Adormisem cu inima strânsă, deloc împacat cu mine, cu gând la toate momentele rămase nerezolvate, la toate umbrele pe care credeam c-o sa le port - o povară fără capăt. Înainte însă, înainte ca toată aventura omului mare să fi început, fusesem un copil. Unul fragil, asemeni oiţei din cutia micului prinţ. Un copil, sprijinit ca şi-acum, fără ruşine, în două bucăți de metal ce aveau să-mi spună: „nu te lăsăm să cazi; tu nu trebuie să cazi, iar noi vom avea grijă de asta.” Aşa cum mai târziu, la şcoală, profesorii aveau mare grijă să scriu propoziţii scurte, cât mai exacte. Pesemne ştiau că va veni şi momentul ăsta. Abia dacă puteam lovi o minge cum se cuvine. Totuşi, asta nu mă oprea din a-mi face noi şi noi prieteni în apropiere de pod, acolo unde viaţa părea de asemenea să se fi oprit. Mă întrebam în mod constant dacă nu cumva există mai multe cutii, mai mulţi copii asemeni prietenului meu cu părul de aur.
Aglomeraţia a fost, pentru mine, încă de-atunci, semnul unei lumi noi. A unei alte lumi, liniştite, care mă aştepta nu numai pe mine, ci şi pe ei. Câte-o astfel de lume mică, anume, ca un glob de cristal în care ninsoarea nu răneşte pe nimeni. I-am lovit pe toţi, fără oprire. Pe unii i-am doborât eu. Alţii se loveau singuri văzându-mă, făcându-mi cale liberă să plec mai departe. Culmea, în fiece moment, cele două tije de metal, cele două prietene ale mele, îşi ţinuseră promisiunea.
Un hol mare, ultimii oameni cu care-a trebuit să mă lupt şi două lifturi cu uşi argintii, uşor strălucitoare. L-am ales pe cel mai mare. Nu din lăcomie. Mi-am spus, pur şi simplu, că în el mi-ar fi fost mai lesne să intru. Am simţit că pericolul e mai mic sau, pur şi simplu, că ceea ce avea să urmeze se afla chiar acolo. Am închis cu greu cele două uşi. Am apăsat butonul deasupra căruia stătea cifra şapte. Etajul şapte, ultimul. Am sărit afară fără să privesc prea atent. Acoperişul acela mi s-a părut, pentru trei secunde, un univers suspendat. Poate punctul din care timpul avea să curgă altfel. Din cu totul alte motive.
O alunecare lină, fără să-mi fie frică, într-o apă albastră, foarte curată. Am atins uşor solul cu picioarele şi m-am ridicat înapoi, vrând să ajung la suprafață. Pe fundul acelei ape noi se afla lumea şi toţi oamenii pe care-i părăsisem cu câteva minute în urmă. Nu avusesem timp să mă bucur. Am înaintat repede. O dată ajuns, am văzut scris cu litere frumoase, albe, numele lui Niccolo Paganini, un om cu care mai avusesem de-a face. Mi-am spus atunci că aşa trebuie să arate o astfel de lume nouă. În visul meu se prea poate să fi fost împânzită de muzicieni. Nişte fiinţe nicidecum ciudate, ci mai degrabă nişte copii ce poartă şi ei o cutie albă la subraţ.
Am ajuns astfel, fără să-mi dau prea bine seama, într-o secundă numai, din apă, într-o cameră nouă, frumoasă, slab luminată, în care, în mod cu totul surprinzător, nu mă aflam singur. Un bărbat fragil (măi-măi să se destrame sub ochii mei) îmi dădea câteva direcţii referitoare la singurul său prieten. Un înaripat care avea mare nevoie de ajutorul meu. Mi-a spus să-l iau încet - ca pe un copil, mi-am zis eu în gând - şi mi-a mai spus să nu mă sperii, prietenul lui era în regulă. Dormeau, deci, atunci când am ajuns eu. Eram încă ud. Mi-am scuturat mâinile pe ziarul de pe măsuţă, asemeni câinelui fericit, întors acasă. Nu ştiu dacă aici era „acasă”. Aici era nouă casă. A doua casă, după cea aproape de pod, pe când eram şi eu la fel de fragil ca şi omuleţul aflat în pături. Unde se afla noua lui casă? Probabil, foarte aproape.
Nu era totul perfect, aşa cum, poate, vă închipuiţi. N-am uitat de oamenii ce, cu doar câtva timp înainte mă alergau, cu gând rău. Mi-am spus că, prin cine ştie ce mijloace (deşi îi văzusem pe fundul apei), m-ar putea găsi, chiar şi-acolo. Ceva-mi spunea că n-ar putea da buzna în casa bărbatului. Probabil, eram preventiv, încercând în același timp să mă obişnuiesc cu nouă casă. Eu, firicelul plăpând, ajunsesem în lumea aceea nouă alături de Paganini şi cei doi noi prieteni. Cel mai probabil acum aş fi putut lovi cu putere orice minge, oricât de mare. Până să mă bucur, am auzit câteva cuvinte pe care de asemenea la ştiam. Ele aveau să fie sfârşitul visului.
Înger îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu,
Totdeauna fii cu mine şi mă-nvaţă să fac bine.
Eu sunt mic, tu fă-mă mare,
Eu sunt slab, tu fă-mă tare,
Totdeauna mă-nsoţeşte şi de rele mă păzeşte.
Amin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu