joi, 22 noiembrie 2012

viza

eu cum mă ştii
de mămăligă
sper să mă halească un delfin

cu fulgi
cu pene
unde-mi sunt aripile, alina

am auzit că au tot felul de diamante înăuntru
nu voi rezista mult
nu va rezista mult

ancora asta vrea să plece cu mine
plâng ea-mi îmi face cadou un telegraf nou-nouţ
o vioară

nu eşti bărbat
toate mamiferele te compătimesc
te primesc înăuntru cu o ospitalitate fantastică

femeile părăsesc sau adoptă un vapor scufundându-se
nu vom şti
probabil niciodată

miercuri, 21 noiembrie 2012

z. undeva departe

scriu săptămânal o poezie
oricât de mică
în felul ăsta pot bate străzile victorios
cu ochii către cer
fără să cer
fără tine şi totuşi

urmează să ies
oameni de toate vârstele îmi vor spune lucruri nemaivăzute
trăite acolo, departe de patul meu cu două picioare
voi zâmbi gândindu-mă la strofa a treia

vezi tu poezia trebuie să stea în sertar
acolo se simte bine poezia
oamenii nu comunică prin texte
prin substantivul cer aşezat de fiecare dată la început
oamenii vor să-i iei de mână şi să le spui
gata. de azi o să fie ceva mai bine.

joi, 15 noiembrie 2012

inter

plouă-n roma
pandemie de primăvară
poate-ţi mai arăt o veneţie
ecler gastric stelele cad numai atunci când
ştii foarte bine prânzul ăsta o să-mi priască

n-ai gătit tu, nu-i nimic
o caleașcă plină de oameni mă roagă să-i visez
acolo şi-ar putea cere scuze
aproape goi eu o să cer faptele
exponenții unei matematici de soi

inele mai târziu
enumeră-mi doi sudori celebrii şi te las să-mi pui mâna pe umărul drept
urcă-te în barca asta.
acum aşteaptă.


cineva va veni să numere împreună cu tine.

i. a doua Rocadă

ţi-am scris o poezie
am uitat-o acasă
a mâncat-o unul dintre căţei
am doi îi cheamă
1 şi 2
plâng unul după celălalt şi se bucură în fiecare dimineaţă
văzând că se trezesc tot acolo

văzând că mă trezesc tot aici iau câteva notiţe
o să le pierd o să mă pierd
o sărbătoare că asta
campanie colaterală a omului cu braţele atârnând
cântând din toate buzunarele

o îmbrăţişare întârziată o să ne-omoare ioana
şi câte şi mai câte pe nouă mai
un turban un telefon în hohote ne vedem mâine
ne vedem mâine pentru că o să plouă
două jucării stricate omul bun acum comandaţi

nu-i nimic ne pupam după aia
cred că Alinei îi place de tine poezia
e un bol cu lapte în care poţi să pui ce vrei tu
ai
mare grijă să nu se răcească

i. cuvânt înainte

portret în treizeci de minute
cascada niagara daţi-mi şi mie două porţii
mi-am uitat seiful acasă
cifrul e simplu viitor anacronic fiecare cu jucăriile lui
mă uit la mâinile tale sunt aşa cum ar trebui
pe tine nu par să te deranjeze ochii mei
am multe-n cap şi-o cămaşa ce nu-mi vine bine
trag de mâneci să mă ducă departe
cineva nu mai vrea să plece nouă nu ni se pare normal

văd semne de circulaţie un-loc-să-ajung
sărutul ăsta a fost de-ajuns
scoicile levitează când vor ele oamenii
se iubesc când vor ei
scriu cu două beţişoare chinezeşti mănânc o dată pe zi
n-o să ştie nimeni că sunt aici

miercuri, 14 noiembrie 2012

injurii din Cambodgia

r JGHRBN LVB ,SMFNXVDCV
ahgjwrn \sgbk sbskbbjsnj
alienaţi cu toţii
în fata piramidelor
nu ne-ntrebăm nu ne-nchinăm
de aici şi până mai departe distanţe infinite sau ce contează
clipim de fiecare dată la fel
de fiecare dată vedem altceva înţelegem la fel de puţin
preşedinţi din lumea-ntreagă încă puţin
canabis ca o zebră diazepam după cifra patru
mohamed mă visează îi închid uşa-n nas îi zic rămâi aici singur şi gândeşte-te
farmece andreea farmacia asta o să ardă la fel ca noi
mi-am făcut norma pe săptămâna trecută
o să calc patru compozitori cu maşina de cusut
cum o să-mi dau seama care-i drumul spre casa de zahar dacă
mi-ai uitat dioptriile pe canapea

