu
îmi spui dinăuntru
e bine ce faci
coboară berzele în strofa urmatoăre

dar eu ştiu
îmi spui de oriunde te aşezi între coaste
e foarte bine
coboară primăvara înaintea paşilor mei

vineri, 23 septembrie 2011

joi, 22 septembrie 2011

taina oilor

în drumul spre acasă
am trecut de sute de ori peste mântuire
cu roţile personalului ce nu se mai lăsa dus
în ţara trenurilor de vârsta a treia

femeia se scutura apoi, întorcăndu-se la ale ei
la copii
la bărbatul ce nu cunoscuse teama de moarte
(uitând de neliniştile omului ce încercam să fiu)

aici a fost o biserică
clopotarul număra cuminţenia pe degetele de la o mână
nu mă privea
niciodată

probabil nu eram pregătit
am să mă întorc aşa cum
m-am întors şi până acum,
i-am spus

iarna trecuse neobişnuit de repede în anul acela
grâul părea să ne fi iertat
din celălalt capăt al pământului
aşteptam o picătură de ploaie

miercuri, 21 septembrie 2011

despre

ceva nu e bine-n paradis
călăreţi cu două capete aleargă de colo-colo
vor să-mi spună secretul
eu nu-i ascult
îmi văd de nodurile mele
adun apă pentru părinţi
încerc să nu spun niciun cuvânt în plus
sau în minus

ceea ce nu e tocmai bine
următoarea oprire
poezia ţipă din toate marginile
şi nimeni n-are un căluş la îndemână
sau un cearşaf curat să sfârşească
cu circul

poemul din sertar

poeziile pe care nu le ştie nimeni
îngânate încet
silabisite ca o mâncare de orez
ură şi nepricepere în cuvintele păcătosului

uneori mi-e dor
de mine
cine are să înţeleagă asta va primi un pocal
cu mere proaspete

mi-e frică de mine la fel cum
mi-e frică să mă semnez
dumnezeu are mai mult curaj
nu, dumnezeu nu are nicio vină

noi oamenii
noi cărţile
noi merele mâncate pe jumătate
acoperă-ţi picioarele pentru binele nostru

sfinţenia asta adusă pe pământ într-un avion
făcut din hârtie
vreau să fiu mai bătrân decât sunt
să nu mă mai cunoască nimeni în afară de mine


nici măcar tu/

Continuare la poemul doi

vezi tu
eu de fiecare dată mă pierd atunci când vine vorba de meniuri
pagină cu pagină
cu ce vă servesc
sau mai bine veniţi voi la bar
eu îmi fac temele
găsiţi ceea ce vă trebuie tot acolo
eu îi fac temele/
Dumnezeu ne face cu ochiul

v-am adus vinul
îl las aici
n-o să se verse
e făcut din apa adusă de departe
din coapsa zeului
din cine ştie ce sătuc cu căsuţe mici
şi femei dintr-o bucată



**

lucrurile se cam stricaseră
şi toţi ştiam asta/
cu sau fără mutări bruşte
ne prăjiserăm ca o furnică alunecând pe fustiţa Irinei
Komartin privind de pe margine

să fim corecţi cu noi înşine, mi-a spus portarul de la cămin
iar eu am luat-o pe scări la vale
CINEVA ARE SĂ VINĂ/
ca atunci când dai capul pe spate
numai tu ştii de ce
să fim corecţi cu noi înşine

în fine, cu foarte puţin zahăr
astfel nu vom observa o diferenţă majoră
ceva aşezându-se între noi ca o pâcla de fum
vom putea rămâne acolo
cu spatele
cu faţa
pentru că semafoarele mă strigă pe nume.

(pentru că semafoarele te strigă pe nume.)

marți, 20 septembrie 2011

Când totul se întâmplă în jurul blocului

nu ştii dacă ochiul din faţa ta
e ochiul ei sau ochiul pierdut în sâmbăta aia
în care ţi-au descoperit ascunzătoarea dar nu-ţi ştiau numele
aşa câştigi de câteva săptămâni
exact ca-n povestea ciclopului
ce împrăştia virgule în fiecare colină
pentru femeile din vremea aceea

mă sperie gleznele dezgolite
(nimeni nu le poate face vreun rău)
sunt expresia cea mai apropiată de asemănarea cu Dumnezeu
poezia care ţine morţiş să se termine la versul patru
toţi suntem roţi
i-am spus prietenului meu la o răscruce de cale ferată

dau din colţ în colţ
Nichita a plecat pentru totdeauna
în oraş e linişte
razele se împart la bucată
nu mai vreau să te văd
şaisprezece treizeci - ora la care poeziile nu mai au nicio însemnătate
femeile - nicio putere

duminică, 11 septembrie 2011

O zi înainte

o zi înainte de începerea şcolii
toate se vor pune în ordine
maşina parcând la scară
eu bâjbâind fără umbrelă
ştiu, asta nu se va întâmpla
dar cine mă poate opri
dar cine te poate opri

o zi înainte de începerea şcolii
pe culoar
va urma un an greu
case, clădirii din care oamenii au plecat demult
fără vreun bilet de adio
ştiu, asta nu se va întâmpla

ne-am mutat într-un alt cartier
aici scrisorile nu ajung
e o stradă plină de gropi şi de cadavre
mereu am grijă unde-mi las picioarele
poştaşul nu poate pătrunde
dumnezeu
dar cine te poate opri

Poezia dispare

bucătăria de la etajul patru se umpluse cu pisici de toate felurile
ai fi zis că vreo femeie nebună şi singură a pierdut controlul cu lumea
pe tine cum te cheamă
dar pe tine
pe mine mă cheamă David
am venit să vă aduc laptele

ce cald i-aici
de sus totul pare să fie bine
te încolăceşti în jurul gândurilor tale
pisicile sunt şi ele acolo/
se
încolăcesc în jurul inimii

ce bine e acasă

Câteva triunghiuri pe piele...

am fi vrut
dracu ştie cum
dracu ştie unde
să parcurgem toate poeziile
spasmodic
cu mâinile
într-o cameră străină, în orice cameră

să râdem să plângem să ne strângem în braţe
asta nu-s eu
ăsta nu-s eu
ba da
ba nu
abracadabra
şi totul e bine

să scriem atât cât putem apoi
să spunem gata pentru azi
gata /pentru viaţa asta în care nu ne-a fost dată măcar o şansă
nu te supăra
cerul n-o să se schimbe niciodată
vocea de la capătul firului, la fel

pe fiecare bloc din oraşul ăsta stau antene de telefonie mobilă
pe-aici circula poeziile, îmi spun şi mă pierd de cel puţin şapte-opt ori
până să ajung acasă
unde cineva are să mă primească
cum altfel?
(eu) sunt ca înainte
adorm fără să mai ştiu cum mă cheamă, dar e bine
e din ce în ce
mai bine

îmi spun
m-am străduit
poezia asta
cuvintele
m-am străduit
într-o dimineaţă am să-mi crestez câteva triunghiuri pe piele
cu laturile aproape egale
cu cine ştie ce idei despre viaţă
am să-mi aduc aminte că acolo
că acolo

joi, 8 septembrie 2011

Tot eu...

nu eşti ceea ce îmi doresc, zise
cui îi păsa de autenticitatea vorbelor dumneavoastră
poeţii mor
poeţii nu sunt autentici

în urma unei dureri groaznice sau
fără nici cea mai mică durere
cine ştie
dracu să-i ia pe toţi

iar plouă-n oraşul ăsta
mergi spre ea
te uiţi o dată
de două ori
i-ai cere un sărut, dar îi zici
nu-mi dai şi mie o ţigară?
dar tu nu fumezi, îţi răspunde
dar tu nu mă cunoşti, îi zici înapoi

raportat la tipurile de cititori
poţi ajunge la ea acasă
să-ţi dea o cană cu apă rece
o haină mai de Doamne-ajută
sau ştii tu

sau poţi ajunge să fumezi prima ţigară
aşa cum se cuvine
sau poţi să nici nu deschizi gura


iubirea e-n multe feluri

maybe tomorrow

la graniţa cu Norvegia se aruncă cine are nervii mai tari
ceilalţi rămân pe margine şi râd înfundat
clovnilor, strigă cei căzuţi
clovnilor!
apoi se-aude-un plescăit ca de piatră
ca să ştii c-au ajuns jos

viii cu viii
morţii cu morţii lor


şi eu care credeam că doar bărbaţii-şi aduc aminte
şi cerneala se usucă de parc-am fi la poli
tropicul racului
dispari o dată din casa asta, mi-ai mâncat ficaţii
tropicul adevărului
aduceţi o drujbă şi să terminăm

Nu-ţi mai aminti nimic

uită
şi totul are să fie (ca) o rană uşoară
peste genunchi

uită
sau inima ta are să scuipe cheag după cheag
în fiecare dimineaţă

uită
sau n-ai să te mai recunoşti
în oglindă

uită
şi poate în câteva săptămâni îţi vor creşte două aripi mari
şi frumoase

uită,
dă-le peste nas dobitocilor!
asta scria-n ultima carte pe care cineva a citit-o/ de faţă cu mine

Douăsprezece

obloanele se închid pentru totdeauna
oamenii îşi numără greşelile înăuntru
singura femeie adună lacrimile într-o crăticioară
neştiind ce altceva mai e de făcut

sute de bărbaţi îi tăie calea
vor să le ghicească
pentru ultima dată
viitorul

sute de nopţi şi altceva nimic
în care-mi veţi trece pragul fără să ştiţi cine sunt
fără să ştiţi cine sunteţi

poezia-n care nu poţi spune-adevărul
nu pentru că nu te-ar lăsa inima
ci pentru că nu se poate
pentru că s-a terminat cu adevărul


acum înţeleg
părinte, fă cum vrea el, că ăsta te omoară
pentru ce să mă omoare

continuarea nu mai contează

acum înţeleg
fă cum şti sau ăsta te omoară
pentru ce să mă omoare
continuarea nici nu

marți, 6 septembrie 2011

Mircea şi diavolul

1.

