joi, 23 iunie 2011

03. Autorul

Cineva spunea “Cititorii nostri sunt la fel de inteligenţi ca şi noi”. După o asemenea introducere, cu puţinul simţ al anticipării pe care îl mai am, socotesc că vă veţi gândi “Acum are să-şi ceară scuze, nu doreşte să intre în niciun fel de polemică, nu e vina lui, trebuie să câştige şi el ceva, scrisul e o muncă cinstită.”

Ba uite că vreau! Cine se simte lezat de treaba asta poate să-nchidă cartea de pe-acum, s-o uite, să o facă cadou celui mai de nădejde prieten al său. Poate cei cărora vă surâde să trăiţi la înălţime aveţi a o azvârli de pe un bloc-turn, deşi noi nu avem aşa ceva. Deşi unii din domniile voastre poate visează la un astfel de bloc-turn. De pe care să vă puteţi curma vieţile fără prea mare tam-tam. Nu vă place tam-tam-ul, nu-i aşa? Nu vă plac scriitorii, şi, ce mai încoace şi-ncolo, puţin vă pasă de ce-am să vă spun. Dar hai să fim oneşti măcar pentru-o clipă. Cei mai mulţi dintre dumneavoastră aţi cumpărat cartea asta; mi-e greu să cred că cineva mai face astăzi astfel de cadouri, ba chiar o carte atât de proastă pe cât a mea! Zău! Pe ultima pagină aveţi o adresă  completă şi un număr de telefon la care mă angajez să răspund la orice oră doriţi. Dar nu! Nu vă repeziţi să întoarceţi cartea pe toate părţile. Aveţi răbdare, iar la sfârşit puteţi să-mi plănuiţi o moarte aşa cum se cuvine. Ce spuneţi?! Vi se pare destul de ofertant?! Chiar şi-aşa, necunoscandu-mă, tot mi se pare câtuşi de puţin satisfăcător. 


Citatul?
Pentru ca să aveţi toate motivele angajării la o astfel de crimă, am să vă spun din capul locului că NU, NU CRED CĂ SUNTEŢI INTELIGENŢI! BA CHIAR DELOC! Nici cartea asta nu face dovada inteligenţei domniilor voastre, deşi mi-ar fi plăcut nespus. Şi nu numai că nu cred, ŞTIU CĂ NU SUNTEŢI INTELIGENŢI, DESTEPŢI SAU ISCUSIŢI. Singura minte iute sunt eu şi poate unul din cei ce-au semnat vorbele de mai sus. Dar vă sfătuiesc să nu ne bazăm pe asta, căci e puţin probabil. 


Cine e AUTORUL? Ştim cu toţii. Ăla care le vede, le ştie, le cunoaşte pe toate. Se hrăneşte ca un nebun din suferinţele celorlalţi. Fie că alunecă pe panta jalnică de a salva situaţia pe care tocmai el o pricinuise, fie că rămâne tare până s-a isprăvit, îl ştim ca pe un tip deloc prietenos, care n-are decât să-şi urmărească foloasele. Dacă ies şi câţiva bănuţi din asta, foarte bine.   
Bine-bine, poveşti s-au spus şi se vor spune mereu de-aci încolo, motiv pentru care el, autorul, priceput sau nepriceput, n-are de ce să fie măcar puţin îngrijorat. În fond şi la urma urmei se vor găsi câţiva gură-cască să scoată gologanii din buzunar. Dar ştiţi ce e şi mai interesant? Nu vorbim aici de un profesionist al scrisului, un meşter concis şi priceput, ci de un coate-goale pe care-o să va facă mare plăcere să-l urmăriţi. Da, doamnelor şi domnilor, UN AMATOR. AUTOR-AMATOR. Ameţitor joc de cuvinte, nu-I aşa?!


Camera asta care nu mai cunoaşte pe nimeni în afară de mine, pereţii ăştia care pe timp de vară devin altceva, patul asta mereu curat, toate păreau mai uşoare, mult mai uşoare. Aerul era, parcă, altul. Deşi autorul nu era cu nimic schimbat, locul ăsta, fortăreaţa asta necunoscută se transformare într-un castel de sticlă în care ţi-era mai mare dragul să stai. Iar dacă există ceva ce putem spune sus şi tare despre AUTOR, atunci vom spune ca nu vrem să-l vedem, nici să-l auzim..niciodată. Ba chiar ar face bine să se abţină de la a mai apărea în cartea asta. Ce ne păsa c-a scris-o el?! Noi l-am pus?! Zău aşa, tovarăşi! Noi l-am pus?!

Spre deosebire de poezie, povestea asta…povestea asta te face să te simţi cu totul altfel, iar plăcerea pare să dureze mai mult şi mai mult..şi totul creste…si creşte. Ce mai contează câţi din copiii tăi cad răpuşi în război. Ai reuşit a-I salva pe doi dintre ei. Unul. Unul dintre ei e încă viu. AUTORUL e încă viu. Şi are să fie viu şi fără voia domniilor voastre. Iar dacă există ceva ce iubim la AUTOR, atunci iubim că s-a aruncat ca boul în ligheanele cu suferinţă în locul nostru. Nu-nu, nu-i o victimă, nici unul căruia trebuie cu orice preţ să ne-nchinam, dar trebuie să existe unul care s-o facă şi pe asta. 


Povestea merge însă mai departe. Oraşul şi colinele lui se înaltă încă puţin şi încă puţin, cerul, pânza aceasta greu vizibilă ce stă despărţitor între viaţa de aici şi viaţa de dincolo, cerul are să-mi fie martor, în rest, mă supun judecăţii voastre după cum am promis. Dar nu uitaţi. Nutresc cele mai joase sentimente pentru cei mai mulţi dintre dumneavoastră. NU SUNTEŢI VREDNICI DE CARTEA ASTA LA FEL CUM NU SUNTEŢI VREDNICI DE VOI ÎNŞIVĂ.  

02. Paris

Dar până să vorbim despre zilele mele petrecute în cetate, altul e lucrul în faţa căruia mi-aş dori să stăruim, măcar preţ de câteva rânduri. Impropriu spus lucru, de fapt o mică scrisoare care era alcătuită exact aşa:
 
„Rostul, bune prietene, rostul e mai degrabă raportarea dumitale la această lume, acest furnicar decis să nu înceteze niciodată. Un ceas ce se încăpăţânează a se roti din ce în ce mai tare şi mai puternic. A nu se confunda rostul dumitale cu sensul vieţii pe pământ. Această ar fi, dacă-mi permiţi, o greşală aproape fatală pentru unul ca dumneata. Despre sensul vieţii vom vorbi cu altă ocazie, însă, pentru a nu mă mai acuza că abuzez de mister, am să-ţi spun că este un subiect despre care nici eu nu ştiu foarte multe. Am să formulez însă o scrisoare care să vorbească şi despre asta. 


Rostul, deci, vorbeşte mai degrabă despre cum îţi îngădui să priveşti toate lucruşoarele ce se abat în viaţa dumitale. Ca de exemplu supa domnişoarei Aglaia: în ochiul tău, o enormă eroare la care eşti supus atât dumneata, cât şi sora dumitale. Pentru Aglaia, o capodoperă. Acum te vei întreba, pe bună dreptate, ce au în comun supa domnişoarei cu rostul dumitale. Ai răbdare şi-am să-ţi spun numaidecât. La o prima vedere, aceste două lucruri -ambele, la fel de bizare- nu au a face una cu cealaltă. Ei bine, de când mama domnişoarei s-a stins, ştii prea bine că n-a mai vrut să vadă pe nimeni în afară de voi. Aşadar, întreaga ei existenţa pluteşte în jurul acestei minunate supe de pui, pe care dumneata o visezi nopţile. Dacă o vei întreba pe ea, îţi va spune fără prea multă şovăire: Ce altceva să fac?”, deşi amândoi ştim că are ce altceva să facă. Soldatul acela nefericit plânge şi-acum după mâncărurile ei, după sorţul ei gălbui, după ochii ei sobrii ca de bărbat. Ce veau să spun?
 
Astăzi, dacă ai norocul să nu te fi născut într-un sătuc din marea şi frumoasa Africă, anume, dacă ai gustat măcar puţin din civilizaţie (lucru pe care, nu mai trebuie să-ţi amintesc eu, l-ai făcut şi îl faci cu succes şi în continuare), dacă nu eşti foarte sărac or foarte prost, lucruri despre care ştim de asemenea că ies din discuţia noastră, ai posibilitatea aceasta fantastică de a-ţi alege rostul tău, între toţi oamenii aceia pe care poţi să-I deteşti, să-I iubeşti, să-I serveşti cu tot devotamentul de care dispui. Carevasazică te poţi trezi într-o bună dimineaţă, -te rog apăsat: nu face greşeala de a te poziţiona în faţa oblinzii!- şi-ai să-ţi spui: VREAU să fiu aviator, marinar, plugar, grădinar, porcar sau orice altceva ţi-o trece prin minţişoara aceea tânără. O să fi surprins, dar nimeni, absolut nimeni nu-şi va pierde bunătate de timp pentru-a se pune-n calea dumitale. 

Spunându-ţi acestea mă gândesc, bunăoară, la Platon şi la peştera dumnealui pe care, îţi recunosc cu mâna pe inimă (aminteşte-mi te rog să-ţi vorbesc şi despre inimă mea puţin, înainte să-nchei) n-am studiat-o îndeajuns, dar faţă de care am simţit mereu un amor aparte. Îţi mai aminteşti de Picasso, Van Gogh şi toţi ceilalţi? Cei care au REVOLUŢIONAT (atunci n-am ştiut să-ţi spun, cuvântul ăsta afurisit îmi stătea lipit, realmente lipit de cerul gurii) lumea domniilor lor.

Cunoşti, desigur, preferinţa mea pentru astfel de lucruri, pentru astfel de lumi născute parcă din nimic. Tot din nimic ai să renaşti şi tu, mă, ţâcă!”, mi-a spus colonelul. Ei, tu, dragă prietene, n-ai să renaşti din nimic. Ascultă-mă bine! Peştera asta care ne bântuie ca un vis de mii de ani s-ar putea să-ţi spună că mai există ÎNCĂ CEVA în afară vorbelor sigure ale colonelului. Dar nu-ţi face speranţe prea mari. Cadoul ăsta, dragul meu, se prea poate să-l strecori într-un singur buzunar. Mie, drept să-ţi spun, Turnul Eiffel nu mi-a plăcut niciodată. Nu am poposit la Paris, fireşte, nu ţi-aş fi putut ascunde o asemenea grozăvie, dar îţi spun că nu-mi place! Ba chiar mă dezgustă! MĂ DEZ-GUS-TĂ! Aşa să ştii! Ce poate fi impresionant la un maldăr de fiare prinse laolaltă?! Zău aşa, nu-mi pot închipui pentru ce toată zarva asta! Ar fi putut să planteze un braţ de trandafiri roşii şi-ar fi fost cu mult mai frumos.
    
        Planurile tale, dragă prietene, vor fi în siguranţă la mine, tu doar găseşte dimineaţa asta minunată şi-o apucă de coarne. Apoi ia un stilou, o bucată de hârtie frumoasă şi scrie-mi.” 



                 Scrisoarea nu era semnată, de fapt, aceasta devenise o adevărată tradiţie. Nimeni nu trebuia să ştie, nici în ruptul capului de aceste scrisori.Nu ştiu cum ar fi primejduit aceste cuvinte soartă mea şi a oraşului, dar am stat departe de a mă mai gândi şi la asta. 
 
                 Într-atât să aibă dreptate?! Pe toţi sfinţii dac-am ştiut că are să fie atât de uşor! Vremea se înrăutăţea, poştaşul, beat mai tot timpul, nici nu mai ştia cum îl cheamă, mare minune să se mai descurce şi cu corespondenţa. Oamenii ştiu că l-ar fi părăsit soţia lui, o femeie foarte hotărâtă şi la locul ei, iar acum, bietul om, se-neacă în băutură. Cred ca ploaia asta i-ar face mai mult bine decât toate spirtoasele lui la un loc. Dar scrisorile?! Până una alta, dimineaţa aceea se lasă aşteptată mai ceva ca o cuconiţă aleasă, iar eu nu puteam decât să mă gândesc la ale mele. O linişte ca de la Dumnezeu şedea pe deasupra colinelor şi nicio abatare nu putea să ne tulbure. Ploaia cu ropotele ei constituia singura bucurie şi îngrijorare totodată. Casele erau croite prost, copiii se îmbolnăveau destul de repede, dar nici asta nu putea să fie o piedică. Din când în când mă mai opream cu gândul asupra oraşului acesta faimos, Parisul. Îmi imaginam, nu de puţine ori, oraşele lumii că pe nişte oameni, nişte oameni în carne şi oase. Cu obiceiuri ca ale oamenilor. PARISUL trebuia să fie un domn ales, foarte frumos, elegant, căruia nicio femeie să nu-i reziste. VIENA trebuia să fie o femeie plină de griji. ROMA era un bătrânel plinuţ şi leneş. COPENHAGA – tare-mi doream să fie un tânăr bănuitor. 

