kokain

109 ani în umbră şi-apoi...

250 mg/litru.

Nimic nu mai poate constitui mirare  

Într-o companie cu gânduri de mult ticluite  

În privinţa răpirii  

Lui Moş Crăciun.

  

Purtătorul centurii se remarcă peste alţi

O sută de ani.

Iată, nu timpul

Le rezolvă pe toate(?)

  

Freud,  

Analgezice,

Curată-poveste!

6:57 - 7:02

Când ei îşi încep ziua,

Noi o sfârşim pe-a noastră.

Aşa cum închei un nastur rupt,

Pe furiş,

La gândul că ea n-are să observe

Nimic.

Pentru că azi e nimic altceva decât o zi

De vineri.

Ziua celor cinci

Minute aducătoare de moarte.

Teama

Mă tem de şerpi pentru că, poate, am fost unul de-al lor.

Şi totuşi n-am fost azvârlit în focuri mari cuprinse de năduf...

Mă tem de cerbii carpatini, fiindcă stau drepţi

Şi fiindcă n-am putut să văd, până în ultima mea zi,  

Un cerb care să plângă.

Mă tem de păsări fiindcă stau,

Bătute să fie de vânt,

Pentru-a străbate orizont, prilejul oferit ca să trăim.

Mă tem pentru că voie-mi dau ca să visez.

Mă tem, dar, cel mai mult, de caii îngheţaţi  

De care n-am avut nicicând puterea să vă povestesc.

Chaetodon

Într-una din luptele cu caracter final,

Am prins chiar eu, ceva destul de scund.

Pronume ce se zbate şi acum

Asemeni unui peşte cu voinţi de fier,

Într-o găleată atât de nouă,

Atât de nouă că prizonieratul începe,  

Începe să-i pară plăcut,

Iar gura să-i nască..părţi,  

Părţi din viaţa de dincolo.  

  

Cum să fi prins un fluture în palma ta?

Cum să-i fi adresat lui rugăminţi

Şi cum să-l uiţi în pumnul strâns şi-apoi să plângi?

Fluturii nu se trezesc cu lacrimi,  

Fluturii se trezesc..cu iubire.

  

După aproape-un veac,

Prădătorul îşi ţine ochiul său stâng

-singurul de altfel-

Într-o încordare demnă de invidia oricui,

În afară singurului scop  

Despre care s-a uitat să se scrie.

  

Africa,  

Sărituri mortale,  

Hrană vie!

În ziua când va fi să vin...

În ziua când va fi să vin,

unde-ai să fi,  

te-ntreb

şi strig,

  

Unde te pot găsi să-ţi spun

că nu mai am nimic de spus,

unde voi şti că te-odihneşti,

unde să-ţi cânt, unde să-ţi plâng?

  

În ziua când va fi să vin

toţi corbii îmi vor sta cuminţi,

văzduhul tot se va pleca,

n-am să te caut.

  

Voi şti că îmi respiri,

pitită, undeva,

din aerul acela ce

pluteşte numai pentru că eşti tu

  

Şi calmul îmi va da să port

hainele lui păstrate pentru o ultima zi

şi-am să le port

şi n-am să ştiu că le-am purtat chiar eu...

Portabilitate

Aş vrea să te iubesc uitând de lume.

Uitând de tot în afară de ploaie.

Pentru că ploaia nu e o oglindă spre interior,

Ci eterna noastră reîntoarcere...

  

Călătoria sufletelor noastre  

Trecute rupe timpul în fâşii tot mai mici,

Iar timpul, timpul râde nervos,

Ştiindu-se, totuşi, dat  

La o parte.

A7. Sau poate... (Viaţa ca o corabie)

Cred că lipsa necuvintelor mă frământă.

"Vorba multă, sărăcia omului!"

"Vorba dulce, mult aduce!"

Totul e să fi pe partea bună a corabiei.

Corabia e acel ceva care are

Toate părţile-i închinate spre bine.

În joacă valurilor,  

În joacă lor,

Marginile unei corăbii sunt purtate de oameni aproape la fel ca noi.