Vino, îi spuse
apoi, cu mişcări încete, îşi ridică rochia peste buric
şi totul era o lumină albă, nemaivăzută până atunci
acum vreau să văd şi eu
zilele treceau
una peste alta
batjocoritor
poeme peste poeme
apoi drăcuşorul cu coarnele lui rânjind a dragoste
îţi aminteşti?



2.

Vino, îi spuse
apoi, cu mişcări încete, îşi ridică rochia peste buric
zilele treceau una în virtutea celeilalte
sărutări calde
disperate
în blocurile de cărămidă
ea se întoarse la câteva săptămâni după aceea
altcineva era acum acolo
făcând totul să pâră neschimbat



3.

Trebuie să vorbim
şi-i explică în câteva cuvinte
cum alţi drăcuşori i-au locuit alături
muţi şi nevinovaţi
/
Asta nu se întâmplă niciodată în realitate, Micea, dragule
podul se surpă şi nimeni niciodată nu va mai putea lua drumul înapoi
către pielea caldă şi sinceră, /către viaţa de dinainte
să ne răzbunăm, spuse Mircea, făurind el însuşi un drăcuşor
să ne răzbunăm, spuse poetul cel mic, mâncându-şi unghiile
/
Asta nu se întâmplă niciodată în realitate

luni, 29 august 2011

pentru trezire sau 334

tot ce-a mai rămas în oraşul umbrelor/ acum
neumblat de nimeni
neştiut de nimeni
maşina comandantului Che Guevarra
de care mă tem/ mă tem
ca de o molimă
ca de o dragoste aşezată în pieptul
nepregătit

o haină pe care n-o mai porţi decât atunci
când ţi-ai dori să plouă
o casă fără stăpân
un stăpân fără casă
nu-mi mai plac jocurile pentru care nu sunt chemat

ţară-ţară
vrem ostaşi
pe cine
puştiule, e ora
mesei
s-a sfârşit
bea din paharul cu picior înalt
acum, acum
până la ultima picătură

foaia albă m-aşteaptă
ca o fetiţă bine-crescută
Ana nu-şi mai cunoaşte numele
a nimănui
a nimănui
încă o dată
şi încă o dată
până dăm de petrol
sau de Iisus


vom fi salvaţi sau aşa ceva

duminică, 28 august 2011

Cele două cuvinte

locuieşti de câteva luni în ochiul meu
acolo ţi-ai făcut o cameră numai a ta
şi-a mea uneori
dormi
păşesc încet
îţi spun două cuvinte apoi trag pleoapele peste noi
a doua zi împărţim pâine şi apă dezertorilor
libertate, strigă unul
iubire, altul
adormim fericiţi
nimeni nu mai vrea să se-ascundă
stranzile s-au împânzit cu trompete de toate neamurile
care mai de care mai tinere
şi mai frumoase

locuieşti de câteva luni într-una din cămăruţele inimii
nu mai e atât de mult loc, dar copiii ajung mai uşor la bucata de pâine
şi la apa rece
adusă de departe
păşesc
îţi spun două cuvinte

locuieşti de câteva luni înăuntru
copiii sunt sătui şi fericiţi
apa nu mai e demult o problemă

vineri, 26 august 2011

Allegro

mi se pare că nimic nu se schimbă
pe când altora li se pare că totul se schimbă
look back în anger
with anger
cu ochiul drept
Zenobia mă scuipă între coaste
epopeea pe care n-am primit-o niciodată
un cal din lemn zâmbind arogant
peniţa mă fixează cu încântare
idioţii lui Dostoievski îşi săpa singuri groapă unul
altuia
marşuri funebre pe străzile nimănui
Dumnezeu spunându-mi să nu mă mai tem
biserici clădite-n fel şi chip
am greşit, dar asta nu înseamnă că n-am spus nicicând
adevărul
Lazăr, ridică-te şi mergi
ridică-te, Lazăr
ridică-te


să ne liniştim
nu e nimeni în casa asta
ia loc te rog
o să închid fereastra
mă întorc cât mai repede cu putinţă

Guliver se înţelege pe sine

nimeni altcineva nu-i poate intra-n graţii
acolo-şi ţine toate cele necesare vieţii în cer
un tigru şi-un pui de girafă
şi-ar dori tare mult un elefant
şi-o carte de poveşti

se roagă seară de seară lui Dumnezeu
iar apoi îşi poartă acordeonul pe umeri
poate cineva îl va auzi
cu siguranţă, îşi spune, ca pentru el

ar putea să-i înţeleagă şi pe ceilalţi oameni
numai de s-ar întoarce
numai de s-ar întoarce
cu siguranţă, îşi spune, ca pentru el


ştii cum e să simţi că răsare soarele în toiul nopţii?
şi n-ai nimic în gând să-l poţi întâmpina
amândouă mâinile-ţi sunt legate
şi n-ai nimic în gând să-l poţi întâmpina

marți, 23 august 2011

Respiro

De ce le vorbiţi atât de urât tuturor cititorilor dumneavoastră?
Pe cuvânt!
Ţin să ştiu,
vă rog!

Răspunsul însă, nu mai venea
Paler nu mai scrie despre bătrâneţe
Bacovia nu mai scrie despre moarte
Eu refuz singurătatea ca pe o damă de companie
Numele mă scutură binişor spunând: Bagă-ţi
minţile-n cap, băiete
Poezia adevărată nu e de tine!

Nu e semn bun cu lumina asta
draperiile se rup ca-n Vinerea Mare
o dată şi-o dată tot o să reuşim

Dacă 1 tren Sibiu-Bucureşti pleacă din
punctul a în punctul b c-o viteză de 100 şi ceva de kilometrii
pe oră
s-ar putea să ne sfărâmăm până la destinaţie
şi nimeni să nu ne mai recunoască mâinile


De ce le vorbiţi atât de urât tuturor cititorilor dumneavoastră?

#1


Atunci mi-ai acoperit umerii (Zborul trei)

atunci mi-ai acoperit umerii cu aripa ta stângă
atunci mi-ai acoperit umerii cu aripa ta dreaptă
fuseseră dintotdeauna acolo
ştiam asta la fel cum ştiam cine
te-a trimis înaintea-mi

o căldură din lumea de dincolo
o tăcere din lumea de dincolo
n-are să mi se întâmple nimic, îmi spun
respirând cât s-ar fi putut de întreg în clipa aceea

răul are o cu totul altă aură
asta e mâna lui Dumnezeu
asta e mâna ta contopindu-se
asta e una şi aceeaşi mână ascultând

dimineaţa sosise pe neştiute
eram întreg
chiar mai întreg decât înainte

atunci m-ai mângâiat cu aripa ta stângă
şi cu cealaltă aripă
fuseseră dintotdeauna acolo

Zborul doi

nu te descuraja din pricina zborului
e mai uşor decât mersul pe bicicletă
cineva trebuie
să-ţi deschidă aripile

cu bătăi încete, ca de pisică
sau de fluture
picioarele se desprind de la sol ca şi cum
n-ar fi fost nicicând acolo

trenurile păşesc ordonat
nimeni nu iese în afara rândului
urmele le văd doar cei care merită
cercuri mari se rotesc unele lângă altele

cândva ne vom întoarce înapoi
pe pământ
ne va fi dor de el
îi va fi dor de noi

alergi cât poţi de repede
ştiind acum că singurătatea şi-a luat hainele de duminică
şi-a plecat
de lângă mâinile noastre

somnul
soarele
saltul înainte
saltul înăuntrul omului
toate vor fi la ordinea zilei

duminică, 21 august 2011

IOANA nu

ai început să te iroseşti
aruncându-şi ochii pe ceas
niciun încă puţin
niciun pic
poemul ăsta trebuia să fie gata demult
musafirii sunt deja pe drum
nu putem să-i aşteptăm aşa
adună-te, băiete!
adună-te!
vorbeşte cu Nichita ăla al tău
cu Naum
la Sorescu n-ai s-ajungi niciodată;
cât despre femeia-poet, are să-ţi spună
adună-te!
vorbeşte o dată,
ştim (foarte bine) că ne ascunzi ceva
n-o să păţeşti nimic
n-o să se întâmple nimic.

noi suntem alături de tine
vino-ţi în fire, băiete!
cât poate fi de rău?
alo!
alo!
băi!
iar a leşinat...