                 Nu mi-a mai spus nimic de inima lui, parcă lăsându-mă să ghicesc. Un test macabru de-asta dată, căci, ştiam foarte bine, inima lui era slăbită, iar eu nu-I puteam veni în ajutor. Şi nu-i puteam scrie cu niciun chip până în dimineaţa aceea. Nu cumva să mori pân-atunci, îmi spuneam îngânând în sec. Nu cumva să dai colţu’! Ortu’ popii, m-auzi!? Nici măcar nu eşti atât de curajos pe cât spui, m-auzi?!...
 Nu m-auzea şi nici eu nu-l auzeam acum urlându-şi groaznicele dureri. Mai bine, n-aş fi putut să trăiesc cu asta. Nici pe-ale mele nu mi le ştiam ţine-n frâu prea bine. 

Ai răbdare, îi şopteam de nicăieri! Ai răbdare!...de parcă răbdarea era ultimul lucru la care-ar fi putut să se gândească. 

luni, 20 iunie 2011

Porumbelul se întoarce la tine

Zice, găseşte-mi loc în poeziile tale
Zice, a doua la dreapta, apoi la stânga, apoi la dreapta iar
Şi dacă drumul spre casă nu există
Şi dacă nimeni nu te va adăposti pe timp de furtună
Da-mi mâna ta, zice, şi-am să-i port eu grijile lâng-ale mele.

Hendrix sau secretele vieţii de dincolo
Nu se mai importă cafea de ani buni
Avem gândurile uscate, mâinile,
Marmură-i peste tot şi nimic altceva
Iartă-ne pe noi păcătoşii
Iartă-te pe tine, iartă-ne!

Răul are cele mai viabile argumente
Şi totuşi
Viaţa are cele mai viabile promisiuni
Şi totuşi
Moartea are cele mai viabile înţelesuri

Aici sau unde ne vom opri pentru-o singură secundă
Cu săbiile înfipte în inimă
Cu eşarfa în jurul gâtului
Am să fac tot ce-mi stă-n putinţă
O linişte nesfârşită călca tălpile pământului
Crăpate de-atâta vrajbă.

Cuvintele mele preferate se pierd în sacoşele oamenilor
Asta-i un vers ce n-o să izbăvească niciodată
Asta-i un om ce n-o să ştie niciodată cum e să rămâi jos
Pământul te-aruncă ca o trambulină de circ
Fără să-i pese până unde te-nalţi
Unde-ai s-ajungi apoi.

Demonii mei nu stau mereu la pândă.
Lenea i-a cuprins până şi pe ei.
Volbura asta de care nu m-am atins niciodată
Stomacul îngânând a foame
Toate-toate pleacă într-un loc mai retras
Se reculeg sau se gândesc "ce-ar fi să nu ne mai întoarcem?"

duminică, 19 iunie 2011

Spovedanie/Dumnezeu plus o pasăre...

Vezi braţul ăsta?
aici trebuia să fie tatuat un arbore
nu l-am făcut.
el e totuşi acolo.
de fiecare dată.
în fiecare lacrimă,
în fiecare surâs,
în fiecare întrebare la care
nu am cum să-mi mişc (o)buzele.

Mâna asta, cât toate lumile lui Dumnezeu luate laolaltă.
umerii ăştia cât raiul în spatele, dar şi înaintea oglinzii
cineva se joacă cu minţile oamenilor
cineva se joacă cu minţile divinităţii
de câteva luni îl văd pe Dumnezeu păşind pe străzile lui
tot mai încruntat, cu o îngrijorare aparte.
ce nu aduce începutul sau sfârşitul
viaţa sau
moartea.

O pasăre căzând
Dumnezeu nedorind să privească deloc în urmă
O pasăre căzând/ o pasăre
O pasăre înjurând pe ştiţi-voi-cine
O foarfecă tremurând în palmele femeii ce mă ştie
dar stă acolo să vadă dacă nu cumva am să fac eu primul
pas
în
prăpastie

vineri, 17 iunie 2011

cu foarte mare grijă

încet
încotro
cel care vede întotdeauna
ai grijă la pragul de sus
fractura rămâne
pumnul în stomac, nu.

acum am să va spun povestea cocorilor ce nu se mai lasă întorşi
la casele lor
cineva trebuie să îi aştepte cu masa pusă
cu întrebări sau cu ceva pe care să-l arunce în faţa uşii.

coşuri de nuiele
colţuri de pernă
ale cui sunt lacrimile astea?
vinovatul să ridice o mână sus,
iar sângele are să se oprească.