Aproape la fel de buni,  

Aproape la fel de răi,  

Aproape la fel de vechi,

Aproape la fel de noi,

Aproape la fel, dar nu la fel.

Oamenii sunt ca valurile,

Care nu se zbat, dar se joacă.

Şi se joacă mereu -trebuie să mă credeţi-,  

Mereu

Altceva.  

Oamenii nu sunt precum corăbiile,

Dar măcar puţini,

Încă tind.

Îmbrăţişându-l pe Apollo...

Ei ne cred nebuni, nu ştiu de Apollo,

Nici de zeul mort,  

De pulsaţii sau umărul cald.

Toţi fug, dar ei sunt acolo

Şi încă se zbat.  

  

Eu cred c-ai să vii într-un loc cu verdeaţă

S-atârni fericirea din hainele gri,

Să vii s-ascuţi cerul şi să-i dai povaţă,

Să dezlegi misterul insectelor portocalii.

  

Aici nu se fură idei despre viaţă, să ştii.  

Tortura iubirii se-ndură

În braţele mari ale celui ales.

  

Încet să se lege,

Se-nalţa şi zmeul făcut din hârtii,  

Spre seară se pun în balanţă păcate

Din ultimul vers.

  

Se doarme uitând despre lume,  

Se doarme-nvăţând din infern,

Se doarme pe perne,

Se moare, se taie din tortul de gheaţă,

Se doarme pe-un scaun de lemn.

Femeia și frigul II.

În iarna asta care nu mai cruţă pe nimeni,

Magazinele se-nchid pe dinăuntru.  

Păsările zboară şi ele mai prudent,

Sobele lucrează cu normă plină,

Iar tu ai uitat să nu mă mai iubeşti  

  

În iarna asta care nu mai cruţă pe nimeni,

N-ai să fugi,  

N-ai să fi un adolescent rebel,

Ci o mână caldă care ştie cum să spună,  

Ce să spună...

  

În iarna asta care nu cruţă pe nimeni,  

Tu te gândeşti numai la omuleţul uitat  

Din mine

Şi la căsuţa lui din lână.

La copiii lui ce nu vor să fie oameni mari,

La bătutul mingii,  

La ferestrele sparte din dragoste...

  

Ierni calme cad peste cearşafurile fără pată,

Natura ne priveşte ostentativ,

Ceaiul cald ne face să ne ţinem mâinile împreunate,

Iar barza se antrenează la jocul de şotron.

  

Lumile perfecte se întâmplă  

Şi se văd  

Numai  

La ecograf...

Prindeţi pe Iona, profetul minor...

A trăi singur nu e o boală,  

Ci mai degrabă o stare de spirit.

De spirit coagulat cu pete albe ca de vopsea.

Ca de nea abia ieşită din maşinării,  

Ca de păcate prespalate.  

  

Cât despre noi...

Avem o expresie ca de "părere de rău"

Şi de bine.  

De lipsă de timp şi de mine.

Avem a ţine minte noduri divine ce ies ca noi  

Din burţi de peşte uitat în bătaia soarelui.  

Din solzi vom face un tablou - artă nouă.

Cu aripi.  

Aripi ce-or să tăie năvodul într-o noapte de beţie,

În care n-om mai şti ce suntem sau ce vrem,

Spre ce ne îndreptăm sau cum se cântă ultimul refren.

  

Vom spune-apoi:

"Măcar a fost o noapte plină."

Şi burţile vor da afară tot,

Iar Iona se va bate-n piept,

Spunând că ştie

De unde venim.

(Din burta molcomă a unui peşte...)

Un om fericit

Ar fi trebuit, fără dubiu, să-nvat a vorbi în citate,    

În cuvinte mari, mi-am spus.   

Voltaire e (prea) pretenţios societăţii de azi,   

Dimov e pe creste,    

Shakespeare e-n cutiuţa lui...   

Totuşi, în câţiva ani, am reuşit a strânge vorbe mari de la fiecare,   

Ca să pot afla că, de fapt, nu ştiam nimic.   

De-atunci, vorbele mari îmi stau în rafturile din lemn de cireş,   

Iar cele mici, în suflete dornice de vină...  

Iedera cu patru picioare...

Bass-ul pătat în roşu sună tomnatic.

Dar toamna se poate lipsi de sobrietate, ce prostie!

Viţa de vie s-a uscat,  

Vinul fierbe în minţile adoratorilor lui Dionysos,

Iar capetele încoronate sunt, tot că şi-atunci,  

Servite cu râsete şi salbe de tun.

Îl ştiu de la ea,  

Doamna căruia nu i-a fost închinat niciun poem.

Ei, poemele nu i se mai închină de când

A mâncat, într-o noapte cu lună, pe unul de-al lor.

  

Şi tot singură o va găsi timpul spart în particule mici.

Va fi numai a ei şi-a tuturor.  

Va fi mereu oriunde vrea,  

Dar şi aici.

  

Veniţi, Veniţi,

Toamna îşi ia plăsele-i mari, vrea să plece!

  

Plece!, strigă pistruiatul din colţ,  

Iar ea plecată se făcu,

Cu tot cu parfumul...  

Dintre glezne.

Iris

Literature Text

Iris ne zice să "Carpe diem",  

Căci altfel cădem în a morţii povară.

Ea cade, iar eu o ridic

(Uite-un tren!)

Şi-i spun că n-am s-o mai văd până-n vară.  

  

Diseară-ncercam să-ncropim un refren.  

Ficaţi cu sos roşu, legume şi peşte.

(Surâde tumoarea, se rostogoleşte...)

Avem de şoptit "Trei surori" printre buze

El, Cehov, barbarul, ne urmăreşte.  

  

În jos, mai în jos,

Suflul nou îi coboară.

(Încearcă, întoarce, dorinţă, neant.)

În jos, către mine, în jos, către moară,

Norocul pândeşte un magician.

Şi se iubesc nebunii...

În spitalele de cardiaci şi numai acolo,

Nebunii se iubesc.

  

În nebunia lor nu se supun.

Iubesc precum pelinii.

Poveştile pe unde cresc,

Săpaţi în alb, toţi mărăcinii.

  

Şi doctorii acolo se iubesc,

Căci bolile-şi transmit iubirile prin sânge.

Acolo vieţile sfârşite înfloresc

Şi nimeni nu mai doare, nu mai plânge...

  

La morgă bate vânt nebun,

Căci dansul lor nu cheamă moarte.

Totul i-aşa precum va spun,

Sau poate chiar şi mai departe.

  

Şi se iubesc nebunii-n paturile lor

Şi se iubesc chiar până dincolo de fapte.

Se fredonează şi se ia de bun,

Cântatul frunzelor necoapte.

  

(În paturile mele cresc petale,

Nebunii nu îmbătrânesc.)

Epilog

După-ţi voi scrie porumbel pe trup,

Ce-are să dea din aripile lui,

O boare-a omului întreg

Pe care dintr-o jumătate de cuvânt ai reuşit să îl descui.

  

Îl descompui şi îl desfaci,

Pe dinăuntru-i plin de flori de măr.

Pe trepte, trenu-n care zaci,

Eu am să plec, mă duc spre adevăr.

  

Spre adevăr ce îl rosteşti cu aer din plămânul meu,

Spre drum ce-l coş cu discuri ce se-ascultă greu.

Dintr-un cearşaf de alb voi face batistute mici,

Ce le voi da la trecători, speranţe, vise să ridici.

  

Din mărul verde-ai să te-nfrupti, căci am să-ţi fiu Adam.

Vreau să-ţi dau eu,

Vreau să schimbăm,

Vreau să dăm rost nerostului infam.

  

Vreau ca nebuni să fie admiraţi

Pentru curajul lor de-a da glas ultimelor anotimpuri ce le ceri.

Unde-s cărbunii să pictăm

O fericire către nicăieri?

  

Ei să deşire fire-n fericirea lor,

Din fire să ne fie buni,

Să facă rost de nodul arcului de tun,

S-asculte tot ce spui.

  

Ai fost în mine că să ieşi.

Dacă îmi ceri să plec, am să anunţ din toate colţurile firii,

Despre puterea lor

Şi despre cum se-arată-n nopţi cu luna mirii.

  

Pentru că nu există moarte, risc, cădere sau regret.

Există-un eu şi tu,

Un tu şi eu

Şi veşnice tăceri din piept.

  

Pe plută fericirii vei vâsli,

Cu-ochean lipit cu sare să zăreşti,

Un capăt infinit de mare,

Pe omuleţii ce-au rămas mereu copii.

  

În toiul zbaterii ce-aştept,

Ai să fi tu femeia care suflă-n lampă,

Deştept pe cel ce scrie drept,

Să-mi spună că talpa-ţi mă calcă.  

N-am să mai ...

N-am să fiu gol.

N-am să respir în văzul lumii.

N-am să cobor.

Nu am marunt şi-mi plâng în cor nebunii.

N-am să mai cer numarul doi

Dacă oricum se vrea plecat.

Nu am sa cer un vânt căscat

De buze-nvinetite, moi.

N-am să mai vreau nicicând să pierd

O parte-a înţelegerii ce s-a lăsat

-cu dor prelung acum-

Între coline şi praful din tun.

Regresul racului

Întru totul de-acord că Rusia ne conduce din umbră.

De-acord că frigul ne umblă prin vene

Cu gândul că tăcerea

Are să scoată din noi pietre ce lucesc

(Şi nu muribunzi.)

Vedeţi? Iluzia ne arată-un peşte.

De fapt, se dovedeşte că s-a dus.

Întreabă unde.

Ţi se va spune: "Greu de spus."

(Turma de ore bune a scăpat, te mai ascunzi?)

Catrenele nebunului cu gânduri difuze

Ne arată dovezi de proastă creştere.

Iar scuza?

Caut-o pe Ana şi zideşte-o din nou, Manole, meştere.

(De te-ndoieşti, să nu răspunzi - Loveşte-ne!)

Şoptesc nu din neputinţă,

Ci din credinţa pentru zei.

Cerşesc nu din dorinţă,

Ci pentru ei.

Visător

Sunt doar un visător cu bulbul ros sau rupt.

Sunt visător al viselor transpuse-n plan sonor.

Apăr noapte de noapte visul fetei-chihlimbar,

Un vis nebun al fumătorilor ce cresc

Idei despre iubire scurtă.

În cercul fără de habar,

Căsătorii cu fuga de la jurământ se-nfăptuiesc.

(Cei trei soldaţi pierduţi, cântă precum un cor,

Iar cel mai tânăr călător îşi sabotează ne-ncetat

Viaţa ce i-a rămas.

În zilele cu soţ scrie carţi noi despre derută.)

De ger...

În dicţionarul personal "viitor" şi "viscol" îmi sunt sinonime.

Mă uit la ei, mă uit la mine

Şi nu-mi mai vine să le spun

Cum pot trăi, cum pot spera, cum pot fi rezervaţi

Între trei rânduri de oglinzi.

  

Deger degete scurte, frici,

Păşesc şoptit în viaţa molcomă de-arici.

De-aici, de jos, parcă şi oamenii-s complici.

  

În iad, ispitele sunt tot mai mici.

De cer?

Vorbim, dar nu aici.

  

Acum mă-ntreb care din ei,

Cei doi amici,

Are plural.  

Nerv/Alinei nu-i mai plac cuvintele...

Momentul pare c-a sosit,

Aşa încât i-a fost sortit

Să vină nesupus, întocmai precum razele.

Acum şi-aşteaptă aplauzele ca un părinte ce se minte c-ar fi reuşit

Să sape o groapă în formă de bol

În care s-amesteci cerinţe şi rugăciuni spuse domol.

  

Cu sens azi morţii-şi părăsesc mormintele.

Sunt reci.

Alinei nu-i mai plac cuvintele,

Iar dintele minţii mă minte, spunându-mi că am ţinte sus.

Ca o apa fierbinte îmi înalt aburii şi cu-n fus

De aur ţes câţiva din arborii rămăşi.

  

Tu pleci, iar ei şi arborii, sunt reci.

Singuri şi pătimaşi,

Numai-ntr-un anotimp se schimbă-n laşi,

În vagabonzi, în vânători, urmaşi ai omului dintâi.