sâmbătă, 20 august 2011

19:44 sau poem din viaţa reală

pentru cine îmi dau braţele cu parfum
braţele mele lungi, care nu pot să prindă,
totuşi,
drumul spre mare
/
am să păstrez câteva picături
atât cât să ştii că n-am să-ţi fac niciun rău
cu bună ştiinţă
/
oamenii nu sunt deloc prietenoşi atunci
când le strici somnul
visele contează şi ele într-o oarecare măsură

e ca şi cum ai ştii deja ce urmează
versul doi
seamna cu versul trei
versul patru şi versul cinci seamănă cu tine
/
poemele de dragoste nu se scriu atât de uşor
n-am spus-o eu
altcineva scrie în locul meu la fiecare două zile din săptămână
probabil e una din acele zile

probabil sunt unul din acei oameni
care detestă să se întoarcă singuri, pe timp de noapte
mâine va ploua
n-aş vrea să ratezi ploaia asta!

joi, 18 august 2011

Am ucis fiecare furtună; acum e, într-adevăr, linişte

acum nu mai poţi spune nimănui
secretul tău nu mai seamănă cu nimic din adevărurile cu care se hrănesc oamenii
trebuiesc ocrotiţi
zborul nu se învaţă cu una-cu două
la fel şi mersul pe bicicletă

dormi?
aş vrea să-ţi mai spun că ştiu cum stau lucrurile
cu sau fără adevăr, parcă doare la fel
cu sau fără sunetul mării spargandu-se de ea însăşi
cu sau fără îndrăznelile mele mici

nu-ţi cer să înţelegi
nu vreau să se întâmple nimic
totuşi, sufletul vrea să iasă
dac-aş fi studiat medicina, ţi-aş fi descris traseul exact
vrea cu tot dinadinsul, iar eu nu ştiu cum să împiedic toate cele ce par că sunt

nu mi-e frică
nu mi-e ruşine
trăiesc ştiind că o dată şi-o dată firul
are să se deşire sau
aşa ceva
să nu mai sari niciodată de-acolo


aş putea să spun orice acum
poezia mea se încăpăţânează să fie un pui de tigru
gata-gata să ia lumea între degete

aş putea să-mi astup dinţii la fiecare cuvânt
despre dragoste
nu mă încumet însă a încerca nici măcar o variantă

uneori viaţa se reduce la
aş vrea să pot face ceva pentru tine
închizi ochii şi speri ca la un moment dat lucrul asta


se şi
întâmple

luni, 15 august 2011

PIRAMIDA A PATRA

ai vrea să
ai vrea să
ai vrea să
ca şi cum ar fi ultimul lucru pe care-l faci
ca şi cum ar fi primul lucru pe care-l plângi
cu palmele lipite una de cealaltă
să treacă cine-o vrea
dincolo

îţi legi şireturile
filosofia lui ca şi cum
minunile înfăptuite la fiecare pas
îţi umpli pieptul de cireşe şi fugi
pierzi mai mult de jumătate
cineva te strigă pe nume
te temi
repeţi obiceiul de câteva ori
în speranţa că la un moment dat (te) va uita

nu mai unesc cuvintele
rămân doar mâinile
una în slujba celeilalte
în pustiu
asta nu tentează pe nimeni
uiţi de tine
uiţi până şi persoanele pe care ai voie
să le iubeşti
de la până la
din data de până-n data de

"O_noapte_ca_o_mare"

o să vă rog din nou să vă acoperiţi pleoapele
exerciţiul ăsta vă face bine
mie mi-e mai uşor să scriu
vouă vă e mai uşor să citiţi

o să vă rog din nou să vă acoperiţi pleoapele
vânturile se vor opri
apele nu vor mai speria pe nimeni
niciodată


o să vă rog din nou să vă acoperiţi pleoapele

duminică, 14 august 2011

_ jaloane

am ştiut atunci că Ruxandra fusese un caz fericit
am ştiut că toţi ne vom fi citit poeziile cu teamă şi nepricepere
din vârful unui bloc cu patru etaje/
vârful picioarelor
pentru că poezia
pentru că poezia e ceva de care trebuie să te temi

sun-o, mi-a spus
e încă singură
o rochie albă nu înseamnă nimic
sun-o, mi-a spus
dar mâinile mi se făcuseră incredibil de mici
nu pot face nimic, am ţipat eu

am ştiut atunci că nu contează ce autori ne plac
cum e cu revistele literare
un cenaclu, în viziunea mea, arată cu totul diferit
exprimă cu totul altceva
ce vrei să spui, ce încerci să ne spui
desigur, nu aveam nici cea mai vagă idee

iart-o
şi totul are să fie mai uşor
golurile se-astupă cât ai zice Gellu Naum
Godot, această entitate pe care o înlocuiam deseori
cu Dumnezeu şi invers, zâmbea din colţul său
era clar, trecusem cu brio


a, era să uit
am sunat-o a doua zi
aproape de ora prânzului
era pentru prima dată
când îmi călcam în picioare propriile
rânduri

sâmbătă, 13 august 2011

Darul

Întinde-ţi aripile de oţel, e timpul
sunt suficient de sudate, rezistente, puternice
 
acestea sunt primele cuvinte pe care pruncul le aude ieşind mai întâi
din gura celor care-l iubesc la fel ca pe ei înşişi
sau chiar mai mult

aceastea sunt primele cuvinte pe care pruncul
le va arunca asemeni celor mai scumpe fire de praf
în lume


a te abate de la drumul tău -
un şiretlic care n-o să meargă pentru prea multă vreme
aşa încât
ia-ţi umbrela şi cărticica cu rugăciuni
strânge-o bine la piept
Dumnezeu are nevoie de căldura ta
la fel cum şi tu ai nevoie
de căldura lui Dumnezeu

păpuşa din cârpe
păpuşa din sare
păpuşa din vise
păpuşa din mâinile tale
ale omului
neputincios şi
bolnav
dar mândru de fineţea gândurilor sale

şi totul e bine II

saluturi calde, iubitoare, prieteneşti
pe care ni le trimitem

 
necondiţionat
peste toate mările din care-am vrea să gustăm
măcar o dată
cu ambele buze

azi, la strâmtoare, un copil de pe altă lume ne-a spus
să nu ne fie frică de nimeni
aici fiecare scapă basma-curată
luaţi-vă mâinile, ne-a spus
şi veţi trece cu bine
nu-mi mulţumiţi

Coborând alene, cu flautul între dinţi

lui Adrian Tănase



ascultaţi-mă, lumea aceasta
aşa cum o lăsasem eu
cu copaci de mărimea unui om, de mărimea unei girafe
aşa cum o lăsasem eu
mi se arată acum mai tânără
şi mai frumoasă
femeia pe care
niciodată
niciodată

ascunzându-mă de mine însumi
în sandale, în bătaia soarelui
fără merinde, fără apă
fără vreo poezie să-mi alinte renaşterea
păşesc acum pe picioarele mele
şi strig cât să mă aud numai eu
suntem liberi
în sfârşit
suntem liberi

nici urmă de om
nici urmă de câine pe pământ
doar fluvii nesfârşite
cântece pe care ai senzaţia că le cunoşti
niciun poet cu care să poţi schimba o vorbă
oricât de mică
oricât de neadevărată
şi totuşi e frumos pe lumea aceasta
şi-ţi spui c-ai să rămâi aici - să vrei, să poţi, să dormi

vineri, 12 august 2011

Jim mi-a lăsat un poem la capul patului

da
noi
am intrat pe fereastră

da
noi
am ciocănit la uşă

telefonul suna încontinuu
ea era totuşi acolo
chircită
sub fereastră
cu ochii la uşă
cu ochii la mine


m-a cutremurat
am fugit de-acolo cât am văzut cu ochii
cât am văzut cu ochii
am înnoptat în străini
dimineaţa eram un altul
m-au uitat imediat, cu toţii.

da/
cel mai probabil şi-a amintit de noi
de serile petrecute la aceeaşi masă
vorbind despre viaţa noastră
când încântaţi
când trişti
când vrând să ne luăm zilele

da, noi
înainte de toate/
am ciocănit
am ciocănit fără ca nimeni să fie interesat
de bătăile noastre crâncene
de cel mai important moment prin care-ar fi putut cineva
să treacă cu mâinile puse peste ochi

miercuri, 10 august 2011

La bâlci

în fiecare zi se-adună-aici oameni
din toate colţurile ţării
fac o plecăciune
apoi încă o plecăciune

fiecare îşi aşteaptă rândul
conştiincios
împăcat cu oasele lui
în câte-o duminică se mai aude câte-un clopot/nimeni
nu ştie de ce/nimeni
nu ştie de unde
asta îi linişteşte pe bieţii oameni
asta mă linişteşte şi pe mine

hai, mă, o dată cu oasele-alea
strigă baba Eleonora zgâindu-se
hai, mă, că n-am toată ziua la dispoziţie
tu, tu şi tu
un pas în spate
tu, ăla micu',
tu-tu, nu te mai uita-n spate
că cu tine vorbesc

mergeţi acasă
luaţi o pernă
şi plângeţi până nu mai iese nimic
vă iert, mă, vă iert şi de data asta, că-s fată bună
căra-ţi-vă!

tu, ăla pişpiriu,
citeşte-mi o poezie cum ştii tu
frumos, cu intonaţie
azi vreau ceva de dragoste/hai
mă, ţi-ai înghiţit limba? zi!
o strofă, acolo,
şi vă iert pe toţi, ce dracu,
ştiţi că la mine cuvântu-i cuvânt!

ştiţi, mă, da?!
aşa vă vreau!
hai, repejooor, mă, că se-nserează!