cum piramidele renasc din ele însele
cum tata ne iubeşte pe toţi la fel
întârziem țipăm
ne-a intrat ceasul biologic la apă
zidul chinezesc din vatra dornei birtul doamnei în vişiniu
vulpi violuri panglici albastre
ca şi cum te-ai uita în ochii mei
şi m-ai întreba ce faci tată
cercul ăsta e plin de scame
sigmund

marți, 13 noiembrie 2012

14

it's time to be myself
ultime cuvinte ale radioului din oraş
pe gât în sus îmi creşte un măr verde
mare cât capetele părinţilor puse la un loc

aş fi vrut să jucăm partida asta în alte condiţii
încă nu am nimic de oferit în afară de mine
sunt clopotul tăcut din tablourile suprarealiste bat politicos
plângând acelaşi la uşa ta
un Iisus de lemn cocoţat pe mii de porumbi
ascuns de orice altă pereche de ochi

aşteptând să se facă lumină îngân
trebuie să mă fac mare
twain, povestea ta mă va urmări toată viaţa
coperţile tale verzi ca o mlaştină din care eu şi bunica nu mai putem ieşi

miercuri, 7 noiembrie 2012

Trecerea

Adormisem cu inima strânsă, deloc împacat cu mine, cu gând la toate momentele rămase nerezolvate, la toate umbrele pe care credeam c-o sa le port - o povară fără capăt. Înainte însă, înainte ca toată aventura omului mare să fi început, fusesem un copil. Unul fragil, asemeni oiţei din cutia micului prinţ. Un copil, sprijinit ca şi-acum, fără ruşine, în două bucăți de metal ce aveau să-mi spună: „nu te lăsăm să cazi; tu nu trebuie să cazi, iar noi vom avea grijă de asta.” Aşa cum mai târziu, la şcoală, profesorii aveau mare grijă să scriu propoziţii scurte, cât mai exacte. Pesemne ştiau că va veni şi momentul ăsta. Abia dacă puteam lovi o minge cum se cuvine. Totuşi, asta nu mă oprea din a-mi face noi şi noi prieteni în apropiere de pod, acolo unde viaţa părea de asemenea să se fi oprit.  Mă întrebam în mod constant dacă nu cumva există mai multe cutii, mai mulţi copii asemeni prietenului meu cu părul de aur.

Aglomeraţia a fost, pentru mine, încă de-atunci, semnul unei lumi noi. A unei alte lumi, liniştite, care mă aştepta nu numai pe mine, ci şi pe ei. Câte-o astfel de lume mică, anume, ca un glob de cristal în care ninsoarea nu răneşte pe nimeni. I-am lovit pe toţi, fără oprire. Pe unii i-am doborât eu. Alţii se loveau singuri văzându-mă, făcându-mi cale liberă să plec mai departe. Culmea, în fiece moment, cele două tije de metal, cele două prietene ale mele, îşi ţinuseră promisiunea.
Un hol mare, ultimii oameni cu care-a trebuit să mă lupt şi două lifturi cu uşi argintii, uşor strălucitoare. L-am ales pe cel mai mare. Nu din lăcomie. Mi-am spus, pur şi simplu, că în el mi-ar fi fost mai lesne să intru. Am simţit că pericolul e mai mic sau, pur şi simplu, că ceea ce avea să urmeze se afla chiar acolo. Am închis cu greu cele două uşi. Am apăsat butonul deasupra căruia stătea cifra şapte. Etajul şapte, ultimul. Am sărit afară fără să privesc prea atent. Acoperişul acela mi s-a părut, pentru trei secunde, un univers suspendat. Poate punctul din care timpul avea să curgă altfel. Din cu totul alte motive.
O alunecare lină, fără să-mi fie frică, într-o apă albastră, foarte curată. Am atins uşor solul cu picioarele şi m-am ridicat înapoi, vrând să ajung la suprafață. Pe fundul acelei ape noi se afla lumea şi toţi oamenii pe care-i părăsisem cu câteva minute în urmă. Nu avusesem timp să mă bucur. Am înaintat repede. O dată ajuns, am văzut scris cu litere frumoase, albe, numele lui Niccolo Paganini, un om cu care mai avusesem de-a face. Mi-am spus atunci că aşa trebuie să arate o astfel de lume nouă. În visul meu se prea poate să fi fost împânzită de muzicieni. Nişte fiinţe nicidecum ciudate, ci mai degrabă nişte copii ce poartă şi ei o cutie albă la subraţ.