  

Intraţi şi ţineţi clanţa sus.

Trageţi de ată şi înţelepciunea,

Dintr-un scâncet,

Toată, s-a dus.  

Iubirea-i un orb închipuit -cantabil-

Ţipă!

Totul e să vii când răsare soarele, când cocoşii strigă,

Când copilul de lângă tine ţine să-şi înfigă până la pierzanie-n pielea ta încrederea

Când vremea nu-i niciodată rea.

  

Vei vrea să fi ea, să te-ntreb de-ai face la fel?

Vei avea să ştii că are-un ţel

Că nu-i numai pentru tine,

Ci pentru orice suflet ce nu numai cu sine ţine.

  

Dar ştiai, e dimineaţă, iar ea-i dispusă a-ţi sta-n faţă, lăsându-te să vezi.

Războaiele-s la fel, oamenii mor,

Noi nu semnăm decrete.

  

Lipită de perete, se crede Iisus,

Tu ştii că visele-i sunt mult departe de apus,

Ştii de căderile de care nu ţi-a spus

(Până unde-ai să mergi?)

  

Ştii că nu-i de-ajuns,

Dar că totul are să fie răpus într-o ploaie de vară

Venită de sus.  

Ospătat cu petale -cantabil-

Am putea fi oare altfel azi,

Am nota cu fier încins zilele în care uiţi să căzi,

Am putea uita că ieri n-a fost ca azi?

Da!

  

În doi timpi, (în doi timpi,) în doi timpi călătorim

Şi tot într-atâţia timpi ne dăruim darul divin

Pentru-a fi, se pare, plini de fumul hornului visat de mim.

Coşarul a plecat, norocul ne-a lăsat întinşi pe coli,

Aceeaşi paloare ca-n poveştile cu cer muşcat de vrăjitori.

  

De timp, ori de alte valori nu mai vorbim.

Noi vrem să devenim măcar o dată muritori.

Ascunzătorii de comori ne caută,

Iar îngeri s-au baricadat şi hohotesc cuminţi de dincolo de poartă.

  

Vrei să vii cu noi pe clapele ultimului pian operat de nevoi morale?

El vrea să te primească.

E o nouă cast-a morţii-n care poţi să te înscrii când eşti într-o păsa proastă

Sau când crezi că fetiţă din colţ îţi poate deveni nevastă.

Copiii se cresc unii pe alţii şi cu rândul se-nvata ce e moartea,

Cât de aproape e, zicându-şi cu voci moi, fierbinţi, că vrea să-i pască.

Dar oare fondul ăsta mort cât o să vrea să nu se mai oprească?

  

(Adulţi proşti ce nu ştiu că lumea nu se poate respira printr-o fereastră!) 

Dă-mi 15 minute pentru un poem/ Poștașul nou

Ar trebui să stau pe coji de nucă,

Ar trebui să pătimesc fiindcă te am,

Ar trebui să le spunem și lor, nu ești nalucă.

Ar trebui să-ți scriu în fiecare an.

N-ar trebui să îmi trimiți răspuns.

Poate, cel mult, să la păstrezi și tu în ultimul sertar

Lângă plăsuțe roșii de cadou,

Lângă brățări și foile unse cu var.

Sau ai putea să îmi trimiți un nou poștaș

Voinic, umblând pe ploi, în orice anotimp,

(C-umbrele noi, pe bicicletă,)

Să rupă fiecare rând cu forța unui sol divin,

Să rupă timpu-n drumul lui pe dungile trase cu cretă.

Că n-a avut noroc de tine,

Ori de proiecția ta-n trecut,

Că n-a avut nopțile pline,

Cu dinți ce au mușcat tâlharul din Connecticut.

În ultimă instanță ai putea

Să te trimiți tocmai pe tine,

Cu portocale, foi de nuc,

Și părți ale nebunului din mine.

Voi pleca de la tine

Cu tine de mână

Cum am plecat întaia oara,

Pietoni sobrii-mi vor striga despre șiretul desfăcut

Pe care oricum am să calc,

Căci n-o să-l doară.

Al vostru, al tuturor...