NIMĂNUI NU-I PLAC ÎNGERII MEI, EI N-AU AFLAT-O ÎNCĂ!

ne străduim
împăcarea e undeva pe drum
ne străduim
o ingliţă ce ţine să-mpungă ochiul corect
nu mai avem votcă
nu mai avem sfori şi lor le
spunem că e totu-n regulă
mici turbulenţe
plouă
o să ieşim curând la lumină
şi nimeni n-o să-mi pună ciotul în palme
fiţi chibzuiţi
aseară s-a mai stins unul
nu ştiu pentru cât timp..
s-o lungim, strigă unul
ca pe-o supă la plic, zice altul.
ca pe-o noapte-n care nimeni nu se sufocă
comparaţiile nu ajută la nimic
rugăciunile ajută pe cine trebuie
ca pe-o coardă vocală cerând iertare

încă unul s-a dus
cine ştie, până sfârşim cu scrisul
ce se mai poate întâmpla
mi-e şi frică să-ncep
o strofă nouă

Târgul - părţile I şi II

I.


câinele - prietenul omului
femeia şi oglinzile ei
fiecare cu suferinţele ce s-au dat

când Dumnezeu a zis
de ce te-ascunzi
omul era deja departe, în pădurile pe care tot Dumnezeu le înălţase pentru acesta

când Dumnezeu a zis
unde-i femeia ce ţi-am dat
ea se-ascunsese bine în oglindă
ca un melc în cochilia lui
crescută pe spinare
ca o egzemă
ca o piramidă în deşert
calmă, pielea capului, tălpile
aşa se vor naşte ceilalţi oameni
aşa ai să te naşti şi tu

când Dumnezeu a zis
veţi avea doi copii
răsfoiţi
războaie veţi înfrunta cu umerii
veţi scăpa mereu
trimiteţi un porumbel, se va întoarce cu o ramură de măslin
când nu mai aveţi porumbei
trimiteţi o femeie
când nici aceasta nu se va mai putea
trimite-ti-mă pe mine
am să vin, o să mă vedeţi

vom mânca la aceeaşi masă
fiecare cu mâna lui

vom dormi
fiecare în patul ce i se cuvine




II.


am să-ţi scriu, are să zică fiul omului peste ani
am să leg totul într-o poveste
adevărul şi numai adevărul

ai să-mi scrii, are să zică femeia
încurcată în gândurile ei
în grijile ei

apoi, când totul are să fie spus
şi se vor întâlni pentru a încheia fiecare
legământul
/
are să spună femeia
pentru ce-ai făcut toate aceste
cu-atâta grabă şi dăruire?

pot să scap de veşmintele mele
şi-am să fiu aşa cum
legile cele bune-mi îngăduiesc

nu, are să spună bărbatul
acum eu am să-ţi ţin stiloul, ţigările
şi-am să-ţi spun cum trăiesc oamenii pe pământ

am să trag un fum
cât toate vânturile ce lovesc tâmpla
cu precizie de glonţ

ochii tăi, are să continue
fac mai mult decât toţi argintii împăratului
e un dar fără seamă să-ţi fiu tovarăş

atunci
pentru prima dată
va plânge femeia

pământurile se vor uda
şi vor face rod nou
iar oamenii vor mai trăi o vreme după datina bună

copiii vor fi tot mai frumoşi
lanurile vor face culcuş trimişilor lui Dumnezeu
cărora nimeni nu le va mai spune pe nume

se va-nopta
vor adormi şi ei laolaltă cu oameni
şi ei laolaltă cu Dumnezeu

priveşte cerul _ jam cu ilinca

priveşte cerul
mi-a şoptit şi m-a tras în gang

cum e
ce vezi

oameni mulţi unii peste alţii

sunt şi eu undeva acolo
îmbrăcat într-o rochie de-a ta

eşti şi tu
rasă în cap fără unghii

deşi nu ne vedem niciodată
deşi nu ne atingem decât rareori, din greşeală

e suficient pentru astăzi

tălpile lui dumnezeu - o iertare
ce abia mai încape în sandalele tocite

întru adevăr te rog
nu te supăra pe sufletul meu
ca văcarul pe vite

copilul ce-a cunoscut toate bolile
din slăbiciune
copilul ce-a iubit toate morile
din slăbiciune
copilul ce-a şoptit toate rugăciunile
cu teamă
în gândurile lui
încâlcite ca un ghem de lână

în gândurile-oricui a trecut pe strada aceea
unde încă n-au venit oamenii

fără să-şi dorească
fără
să ştie
la ce număr să-şi lase sacul cu oase

mântuirea e la o aruncătură de băţ
încă puţin
şi altcineva o să ajungă acolo înaintea ta

telefoanele sună neîntrerupt ca ploile,
răpăind în sufletul de cârpă
al mieilor


căci ei nu cunosc nimic din frământările
ciobanului

mântuirea e la o aruncătură de băţ
încă puţin
să omorâm mielul singurul vinovat
încă puţin
încă puţin
încă puţin  

luni, 8 august 2011

Despre cămaşa ruptă a zeului

cufundaţi până la gât
înmormântaţi aproape
nu mai are cine să ne sprijine
suntem singuri pe planeta asta a noastră

n-am venit să pregătesc niciun rău
ştiu că secretul meu e-n mare siguranţă aici
în mâinile voastre
ce se înăspresc doar rareori

are să fie bine
ca şi cum fiecare are dreptul la încă o şansă
filosofia pierdută
litere ce-şi găsesc singure locul lor

suntem singuri pe planeta asta a noastră
ne bucurăm şi suferim împreună
astfel că nimeni nu ne-ar putea ajuta
vreodată
/
iubind, sângerând perpetuu
plânsul e singura corvoadă pe care o putem
exercita
cu rândul


cineva să-mi taie mâna învăţată cu poezia,
să mă lase doar cu cealaltă mână
mă voi descurca
şi aşa

duminică, 7 august 2011

7. Recviem

Cartea asta vorbeşte prea mult despre moarte. Cine ştie cum ne va găsi următoarea pagină, următoarea dimineaţă. "Dragostea sub stigmatul păcatului". Nimeni nu ştie ce porţi sub ochi, sub palme. Coastele tale nu mai au nimic din Adam. Vântul sau Dumnezeu, totuna. Comunităţi literare...

Într-o după-masa care seamănă foarte bine cu cea în care scriu ("căci se pare că scriu"), am văzut moartea privindu-mă în ochi. Parcă erau cei mai frumoşi ochi pe care-i văzusem. N-a zis nimic, ştiam amândoi ce era de făcut. Crezi ce vrei. Dacă vrei, poţi lua o gumă de şters, păstrezi ce vrei. "Când o să ne facem mari, lumea asta are să se schimbe, limbile ceasului, carnea nu va mai fi o problemă, tic-tac, tic-tac, vă jur! Tic şi tac." Dar momentul ăsta nu mai venea. Vedeam în schimb imagini pe care-aş fi dat orice să le uit. Uitarea e o femeie frumoasă, dar pe care n-o vom avea niciodată, niciunul dintre voi. Citeşte. Cândva o să-ţi aduci aminte de vorbele astea. "Ţi-am spus eu."

Nu mă puteam apuca de fumat. Nu-mi puteam reduce viaţa la un singur moft. E plăcut, de fapt, nimeni n-ar fi luat cunoştinţă de toate astea. Cehov e un mare profet, iar dacă mă repet, să ştiţi, e vina simţirilor mele. Numai a lor. "Omul scrie pentru că scrisul...", "Dacă vei avea nevoie de viaţa mea, vino şi..." Un claxon lung, glasul civilizaţiei imaginata de o minte mult prea bolnavă până şi pentru noi. Atât a fost. S-a chinuit puţin, părea să înţeleagă. Nu mai plânsesem de multă vreme. Ultima dată când îl văzusem...

Recviem pentru un cal.
Citisem cândva poemul ăsta. Am senzaţia că toţi, împreuna cu copitele lor, nu fac altceva de-a lungul existenţei lor pe pământ decât să fugă înnebuniţi de moarte. Nimeni nu cunoaşte moartea mai îndeaproape. Nu ştiu dacă se tem, cert e că undeva se produce declicul. Mi-am amintit apoi de tipa aia care scria recenzii cărţilor pe care le citea zilnic. În bucătărie; ea şi pisica. Mă-ntreb dacă s-ar reapuca de treabă pentru cartea asta. Prostii. Moartea nu e un fapt atât de spectaculos. Egiptenii se minţeau în fiecare zi. Adevărul era-n altă parte. Andreea adormea mereu undeva pe la punctul culminant. Căsătoria se petrecea în vis. E dimineaţă, o luăm de la-nceput.

Adormisem. Abia scăpasem de povestea cu Jimmy că m-a lovit din nou. Zeci de armăsari sfârşind aproape la fel. Aceeaşi maşină claxonând a boală. Abator rece, inima pierdută pe drumul spre mine. Previzibil? Moartea e previzibilă. Ryan Dunn e un exemplu. Mai sunt şi altele. Cât despre mine, n-aş vrea să mor înainte să văd marea. Aşa că sper s-o văd cât mai târziu. Sper că cineva să nu-mi îndeplinească dorinţa asta prea curând. Vorba ta, "cât mai târziu posibil". "Nu sunt un tată bun", îi laşi ultimii bani şi pleci, dracu ştie unde, apoi mori sub roţile unui tren care chiar n-ar fi vrut să se vadă. "O să se descurce!". Cam aşa e şi cu cărţile; o să se descurce. Nodurile nu-s făcute de mine.