Am ajuns astfel, fără să-mi dau prea bine seama, într-o secundă numai, din apă, într-o cameră nouă, frumoasă, slab luminată, în care, în mod cu totul surprinzător, nu mă aflam singur. Un bărbat fragil (măi-măi să se destrame sub ochii mei) îmi dădea câteva direcţii referitoare la singurul său prieten. Un înaripat care avea mare nevoie de ajutorul meu. Mi-a spus să-l iau încet - ca pe un copil, mi-am zis eu în gând - şi mi-a mai spus să nu mă sperii, prietenul lui era în regulă. Dormeau, deci, atunci când am ajuns eu. Eram încă ud. Mi-am scuturat mâinile pe ziarul de pe măsuţă, asemeni câinelui fericit, întors acasă. Nu ştiu dacă aici era „acasă”. Aici era nouă casă. A doua casă, după cea aproape de pod, pe când eram şi eu la fel de fragil ca şi omuleţul aflat în pături. Unde se afla noua lui casă? Probabil, foarte aproape.

Nu era totul perfect, aşa cum, poate, vă închipuiţi. N-am uitat de oamenii ce, cu doar câtva timp înainte mă alergau, cu gând rău. Mi-am spus că, prin cine ştie ce mijloace (deşi îi văzusem pe fundul apei), m-ar putea găsi, chiar şi-acolo. Ceva-mi spunea că n-ar putea da buzna în casa bărbatului. Probabil, eram preventiv, încercând în același timp să mă obişnuiesc cu nouă casă. Eu, firicelul plăpând, ajunsesem în lumea aceea nouă alături de Paganini şi cei doi noi prieteni. Cel mai probabil acum aş fi putut lovi cu putere orice minge, oricât de mare. Până să mă bucur, am auzit câteva cuvinte pe care de asemenea la ştiam. Ele aveau să fie sfârşitul visului.



Înger îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu,
Totdeauna fii cu mine şi mă-nvaţă să fac bine.

Eu sunt mic, tu fă-mă mare,
Eu sunt slab, tu fă-mă tare,
Totdeauna mă-nsoţeşte şi de rele mă păzeşte.

Amin

duminică, 4 noiembrie 2012

9.1

suntem pantofari dulgheri zidari pe macadam nu iese niciun ban
la noapte scalpăm un frizer îi luăm toţi nasturii din portofel

un fermier îmi zice că-s barbar pun mâna pe fermoar
nebun de fel vânez ceberi cu ochi de cerbi pe cord am tatuat un cercel

sunt rebel
îi cumpăr un inel şi ne legăm banii plutesc pe râu în cartier

nu ştiu să-not dar dau din coate am un stomac de fier
şi fiere cu miere ai tresăriri de birt banchere

stau marinari sinucigaşi pe fir debil îţi cumperi pene de la Arlechin
te-ochim cu mâinile-n venin suntem zugravii zilelor cu cercuri sparte

te duc departe ca o carte de stephan King
algoritmul unei dimineţi în care nu te mai trezeşti

supă de delfin darnică Sfânta Vineri
poţi să iei loc demonii s-au plictisit de cei ca tine

joi, 1 noiembrie 2012

9

cola în venă
zenobia mă aşteaptă cu faţa la perete

e mai tânără cu câţiva ani
căzile sunt pline

în scurt timp vom fi înghiţi de apă de mare
apa sărată delfini alege antarctida

vapoare de mărimea mâinii lui dumnezeu palpită răbdător
de pe coridor o aud pe bianca cântând la nai

arpegiul existenţei
te aşezi invers cu spatele lipit de faianţă

numeri ochii oamenilor rămaşi în viaţă fără să-ţi pese
sister morphine, viaţa se termină când vrea ea

calul păşind leneş înapoi
săturat de toate tabieturile din abator

aşezându-se la locul lui visând o poveste asemănătoare cu cea de azi
pe femeia zăcând o prind de guler o târăsc până la fereastră

se aruncă de una singură gândindu-se probabil
la binele meu

carmangerie. capot. casablanca

în cochilie cearşafurile devin tot mai mici
pot doar să le miros le netezesc
ele se strâng sub mine lent şi-mi spun că mă iubesc

durst o arde aproape la fel. a trecut de patruzeci înţelegând că poţi câştiga lupta asta & fără să sari

ioana e cum o ştiu
nici eu nu m-am schimbat deloc
e şapte şi ceva scriu culeg mărgăritare din cuferele în care stau comozi porci de rasă

funeralii

cerc închis într-un apartament ce seamănă cu o cameră de hotel pe același palier cu tine, îngerul tău păzitor și alți câțiva pieteni preg...