mare grijă la scaune
mare grijă la propoziţii
la scrisori şi la jurăminte.
acum, vă rog, în semn de respect
pentru poezie

închideţi
ochii.

miercuri, 15 iunie 2011

titlu

Mă simt lipsit de orice speranţa
lipit iremediabil de mine
trebuie să scriu şi/
uite cum poezia nu mă lasă să trăiesc o viaţă normală
mi-atât de frică de nebunii adevăraţi
şi de toate poveştile dinăuntrul capetelor râzânde
de spitale n-am ştiut să-mi fie frică, mă amuză/
ba chiar aş stă acolo o vreme
încă-mi amintesc casa de vizavi
cu obloane verzi
pentru cine este acest acasă
pe care-l strigi cu teamă ca de moarte neîncepută încă
un măr nu face rău nimănui
un coş de mere, destul probabil

femeia aia nu ne mai arată niciuna din poeziile ei
despre lume
şi despre Dumnezeu
despre cine în faţa cui azvârle greşeala

şi uite cum intră poezia acolo unde
nimeni nu vrea să aibă a face
cu dânsa?

şirul oamenilor mereu în căutare de ceva
fericirea
ferestrele
nodurile pe care nu le-ai înţeles niciodată
Priveşte înapoi cu mânie
nimănui nu-i pasă că ne pierdem prin lanuri
pe care le coseste mereu şi mereu
altcineva

cine ştie
poate pe o ploaie ca asta
uzi şi neînţeleşi de nimeni
la poarta asta care seamănă cu cerul
o să te-arunci iremediabil în braţele mele
în venele mele ce bâiguie după o fărâmă de sânge roşu

cine ştie
poate pe o ploaie ca asta
încheieturile
şi bisericile
nu mai stau
laolaltă.

marți, 14 iunie 2011

Amintiri din oraşul B. - 01. Bach


Bach. Acesta era numele care avea să mă bântuie pentru multe nopţi de aici încolo. Un monstru sacru despre care nu ştiam, la drept vorbind, mare lucru. Dar ştiam, aşa cum auzisem de multe ori până atunci, că face parte din ceea ce îmi plăea să cred că se numeşte suflet şi se găseşte, în doze aproape de egalitate, în fiecare dintre noi. Care noi? Nu ştiam exact. Erau atâtea lucruri despre care nu ştiam aproape nimic. Iar şoaptele lui Socrate, erau, în acest sens, şoaptele salvatoare. Dar Bach părea să-i acopere pe toţi. Şi pe Von Trier, copilul rebel care mă cucerise încă de dinainte să pot opune orice fel de rezistentă, şi pe Dabija, până şi pe Brook. Aşa se întâmplă în cazul cuceririlor adevărate - a iubirilor, deopotrivă. Nu prea ştii de ce vin, cu-atât mai puţin ce vor de la tine. Sau chiar mult, de ce şi pentru ce, într-o dimineaţă, o dimineaţă ca toate dimineţile, iau hotărârea de a pleca. Pentru că da, iubirea asta asemeni unui copil, pleca de fiecare dată, tot mai convinsă că locul ei nu e, în niciun caz aici, în casa asta, în creierul ăsta, în mâinile astea mari, în ochii ce-au învăţat într-o duminică -o duminică la fel ca cea de ieri- să se uite la cer. 

În oraşul acesta oamenii merg în fiecare duminică la Biserică şi se întorc de-acolo înnoiţi, parcă altfel decât îi ştiai înainte. Doamna D. spre exemplu, cea care ţipă cât e ziua de mare despre cum cutare şi cutare vor să-i vină de hac, ei bine, după călătoria din fiecare duminică e, parcă, alt om, altă femeie. O cu totul altă femeie. Soţul ei, domnul M., e mai mult plecat. Am auzit într-o după-amiază că tipul ăsta robust, cu mustăţi interminabile, le cam trage la măsea, ba chiar că ar fi un tip foarte violent. De aici spaimele doamnei D.? N-am ştiut niciodată că domnul M. poate să fie, măcar o secundă, violent. Uneori îl auzeam cântând la pian. Sau poate nu era domnul M.? Nu, cu siguranţă nu era el. M-am gândit atunci, auzind ca prin vis notele venite de la pianul de vizavi, ce se întâmplă de fapt cu toţi oamenii ăştia într-o zi de duminică. De la cei mai blânzi (care devin, parcă, şi mai blânzi), până la cei mai gălăgioşi, se pregătesc pentru întâlnirea lor săptămânala. Cu cine?! Cu Bach?! Asta ascultă ei acolo?! Sigur asta trebuie să fie. 