E seara. Nu mai ştiu cum am ajuns acasă. Nici de data asta nu băusem sau nu mâncasem nimic. Mi-aş fi dorit să bată oricine la uşa aia. N-aş fi avut nimic de oferit, iar cu mine, zău că nu m-aş fi încumetat, dar, chiar şi-aşa, oricine are drept la o ultimă dorinţă. Pictura e o rană pe care nu mi-a favorizat-o nimeni. M-am ales, în cele din urmă, cu uitarea. Absurdul e o chestiune pe care n-o atingi aşa, cu una cu două. Coincidenţele sunt pentru cei aleşi. Am uitat toate rugăciunile. Cineva să stingă lumina.

Despre ce ne face plăcere(,) să scriem

eu, pentru că cineva trebuie să-nceapă cuvântarea
am obiceiul îngerilor
înaripaţi sau nu, se aşează-mprejurul rândurilor mele
asemeni copiilor ce n-au aflat că america/ de fapt/ nu există

I. m-a-ndemnat s-o las mai moale/
nu tot ce zboară se mănâncă şi nu
toţi îngerii vin
de la Dumnezeu

unii vin din bucătărie
unde mama caută soluţii pentru noi toţi
ne privim preţ de câteva minute
apoi uităm totul.

femeile pe de altă parte
scriu despre suflet
tot un fel de îngeri, dacă mă întrebaţi
pe mine

ceilalţi bărbaţi
nu contează
niciodată poemul de-acasă nu se potriveşte cu
fetiţa din târg

sâmbătă, 6 august 2011

6. Quattro stagioni

- E-n regulă, Jimmy. Cineva va avea grijă de toate astea. Acum nu trebuie să te mai gândeşti la nimic. Nici la mine, nici la lucrurile pe care nu le-ai făcut încă, nici la ea, nici măcar la cum o să fie clipa aia, înainte de clpa finală. E-n regulă, Jimmy, repetăm, iar el agoniza privindu-mă cu ochii de pisică. Da, de pisică.
Am adormit, poate, înaintea lui. Singura chestie la care mă gândeam era cum am să le explic totul. "Nu l-am omorât eu, cretinilor!", deşi, mă rugase şi asta, printre altele.

Avea cu el un carneţel roşu, din piele. Nu mai ştiu cum anume era inscripţionat. N-am înţeles nimic. Trebuia să-l las cuiva? Dar cui? Dispăruseră cu toţii, iar eu n-aveam nici cea mai mică idee cum l-aş fi putut folosi.

Dimineaţa venise mai repede ca niciodată; Jimmy stătea lungit acolo, fără suflare. Eu mă rugam să se termine. Să se termine! Norocul meu (singurul în ziua aceea!), fusese că, de furie, am trântit portofelul şi alte câteva lucruri, fără importanţă. Dinăuntru căzuse un bilet. Un fluturaş. "Pizza - Livrări NON-STOP". Să mă ia dracu! Iar pe spate era scris un număr de telefon. Fără să ştiu de ce, am sunat imediat. O voce foarte delicată, liniştită, a întrebat cine e.

- Jimmy a murit! A dat colţu', pricepi?! Ortu' popii! Mai vrei?! S-a dus, înţelegi?! HE'S GONE!
- Cine e?
- Dumnezeu!
- Cine e?

Am închis. Apoi am comandat o pizza. Am adormit la puţin timp dup-aia. Cine ştie cât o fi sunat şi ăla la uşă, s-o fi întors cu comanda-napoi. Ce-mi pasă! Mâncare nu mai era, de băut, cu-atât mai puţin. Nu ştiu cum dracu, da' Jimmy nu mirosea deloc, zici c-ar fi fost gata îmbălsămat. N-aveam nicio problemă să-mi împart camera cu un mort, mai ales că, vorba aia, nu era orice mort. Era ok. Nu mă gândeam mai departe de-atât. Trăiam undeva între vis şi.. ce-o mai fi rămas din realitate! Cel puţin în ultimele zile.

- Cam futută!
- Poftim?
- Realitatea asta a ta, cam futută!

La asta se reduseseră mai toate visele. Nu ne mai căuta nimeni. Nici măcar nu mai ştiam dacă cineva ne-a căutat vreodată de când ne mutaserăm. Îmi aminteam tot felul de scene, de prin filme. Căprioare agonizând, cerbi bubuiţi de câte-o maşina de tonaj greu, tot felul de căcaturi. Nu mă mai uitasem de două luni în oglindă. Nici nu mai ştiam cum arăt. Un călugăr mayaş, sau aşa ceva. Un fluture de noapte. Un ratat al timpurilor de pe urmă.

- Jimmy! Hai, las-o-n colo de moarte! Hai să bem ceva!

Am ieşit, bineînţeles, singur. După multă vreme aveam parte de puţin aer proaspăt. Nu băusem aproape nimic. M-am întors după vreo 45 de minute. Jimmy era tot acolo, nemişcat. Pentru-o secundă mi-am zis să sun iar la aia cu pizza, am renunţat. În definitiv, nu ştiu din ce trăiam. Poate că se poate şi aşa, îmi spuneam. Nu se poate să fi murit amândoi. Nu e loc pentru amândoi acolo. Pe bune! Nu e loc pentru amândoi!

miercuri, 3 august 2011

Blues-uri

I.


iubita mea ascultă blues
şi e mai tare decât voi toţi la un loc

salvează pescăruşi şi pui de balenă
oameni tineri de la înec

cântece neterminate
iubiri perfecte

eu pot mai bine decât Ovidiu, iar mie
n-are să-mi scrie nimeni nimic pe margine

obiecţiile nu sunt pentru unul ca mine
am bricheta mereu acolo să mă păzească

într-o bună dimineaţă se va strica
ea îmi va darui una nouă, gata-gata de orice război

poate ne vom căsători la un moment dat
cine ştie

marți, 2 august 2011

5. Mai am un pas pân-o să cad sau Povestea de dinainte de cuvânt

Viaţa?! Cât îmi dai pentru un act de curaj? "Eu nu fac troc cu sentimentele mele" şi aşa mai departe. Probabil puţini dintre noi ştiu cum arată într-adevăr o prăpastie. Nici în ceea ce mă priveşte treaba nu e una prea sigură. E simplu: Nu poţi ştii niciodată cum arată prăpastia, pentru că mereu poate să existe una înzecit mai adâncă. "Ca şi cum ar fi ultima zi a vieţii tale.", "Ca şi cum ar fi prima zi a renaşterii tale pe pământ", "poveşti, poveşti, dar tu, unde eşti?"
Porţia de viaţă, ca şi porţia de moarte, e o treabă foarte delicată. Ne plac treburile care conţin măcar puţină delicateţe şi poveştile care ne obliga la plâns. Dar să vedem cum e cu prăpastia (atenţie, prăpastia nu presupune neapărat o cădere, o a doua!), poate aşa povestea noastre are să mai trăiască puţin, asemeni unui nou născut a cărui suflare depinde de un incubator - cuvântul ăla care seamănă foarte cu "abatorul" şi înseamnă cam acelaşi lucru. Aproape paronime, aproape moarte.

O glumă proastă! Aşa s-ar putea traduce, foarte uşor, totul. Da, să stai pe marginea prăpastiei, fără să poţi să faci un pas. Înainte sau înapoi, nu contează. Fără ca măcar să cazi, să se termine o dată cu toate astea. Norway. Tomorrow, vorba Oanei, fetiţă care nu ştie să urască. Ca-n visul ăla în care vrei să ţipi, deschizi gura şi nu se-aude nimic, nici măcar un sunet, nici măcar o iotă din gândurile tale şi te trezeşti înfrigurat. Adormi la ceva timp după aceea. Autobuzele circulă după o lege numai a lor. Obuzele nu mai sunt la modă. Moda nu mai e la modă. Cuvintele nu mai sunt demult la locul lor. Revoluţia e o enigmă. Otilia e o fetiţă singură. Singurătatea e o doamnă care plânge. Plânsul e o iertare. Iertarea e o felie de pâine. Prăpastia e o felie de pâine. Întrebarea pentru un milion de dolari e-n braţele tale.

Voltaire avea şi el adevărul lui în toată chestia asta. Lupta cea mai grea e lupta cu tine, iar nevoia asta de-ai aminti pe scriitori mă priveşte, de data asta, numai pe mine. Faci parte din ambele tabere. Jocul de şah cu tine însuţi. Facem pariu că nu poţi să ghiceşti toate cărţile-astea?! Inventarul cărţilor pe care le-ai citit şi-al celor pe care n-ai pus tâmplă încă, toate la un loc nu fac cât simţămintele lui V. După un timp o să fii şi tu de-acord cu mine, până atunci, aruncă-ţi ochii peste celelalte capitole.

Prăpastia şi golirea paharului, inestetica vorbelor mele, toate se leagă că mai apoi cineva, expert în noduri, să-şi facă treaba aşa cum se cuvine. Sunt greu de urmărit? Cu-atât mai mult! Poate asta înseamnă să joci cu cărţile pe faţă. Vorbim cu toţii despre acelaşi lucru, nu-i aşa, cu credinţa însă stăm prost. Beţia ca sinonim al libertăţii? Se prea poate. Raiul e altul pentru fiecare. Lasă-l din mâna la timp sau mori o dată cu el. Mi-a plăcut dintotdeauna conceptul de răvaş. Masa şapte. Rezervată cu câteva luni înainte. Ai să cazi, n-ai să cazi, ai să-ţi strângi dinţii şi mâinile ca să te trezeşti mai apoi în patul tău de acasă. Camera asta a-mbătrânit o dată cu tine. Dac-ar fi să ceri ceva cititorilor tăi, dacă cititorii tăi ar fi legendarul peştişor auriu, ce le-ai cere? "Ne putem juca aşa mult şi bine, mi-a spus, jucăriile mele sunt cu mult mai frumoase. Dacă nu eşti de-acord, putem să nu ne mai vedem. Şi-apoi, e casa mea!!"