Tu trebuie să fi înger din visul ce nici acum nu pot să-l uit,

Îmbrăcat în satin, linii roșii,

Suspin de copil,

Ce mi-ai spus, mai știi?

C-ai să vii, că moarte nu există,

Că gânduri în negru persistă, dar ai să vii.

Așa mic am crezut și pulsul nesimetric, instabil,

A înțeles că a avea de-ales înseamnă să iubesc,

Să simt puțină moarte, să mă tem,

Să tremur, să fiu ghem,

Să uit.

Mediator îmi ești pentru c-ai fost la Dumnezeu.

El te-a trimis pe treptele dintre pereți

Să mă înveți să merg pe culmile cotorului ce paginile-mi țin.

Să-mi dai dreptul la sfori,

La mori de vânt,

La descompuneri, la tumori,

La chei către comori ce s-au golit cu timpul,

Ce le voi umple din prea-plinul meu.

Era Iisus.

Zâmbea spunând ca n-ar fi vrut să fugă.

Că nu așteaptă rugi, eroi, războie de idei, ori fluturi morți

Și nici pandore ferecate între trei șiruri de porți.

Fruntea-i zâmbea, știind că cei ca tine se vor coborî,

Rânduri-rânduri acum,

Pentru a ne învăța să ne iubim.

(Dac-o iubești, las-o să plece.

De se va întoarce, e ea.)

Iubitul tău străin, iubita mea dintotdeauna...

Iubitul meu străin,

Ce scrii cu sloave dulci după paharele cu vin,

Mi-ești nou, dar vechi,

Mi-ești vechi, dar nou,

Străin de locuri străvezii,

Mi-ești veșnicul erou.

Iar tu? Modelul-bibelou,

Ce-oferă tot, dar nu cere nimic.

Copil zâmbind ce crește din șoptit,

A cărui fire-a dăpasit deja

Pumnul cel mic pe după care-ți place să te-ascunzi.

Poate le va părea greu de crezut,

Dar nu te-a întalnit.

-Eșarfa ține loc de asfințit.-

Pe tine, iubito, până și Shakespeare, cred,

Te-ar fi iubit...

Femeia și frigul I.

Am inima sloi de la dorul de voi, cei vechi.

Am noi puteri de-a răzbate în lupta cu timpul.

Am busola ce duce spre nord

Si femeia.

Si frigul.

Drumurile lungi nu dor,

Iar durerea nu e decât o-nțepătura cu acul.

O ciupitură a coardei mai mici

Ce nu știe nici macar de vrea

Să-și părăsească sacul.

Eu vreau a mă face mai bun,

Eu vreau a mă face una cu tine,

Tu vrei a avea, presupun,

Una din multele-mi mâini

Peste tine.

Omul fără nume I - Poetul aproape mort

Aproape nebun de fericire vreau să-ți scriu ceva atât cât mai pot.

Atât cât pot duce două mâini de poet plin cu noroi

Ce și-a scăldat sexul în fiecare din nopțile

În care tu te straduiai să pieri.

Aproape mort sădesc fericirea mea într-o ultimă lucrare

Infăptuită cu unghiile-mi niciodată prea mari,

Fără să știu dacă le va găsi cineva.

Fără să-mi doresc să le mai găsească.

Aproape viu mă zbat între viață și ceva ce pare

A veni de departe.

Aproape-eu îți spun că pendulul îngropat în pământ

Bate a lene.

Reportajul s-a întocmit,

Apocalipsa întârzie puțin,

Liniile ferate se pun în mișcare.

Hai să ne-așezăm,

Să ne luăm un loc.

Dar care?

Creion

Cu creionul din nuiele,

Am schițat o lume nouă

Și cu rele și cu bune

Și cu zile-n care plouă.

Cu creionul de cărbune,

Am schițat-o să dureze

Și tot noi am făcut timpul,

Cu creionul pentru glezne.

Cu creion dermatograf,

Am făcut o lume praf.

Înc-o lume și-nc-o alta,

O vom îneca încet.

Omul nou va vrea iertare

Și purtare ca cu oul,

Dar motivul dimineții

Nu mai știe să stea drept.