Aşa m-am strecurat duminica imediat următoare între ei, ajungând, cu o mult mai mare uşurinţă decât credeam, înăuntru. Dar acolo nu era Bach. Vorbeau despre un anume Dumnezeu, căruia nu mai conteneau să-i mulţumească pentru toate cele câte erau. 

De fapt, oraşul ăsta nu avea de nici unele, dar, asta nu părea să stea în calea niciunuia dintre ei. Aveam o biserică, aveam un doctor pe care, slavă cerului, nu-l cunoscusem până la vârsta aceea, aveam un clopot mare şi foarte frumos, o fântână, un copac de care ştiam că nu am voie să mă apropii şi...cam atât. Sau atât puteam eu să văd atunci. Nu prea ştiu. 

Zile înşir după aceea m-am gândit cine este acel Dumnezeu despre care vorbeau cu toţii. Până când mi-am amintit de moartea câinelui meu favorit, sigurul de altfel. După nemilosul accident tata a refuzat să mai ţinem animale pe lângă casă. Iar tata, trebuie să ştiţi, iubea nespus animalele. Iar ele îl iubeau pe el. Totuşi, de atunci, ceva părea să nu mai meargă. 

Atunci, mi-am spus, a apărut acest Dumnezeu, să-l omoare pe Câine. Dar pentru ce îi mulţumeau atunci? Să fi fost moartea aceasta singura greşeală a lui Dumnezeu? Dacă mă gândesc acum, nu mai auzisem de moarte până atunci, nici mult după aceea. Ca şi cum ar fu fost un secret pe care ei, ceilalţi, nu şi-ar fi îngăduit să îl împartă şi cu mine. 

Dar şi acum două săptămâni, la naşterea ultimului copil, o fetiţă, toţi îi mulţumeau acestui Dumnezeu pentru marea lor bucurie. Apoi mi-am imaginat ca Dumnezeu hotărăşte cine vine şi cine pleacă din oraşul nostru. Într-un alt oraş, îmi spuneam eu, unde nu se face noapte niciodată, unde nimeni nu tremură de frig sau de foame. Asta până la moartea mamei. 

Mamei, îmi strigam, îi era foarte bine aici. Unde este acest al doilea oraş şi de ce-a luat-o Dumnezeu chiar pe mama? Nu m-am mai putut gândi pentru o vreme la acest Dumnezeu, mi se părea de neconceput să o ai pe mama. Pe mama. Iar mama să-i gătească lui budincă şi tot felul de alte bunătăţi pe care mi le făcea mie? De ce? Dumnezeu e copil, m-am întrebat apoi? Poate e. Poate e un copil foarte bolnav care are nevoie de mama. Mama îl ajuta deseori pe doctor, poate de aceea n-a fost nevoie să ne viziteze niciodată. 
 
Ce se întâmpla după această zi de luni? Mi-ar fi greu să vă spun. Lucrurile erau cu totul altfel, deşi, cu numai o zi înainte, toţi păreau să fie pătrunşi de un fior, aveam să aflu apoi, un fior de lumină...de viaţă. O altă viaţă? Alta decât a mea? A mamei? A doctorului? 

Eram curios, totuşi, dacă sunt întrebări care mă macină doar pe mine. Nu am avut ocazia să cunosc şi alţi copii. Copiii vecinilor stăteau mereu în casele lor, nu mi s-a spus niciodată de ce. De fapt, nu m-am jucat niciodată cu niciunul dintre ei. Uneori, seara, mi-i imaginam, unii mai frumoşi, alţii mai buni, unii mai curaţi, alţii care să semene leit cu mine, dar nu-i vedeam decât rar. Nu mă priveau niciodată. Deşi stăteam mereu în bătaia soarelui. Era cert - eram sănătos. Dar ei nu erau? Dar de ce? Ei de ce nu plecau în oraşul în care era mama şi Dumnezeu?

Stranii îmi păreau toate lucrurile, dar cu toate acestea duceam o viaţă liniştită, încercând să-mi dau seama de semnificaţiile fiecărei zile. Iar dacă în ceea ce priveşte zilele de duminică şi luni eram lămurit, celelalte cinci erau pentru mine un adevărat mister. 

funeralii

cerc închis într-un apartament ce seamănă cu o cameră de hotel pe același palier cu tine, îngerul tău păzitor și alți câțiva pieteni preg...