E casa mea, neputintele mele, nimeni nu trebuie să creadă prea mult în povestea asta în afară de mine. Copiii sunt răi, părinţii ajung şi ei să fie neputincioşi la un moment dat. Se face seara, luminile se sting, ca-n povestea din paragraful doi, vânzători din toate colţurile pământului vor să te bucure cu un suflet nou, cu un trup care să te facă să uiţi, le mulţumeşti tuturor, pe rând. Ultima propoziţie e cea mai grea, soarta ta depinde de această ultima propoziţie. Dac-ai s-o scrii, delir ţi-e numele, iar dacă nu - zadar. Le mulţumeşti din nou. Le mulţumeşti şi speri să uite de tine. Nu, nu e totul cusut cu aţă albă. Locul unde se vând nasturi, locul unde Dunărea se varsă în mare. Şi te mai întrebi de ce-i tristă marea!

Marea e departe de-a fi un om.. şi totuşi uneori e cum nu se poate mai tristă, alteori cum nu se poate mai mulţumită de sine. Nu ştii cine e răspunzător pentru toate astea, dar soarele nu poate greşi niciodată. Să mulţumim soarelui! Să ne mulţumim nouă înşine. Ultima propoziţie îşi plimbă picioarele leneşe prin centrul oraşului. Arata exact ca un sinucigaş gata-gata să demonstreze cum stau lucrurile de fapt.


**


Dar dacă prăpastia noastră ar fi de fapt un Zid sau o Frânghie, o Insulă? Plutitoare sau nu, populată sau nu. Acolo de la începutul timpului sau abia ajunsă pe lume, asemeni unei pene plutind uşor, într-o siguranţă profundă, până la locul destinat.   

duminică, 31 iulie 2011

4. Ultima poveste (sau poate nu)

Lucrurile păreau să se fi liniştit, ba chiar pot spune că ne obişnuiserăm, într-un sens care nu are nimic a face cu banalitatea. Sau cel puţin aşa se vedeau lucrurile de la fereastra uriaşă lângă care stăteam necontenit. Mi-am amintit întâi de bătrânul ce avusese de gând să-şi aprindă hainele săptămâna trecută. "Nu plec! Nu plec nici mort! O să ard doar puţin, dar o să se termine, voi ardeţi aşa de când vă ştiu şi nimeni nu are nimic împotriva voastră. Acum, sigur, toată întâmplarea devenise cât se poate de publică, dar bătrânul era mai serios că niciodată. Îl văzusem de la fereastră în alte câteva situaţii similare de-a lungul timpului (carea păşea după propriul lui plac, fără să ne întrebe niciodată nimic!) - eşuase de fiecare dată. Acum însă lucrurile păreau să fie schimbate. Mi-era frică, o frică groaznică, îmi spusesem că "o dată şi-o dată tot îi va reuşi". Gândul ăsta mă înnebunise. Însă nu puteam să-i spun nimic. Oricât mi-aş fi dorit, mâinile mele erau prea moi, umerii mei, prea reci, pentru a-l opri. "Poate că pe asta se bizuie", a şoptit Ilinca de undeva din colţul camerei. Se gândea la ale ei. Sau la ale mele, nu ştiu, era tot una.

- Dar dacă-i o farsă?, i-am spus.
- Adică face pe deşteptul?
- Dimpotrivă. Dac-o să aprindă carpele alea năclăite şi-n locul lui o să ardă altcineva?
- Primarul?
- Cu toţii, nu ştiu.
- Îl crezi atât de puternic?
- Bine, măcar câţiva... Cum ar fi să fie cu putinţă.

Dar nici n-am apucat să-mi termin întrebarea că bărbatul făcu cale întoarsă, că de fiecare dată până atunci. "A plecat", am zis aproape inert. Povestea câinelui care stătea mereu la adăpost, chiar şi-atunci când, vă spun, n-avea de ce să se adăpostească şi pui gălbejiţi care mureau pe capete în toamna aceea, toate păreau să se lege, iar noi nu mai puteam ieşi din camera noastră. "Cel puţin pentru-o vreme, îmi spunea." O credeam pe cuvânt, de parc-ar fi fost vorbele mele, de parcă eu le-aş fi gândit înainte şi i le-aş fi şoptit, fără să ştiu, în timpul somnului. "Să fie clar, am spus, povestea asta nu e despre Zenobia - avem şi noi dreptul la o poveste". Iar atunci, şi mai bizar, mi l-am amintit pe "Gălăgie", un bătrânel care, în fond, semăna foarte mult cu cel despre care tocmai v-am vorbit. Aveau aceeaşi pasiune - sfârşitul. Primul pare să-şi fi jurat că sfârşitul va veni o dată cu el, că el va declanşa totul, eroul sfârşitului de lume, pe când al doilea, ca un frate geamăn, vorbea despre sfârşit, dar într-un registru, ai zice, aproape diferit. Că deh, şi sfârşiturile au registrele lor.

"- Nu vreţi să fiţi salvaţi, viermilor. Va cam meritaţi soarta dar eu, mă, viermilor, nu pot permite una ca asta" - erau cuvintele pe care le spunea zi de zi, lipite de multe altele, chiar mai aspre de-atât.

"- Până când, mă, cretinilor?", urlă din străfundul sufletului. Alteori era calm şi împăciuitor. Vorbea despre sfârşit că despre raiul de dinainte de păcat. Adam şi Eva erau două flori în grădina lui Dumnezeu. Altceva nimic, după spusele sale. Rar, născocea câte ceva şi despre fericire, dar uita repede şi se întorcea la ale lui. Care ale lui? Nici el nu ştia prea bine. Uneori aveam senzaţia că mă recunoaşte, că vrea să-mi spună ceva numai mie, între patru ochi, alteori era omul pe care-l dispreţuiam cel mai mult, în ciuda curajului său.

- Uneori pur şi simplu avem nevoie să fim iertaţi, i-am spus Ilincăi ştiind că are să înţeleagă. Chiar şi-atunci când nu facem nimic împotriva a ceea ce trăim, chiar şi-atunci când suntem cele mai bune şi mai calde fiinţe de pe pământ, până şi-atunci avem nevoie să fim iertaţi.

- Avem nevoie de iertare că de o bucată de pâine albă, mi-a răspuns ea, zâmbind cu tot sufletul.

M-am lăsat atunci pe genunchii ei de copil şi-am stat aşa câteva minute. Îmi amintesc atât de puţin din clipele acelea. Îmi povesteşte mereu despre lucrurile pe care le-am spus, "atâtea lucruri dintr-o singură înghiţitură", eu în schimb, nu mai ştiu mare lucru. Îmi amintesc doar de nişte morişti sau avionaşe din hârtie.

- Ştii să faci un avion?, i-am spus
- Să-l desenez?
- Un avion din hârtie.

Am luat o coală şi i-am spus tot ca unui copil: Aşa, aşa, apoi aşa - ai grijă la vârfuri, la colţuri, aripile sunt cele mai importante! Ai grijă ca toate laturile să fie perfecte, altfel...

Ştiuse însă. Le făcea mai bine decât le făceam eu. N-a fost chip să mă supăr. În câteva săptămâni am umplut oraşul de ele. Uneori le mai însemnam cu câte ceva. Pe furiş, le îmbuibam cu poeme frumoase. Nici unul din noi nu ştia însă acest lucru. Curând avea să fie peste tot o muzică asemeni celei de la bâlci. Tot felul de oameni au apărut atunci prin părţile acelea, vânzând lucruri de preţ pe bani de nimic, dând vorbe cu tâlc peste tot, baloane de săpun şi tot ce putea fi mai frumos aveam acum în faţa ochilor ce aduceau o lumină plăcută. Bătrânii îşi găsiseră şi ei ocupaţii la târg - vorbeau acum despre supremaţia muzicii intre arte. Alteori aduceau instrumente pe care le dăruiau copiilor pe nimic. Ne simţeam cumva răspunzători pentru toate. Încă puţin şi puteam ieşi şi noi în mijlocul lor.

joi, 28 iulie 2011

3. Şi zeii mor sau Povestea lu' Ion şi Spuc

Rebeliunea nu diferă. Libertatea nu diferă. De fapt, despre ce vorbim? Conceptele nu-şi pot depăşi condiţia, pe când oamenii, măcar din când în când, se mai depăşesc unii pe ceilalţi. Copilul rebel şi valetul său aveau să intre-n sufletul meu pe termen nelimitat. Mă simţeam un chiriaş devenit peste noapte. Azilul ăsta nu aducea cu el prea multe bucurii, dar era pentru ei toţi. "Promitem să plătim la timp", îmi spuneau. Păreau băieţi de încredere, însă nu asta mă preocupă pe mine. Mă mutasem urgent după toată treaba aia cu telefonul, aveam îndeajuns de mulţi bani încât să dau şi altora. Aveam o casă foarte frumoasă, îi primeam aproape legat la ochi. Nu mă interesa de unde şi pentru ce veneau, nici când îşi iau tălpăşiţa.

Într-o dimineaţă mi-a fost dat să găsesc o scrisoare. Un scris foarte frumos, că de femeie (deşi aici nu erau, încă, decât câţiva bărbaţi rămaşi, efectiv, pe drumuri). "M-am săturat. De mine şi de voi toţi. De casa asta. De lumea asta care nu mă lasă nu să trăiesc, ci să fiu! Nu am destui bani să-ţi plătesc, aşa că voi pleca pur şi simplu."
Nu ştiu nici până-n ziua de azi cine-a iscălit biletul ăla. Căci era mai degrabă un bilet, o ciornă, nicidecum o scrisoare în toată puterea cuvântului. I-am chemat pe toţi, i-am numărat de câteva ori, nu lipsea nimeni. Erau toţi acolo. Cu ochii plânşi, absolut toţi erau în camera aceea mare şi luminoasă. Atunci cine dracu scrisese biletul? Sau era o glumă a vreunuia dintre ei? Dar de ce? Cu ce rost?

- Cine-a scris, mă, biletul ăsta? Hm?

Dădeau din umeri ca nişte forme lipsite de orice fel de convingeri. Păreau destul de sinceri, i-adevărat. Dar treaba cu biletul trebuie totuşi lămurită, îmi spuneam. N-a fost aşa.

Într-o noapte, cu puţin după miezul nopţii, s-au afumat, au băut bine şi s-au apucat de miştouri. Te bag în mă-ta, ba! Te bag în mă-ta şi s-a terminat! M-ai auzit?! Şi tot felul de alte nesăbuinţe pe care la ora asta nu-mi vine să le mai înşir. Ce pot să zic, m-au luat toate transpiraţiile! Apoi mi-au zis c-a fost o glumă, că, deh, fiecare cu umorul primit de la natura şi aşa mai departe. Ilinca i-a dat afară chiar în noaptea aia! N-au mai dat nicio veste, pentru o vreme. Anotimp peste anotimp, ca-ntr-un caiet în care paginile se acoperă unele pe altele, ascunzând crime şi criminali într-o fugă sora cu nebunia.

- Libertatea se plăteşte, mi-a spus! Şi-am să-i gonesc până la unul, dacă-i nevoie!

Am adormit la puţin timp după aceea. Am visat tot felul de oameni cărora le creşteau aripi. Zburau de nebuni dintr-un copac în altul fără să spună nimănui ce au de gând şi de ce se grăbesc într-a un hal. Unul căzut murmură într-o prăpastie. "Ce e cu tine, omule", am zis. Sfârşitul şi-aproape, mi-a răspuns, credea, cu ultimele puteri. N-a murit însă. L-am visat la câteva nopţi după aceea. Era înconjurat de trei copiii frumoşi. Mi-a spus că e fericit şi m-a lăsat să plec.

- Şi zeii mor, o auzeam spunându-mi din lumea de dincolo de vis.

Am ştiut că totul are să fie bine. Că nimeni nu mă mai poate răpi din casa aceea, din braţele acelea de femeie ce se poate transforma în copil cât ai clipi o singură dată.

Într-una din plimbările noastre zilnice i-am zărit pe amândoi scriind poezii trecătorilor. Suspinau mai ceva ca atunci, în casă. În pălărie erau doar câteva monezi. Scriau, scriau să-şi rupă mâinile. Trecătorii râdeau. "Nu ne plac poeziile astea. Mai încercaţi!". Scriau altele şi altele. A trebuit să plecăm imediat. Parcurile îşi luau culori din ce în ce mai ciudate. Nu mai plouase de luni de zile. Trebuia să ne întoarcem acasă.

Solie

nu mai pot citi poezii
nu mă mai interesează inimile altora
nu mai pot să văd decât inimile noastre
înodându-se, desfăcându-se după bunul lor plac
jucându-se ca doi copii
ea cinci
el nouă ani
raiul a fost clădit cu mare grijă pentru doi
un singur om în plus ar fi rostogolit raiul
pe şarpe nu-l mai socotim

2. Nemesis sau povestea cu demonii

Ca să nu existe discuţii, sau, mă rog, discuţii care nu se cuvin, trebuie s-o lămurim şi pe-asta cu demonii. Scăpasem de ceva vreme şi eram atât de uşor. Uşor ca un fulg de noiembrie. De fapt nu ştiu dacă descătuşarea era marea problemă. E mai greu până când cineva se-ndură de tine şi-ţi anunţa libertatea. Eşti liber, vierme, târăşte-te! Până la aripi nu ajunsesem încă.

E greu să pui degetul exact pe momentul căderii tale. De-obicei nu prea ştii ce te-a lovit şi de ce. "Eşti prost, vierme, eşti prost." Dar atât. Apoi Agonia devine plăcută, plăcută foarte. Într-o dimineaţă rămâi fără baterii. Refuzi să mănânci, nu mai cunoşti pe nimeni, nu te mai cunoşti pe tine, cerul îţi fuge de deasupra capului. Pământul se usucă cât ai clipi. Dar eşti vlăguit. Silabiseşti ceva. "Mi-aş fi dorit să stau la mansardă. Oraşul se vede altfel de-acolo. Norii au alte-ntelesuri."

Cu învierea se-ntâmplă cam la fel; o vezi când e deja acolo. Instalată confortabil şi fără vreun gând de plecare. "Mi-am uitat rucsacul, bocancii, dracu ştie." Asta-i tot ce-ai s-auzi. Îţi dai două palme, faci un duş rece - e tot acolo. Zice: "Nu-mi citeşti şi mie ceva? Un pahar de apă poţi să-mi aduci şi tu." Şi-i aduci, ce dracu să faci?! Te-aşezi, nu zici nimic. Totul e o tăcere nesfârşită, dar zâmbeşti. Ca şi cum cineva ţi-ar trânti în faţa ochilor o inscripţie cu "Acum eşti bine". Şi-apoi zice: "Ce, mă, credeai c-o să mori? Prostule!" Şi tu-l aprobi. Trec ore şi minute pe care nu le mai văzusei până atunci. Nu mai contează. Te bucuri. E ca o friptură pe care tu ai fi făcut-o cu mâinile tale. Ca un vis pe care l-ai descifrat de unul singur şi ştii că ai cheia. Ai cheia şi nu ţi-o poate lua nimeni. Eşti liber, pizda mă-sii, e cel mai frumos lucru pe care poţi să-l ai.

Aşa mi-a venit ideea asta cu demonii. Deşi nu ştiam cum i-am pus pe fugă pe nemernici, ştiam că are să-mi iasă de câte ori vreau. Nu voiam să mă-mbogăţesc. De fapt banii erau un pretext. Eram destul de leneş, iar asta mă mai făcea să uit. Aşa că am sunat la ziar:

- Alo! Bună ziua! Vreau să dau un anunţ!
- Cum vă numiţi?
- Cum mă numesc? La dracu cu numele voastre! Zic, nu ştiu cum mă numesc, doamnă!
- Aveţi chef de glume?
- Nu, n-am. Dumneavoastră?

Şi dintr-o dată a izbucnit în râs, frate. Un râs de-ăla prietenos, ziceai că ne cunoaştem de-o viaţă. Îmi venea s-o-ntreb, tu ce părere ai de filmu' din primu capitol. Să mă ia dracu, nu ştia de carte, de rândurile alea.

- De ce râdeţi?
- De ce să nu râd?

Rămăsesem tablou. Se prinsese?

- Păi, nu, adică eu...
- Da, locuiţi în oraş?
- Da.
- Ce flori vă plac?

Un tablou cu Rembrandt. Ce era să-i zic? Culmea era că-mi plăceau florile.

- Nu e problema mea, te descurci.
- Bine. La 7?
- Unde?
- La dumneavoastră acasă. Da' dacă vă vine vreo idee, rămâneţi fără...

Ce idee, femeie? Eşti nebună? Ce idee? În casă era vraişte. Zici că fusese reconstituirea luptelor de la Mărăşeşti. N-aveam nimic de mâncare sau de băut.

- V-am speriat?
- ... Da
- Bun.

I-am dat adresa. Mi-a închis brusc. Era şi trei jumătate. Mai aveam destul timp să mă gândesc la ceva deştept.
În fine orele alea au trecut ca dracu de încet. Nici nu ştiu de ce, chiar nu mă gândisem la nimic anume. De fapt, nu mă gândisem la nimic. Nici măcar nu credeam c-o să visa.

Sunase la uşă, avea-n mână o floare foarte frumoasă. "E pentru tine." Am luat-o.. după vreo cinci secunde am aruncat un "Mulţumesc! Rămânem la uşă?" "Nu, sigur că nu!", apoi mi s-a pus că o pată de-aia nasoală pe ochi şi n-am mai văzut nimic. Nu ştiu ce s-a-ntâmplat. Venise la furat? Da' ce să fure? Nu prea aveam de nici unele. Microfonu'! În paştele mă-sii! Microfonu'!

Microfonu' era acolo. Toate erau la locul lor. Ea plecase, bineînţeles. Da' fără să lase-un bilet, băi, nene? Gata. Sun la ziaru' ăla de căcat, să vezi ce-i fac.

- Alo! Cine-i acolo?
- Alo! Vă ţineţi de glume?

Nu era ea. Clar!

- Mă scuzaţi, zic. Aş vrea să vorbesc cu colega dumneavoastră.
- Care colega?
- Sunasem ieri.
- Puteţi să-mi spuneţi mie. Da' mai repede, că n-am toată ziua la dispoziţie.

'tuzzz!

- A venit la mine-acasa!
- Nu mă priveşte.
- E nebună! Nenbună!
- Vă-nchid, să ştiţi.
- Doamnă, staţi să ne-nţelegem. Cum o pot găsi pe colega dumneavoastră?
- Cerasela? A plecat la munte ieri seară, nu ştiu când se-ntoarce.

Cerasela?! Ce trăsnaie! Nu arata ca o Cera sela. Mai degrabă ca o... da' să lăsăm asta. Cum căcat pleca asta la munte aşa, peste noapte? Şi job-u'?

- Cum a plecat?
- A plecat.
- Şi job-u'?
- E fica patronului, dom'le. Nu vă priveşte!

Şi mi-a-nchis! Mi-a-nchis şi asta! În ţara asta dacă te priveşte, deja ai o problemă.

- Păi pe mine mă priveşte, duduie, mă priveşte! S-a-nţeles?!

Vorbeam singur. Dar oare de ce era aşa sictirita? Era supărată de-a dreptul, dacă stau bine să mă gândesc. Să fie şi Cera sela amestecată-n toată treaba asta? Iar îmi venea se rad. Ea e la munte cu cine-ştie-cine, iar asta stă la telefon cu toţi zmintiţii.


**


După vreo săptămână m-a sunat! Ea era!

- Alo?!
- Cum a fost la munte?
- De unde ştii? Curva aia ţi-a zis? O dau afară!

Aşadar, nu era o sfântă. Sau, cine ştie, poate o supărase cu ceva, mititica!

- Aşa să faci, i-am zis.
- Cum să fie, ca dracu! Am murit de frig, n-am mâncat mai nimic, nu ştiu ce mi-a trebuit mie munte! Îţi mai aminteşti ceva?
- Mi-l amintesc pe dracu! Nu mai ştiu absolut nimic.
- Ţi s-a făcut rău. Eu m-am speriat şi-am plecat. N-am vrut să mă găsească cineva cu tine acolo, făcut lat.

Cine s-o găsească, frate, la mine acasă? Mama?!

- Bine! Asta-i tot? Ai luat şi floarea cu tine?
- Am luat-o, da!
- Pentru ce?
- Aşa am considerat, să n-o las acolo cu tine.
- Să nu cumva...
- Azi, la 7?
- Iar?
- E ultima ta şansă, să ştii!
- Să te ia dracu!

I-am închis, bineînţeles. Speram să n-o mai văd. Cu ce drept, dom'ne, se baga ea în vieţile mele? Ce voia de la mine? Se mai dăduse şi cu două chile de parfum! Şi p-ăla l-o fi şterpelit de pe undeva! Patronu' din franzelă!
Nu-mi termin bine fraza că sună la uşă. O fi venit cu avionu', îmi zic. Apoi bufnesc în râs. Frate, asta mi-a vorbit din faţa blocului, sau cum?

- Am venit!
- Intră!
- Să nu ţi se mai facă rău, da?
- Oi fi fost emoţionat, ce vrei?
- Sper că de data asta nu mai ai nicio emoţie. Ce voiai să scriem la ziar?
- Voiam să scrieţi că alung demonii.
- Orice fel de demoni sau doar p-aia mici şi neînsemnaţi.
- Mici pe pizda mă-sii! Pe toţi!
- Păi, e bine. Nu vrei să-ncepi cu mine?
- Nu, nu vindec femei. Femeile se vindecă singure. Nu-i treaba mea.
- Aşadar, ţi-e frică.
- Da, ţi-am spus că mi-e frică. Cum se face că vorbim la per tu?
- A, vă rog să mă scuzaţi?
- E, da, de parcă mai contează acum.
- Te costă, să ştii!
- Cat?
- Destul de mult. Tu-ţi dai seama ce mă pui să fac?
- Te pomeni că tăticu' nu e de-acord!
- Păi nu e!
- De ce să nu fie?
- Pentru că-i absurd, domnule!
- Şi dumneata nu eşti absurdă? De ce-ai venit?
- N-ai zis c-alungi demonii? Am şi eu.
- Da' nu ştiai de treaba asta cu demonii până să ţi-o spun.
- Ce-are a face?
- Păi are. Pentru ce-ai venit?
- Prietenul meu e nebun. Vrea să mă omoare.
- Pune-l pe tăticu' pe urmele lui.
- Nu se poate!
- Cum să nu se poată?
- Nu se poate, tăticu' n-are nicio putere.

N-am înţeles de ce, subit, taică-său nu mai avea nicio putere. Nici eu nu mai aveam nicio putere. Să se ducă de unde-a venit. Mă simţeam că la balamuc.

- N-am cu ce să te servesc.
- Ia uite, un cub rubic, ştii să-l faci?

Habar n-aveam. Era, aşa, mai mult pentru impresie. M-am tot gândit să-l dau cuiva să-l rezolve. L-aş fi rotit doar de câteva ori, atât cât să-l pot face singur la loc. Cine ştie când ar fi fost nevoie şi de asta.

- Nu, nu ştiu.
- Ce-mi dai să ţi-l rezolv.
- Un fursec!
- Ai zis că n-ai!
- Păi n-am. Non-stop-u-i aproape!
- Te duci tu să cumperi fursecuri?
- Un fursec, aşa ţi-am promis. Şi nu-l cumpăr eu, tu-l cumperi!
- Sunteţi impertinent, domnule! De unde-l aveţi?
- Ce?
- Cubul!
- Moştenire! Bunicu' mi l-a dat!
- Dacă nu-ncetaţi, am să plec!
- Te poftesc!
- Da? Aşa?
- Aşa!

Apoi m-am calmat. Aşa, dintr-o dată, nu ştiu de ce. Îmi părea chiar simpatică. I-am zis "Bine, poţi să rămâi." Apoi, după o pauză, mi-a dat cea mai tare idee din săptămâna aia.

- Uite ce-i! Lasă ziarul! Cunosc îndeajuns de multă lume-n oraşul ăsta şi nu e ceea ce crezi tu că e. Eu ţi-i aduc, tu-i rezolvi, iar eu primesc jumătate.

Jumătate?!? Da' ai tupeu, frate! Eu fac toată treaba şi tu vrei jumătate...

- Nici în vise, i-am întors-o!
- Atunci poţi să-ţi iei adio!
- Să-mi iau adio? Mă reclami?
- Aş putea să fac şi asta, ştii bine!

Între noi fie vorba, nu ştiam absolut nimic. Iar treaba cu demonii nu era probata. M-am lăsat convins. Nu aveam ce altceva să fac.

Întâi mi-a adus o fetiţă, până-n optsprezece ani. O părăsise iubitul. Era într-o stare deplorabilă, nici nu mai ştia cum o cheamă. I-am oferit o cafea. A băut-o ca pe apă, m-am şi speriat. Mi-a povestit toată-ncurcatura, ea a intrat în bucătărie complet goală, aşa cum o rugusem. S-a apropiat uşor. A privit-o în ochi pe faţă şi i-a şoptit uşor "Acum eşti liberă!" A-nceput să clipească, apoi a zâmbit. Ne-a zâmbit amândurora, s-a ridicat, şi-a luat gentuţa şi paltonul din cuier şi-a plecat fără să scoată un cuvânt.

- Aşadar a mers, mi-a zis.
- Şi eu sunt destul de uimit, dacă-mi permiţi un moment de sinceritate, i-am răspuns.

Am repetat procedura cu alţi câţiva. Jumătate de oraş auzise de toată isprava. Banii veneau şi veneau. Oamenii se curăţau cât ai clipii. N-am dat greş niciodată. Nimic neprevăzut. Toţi erau de bună credinţă. Până-ntr-o după-masă   când am auzit amândoi bătăi foarte puternice în uşa de la intrare.

- Cine e?
- Să plecaţi! Să plecaţi, altfel va trebui să vă venim de hac!, a zis unul cu o voce destul de impunătoare!

Au mai bătut de câteva ori, apoi au plecat. Nu ştiu de ce, da' ne-a cam speriat faza asta. Şi-am zis, ştii ceva, hai să plecăm! A zis că ştie ea un bătrân c-o casă frumoasă. Am mers acolo - foarte simpatic bătrânelu'. Ne-a zis că el o să moară în curând, că ne iubeşte ca pe copiii lui (pe mine mă vedea pentru prima dată!) şi că ne lasă tot. "O să moară?! Ce dracu?! Pare chiar vesel!", mi-am zis în gând. "O să mor, da!". Paralizasem, îţi dai seama. Moşu' mă auzise. Nu ştiu cum! Să mă ia naiba dacă am scos măcar un cuvânt! "Şi ştiu că eşti un băiat bun! O să sfârşesc curând!" Ceea ce a şi făcut la scurtă vreme după aceea. Am rămas, aşadar, cu tot căsoiul ăla de care ne-grijam cum nu se poate mai bine. Până şi eu... pusesem osul la treabă. Am rams cu căsoiul şi cu... apropo, n-o chema Cerasela!

vezi-ți de treabă

pe fereastră ghid albastru deschis începând să traiesc ce nu vedeam în niciun vis alarmant de singur căutând sensul în toate înc-avea curaj ...