vineri, 29 aprilie 2011

În fond, ce se pierde... În fond, cine câştigă!

Ciorapii, ciorapii se pierd
de fiecare dată
în neputinţa lor de a rămâne acolo  
în neputinţa lor de a fi găsiţi de cineva
  
Ciorapii se pierd de fiecare dată
un gest repetat de a-i trage bezmetic peste genunchi  
atât am văzut, atât vă spun  
sinceritatea asta maladivă, împăciuitoare  
ura asta care nu poartă numele meu  
  

Ce se poate spune despre un copac înflorit la timp
păi, se poate spune că este ceea ce poate fi  
sau ceea ce pare a fi  
sau, cineva ar putea spune că este ceea ce şi-ar dori (el) să fie
dar niciunul dintre ei nu ştiu, de fapt, adevărul
  
/

Nici eu nu ştiu adevărul
şi totuşi adevărul mă caută PE MINE!
nu pot să deschid/sunt dezbrăcat
nu pot să deschid/sunt cu o femeie
pleacă/pleacă sau îmi dau foc  
  
  
Şi şi-a dat
cum-necum, n-a mai fost nici sectă
nici biserică
nici -iar aici vă rog să mă credeţi pe cuvânt-
nimic altceva
  

"Nu p-acolo!"
niciodată n-am ştiut pe unde poţi să ieşi mai repede
din rahat
sau ce trebuie/sau ce nu trebuie să pui într-o poezie
pe care mai apoi o semnezi ca fiind a domniei tale.  
  
/
  
Deşi s-ar putea s-o fi scris şi alţii-nainte
Deşi s-ar putea să mori la un moment dat
Câştigă de fiecare dată ăla
Care e acolo atunci când trebuie,  
S-a-nţeles?!..

NEMURITORII -scenetă pe nouă voci-

Iubim, iubim, ne naştem, iubim şi-acolo  
Trăim cât trăim, iubim şi-acolo
Suntem aproape de a muri, iubim şi-acolo
Murim, iubim până şi atunci  
Ne naştem, iubim, iubim
Şi-aşa mai departe
Pentru că altfel nu se poate
Pentru că, ajunşi, neajunsi, tot iubirea e pragul de sus,  
Tot iubirea e pragul de jos.  
  
Nu mai plânge, Marina
Nu mai iubi până te podidesc lacrimile
Noi ştim că plângi, Marina
Ştim şi cortinele-astea afurisite nu ne mai pot ascunde lacrimile
Rămâi acasă, Marina,  
E martie şi sufletul tău nu suportă o iarnă atât de nenorocită
Rămâi acasă, nu e bine
Ceva nu e bine-n universul zilei de azi
Ceva nu e bine cu plânsul ăsta
  
Dumnezeule, accidentul fusese tocmai de ziua lui
Ascensorul ăla nu moare niciodată
Te găsisem undeva în zăpadă, că-n povestea aia cu păsări care nu se mai văd
De la atât de mult alb căzut pe pământ
Mă iartă, mă iartă,
Nu există pact cu Arta adevărată
Nu există pact cu lacrimile fierbând
Tu, timp, opreşte-te,  
Că tare vreau să strâng mâna îngerului
  
Am băut, am băut mult
Acum să ne mărturisim
Zice, te iubesc
Zice, ştii cât te iubesc
N-am să uit niciodată
Zice, mai e cineva aici, o femeie
Zice, să ne mărturisim, ştii să te mărturiseşti?
Dumnezeu coboară o singură dată în casă Ta,  
Iar dacă ai nenorocul, credinciosule, să-l socoţi o nălucă,
Atât ţi-a fost.  
Atât şi nimic mai mult decât atât.
  
Mă iartă...
Mă iartă...
Căci n-avem nimic în afara iertării
Căci n-avem nimic în afara sufletului iertat
Căci nu putem să cerşim toată viaţa
Cineva ne va alunga şi n-o să mai putem ţine piept vieţii
Şi nimeni n-o să fie acolo
Să ne oprească
Şi nimeni...

MD 2 -proprietarul de noduri-

bolnav, îmi car patul în spinare spunând
n-am murit
nu am murit încă
sunt atâtea locuri pe care nu le-am văzut  
şi nu le-am auzit
nostalgia nu e un păcat atât de mare
mă tem tot mai mult să folosesc numele oamenilor în versurile mele
urăsc ameninţările/moartea
e o treabă personală/de
câteva zile urăsc Egiptul
pentru că nu pot să mi-l explic/urăsc
singurătatea pentru că nu ştie nimic despre mine/pe
Dumnezeu am învăţat să nu-l urăsc
  
bolnav, îmi car patul pe umeri spunând
n-am murit
nu am murit încă
nimeni nu râde înapoia mea,  
nimeni nu-mi dă o mână de ajutor
bolnav, îmi car visele spunând
nu vreau să te mai văd
nici pe tine
nici pe tine/pe  
Dumnezeu am învăţat să nu-l urăsc
  
bolnav, îmi car patul pe braţe spunand
moartea mea mă priveşte pe mine
şi numai pe mine
rostogoliţi-vă de durere
moartea mea mă priveşte pe mine
şi numai pe mine

miercuri, 27 aprilie 2011

...despre poeti

zi de zi primesc sute, mii de scrisori ale poeţilor
din toată lumea
toţi îmi cer cu înverşunare un teren al lor, o insulă cu apă curată,  
arbori, păsări fără nicio aripă frântă şi pământ roditor.
  
dar oare vom avea loc cu toţii, se întreabă aceştia într-un glas(?)
dar oare vom ştii să scriem cu o singură mână?  
dar cine ştie câte vom avea de îndurat, aici, singuri.
  
cu vorbe alese îi amân de fiecare dată
încă puţin, încă puţin
aşa au murit câţiva dintre ei, aşteptând.
aşa s-au născut alţii, urlându-şi drepturile.  
  
să scriem; topuri întregi, biblioteci ticsite cu versuri
închinate oricui, absolut oricui ştie să le citească
să nu ne mai oprim niciodată.
  
prea multă poezie, îmi spun
prea multe iubiri pe jumătate
prea mulţi ochi aşteptând lumina
prea mulţi Dumnezei ce nu ştiu să ţină capul plecat.
  
gata insula?
când ne-mbarcăm?
avem toate cele de trebuinţă
când plecăm?
  
cu vorbe alese îi amân de fiecare dată
incă puţin, încă puţin
stau pe la uşi, pe la ferestre
doar-doar am să ies, doar-doar au să-mi facă de petrecanie.

Concurs

Pe cai,
în câteva ore va avea loc concursul pentru  
cel mai bun poem din lume.
Litere suflate cu voinţă se împing la intrare,  
sperăm că nimeni nu va fi rănit.
  
// Cum ar fi ca într-o bună zi să începem să scriem  
poeme care să arate exact la fel.
Se aprind felinarele
3, 2, 1..începeţi. //

  
În câteva ore va avea loc concursul pentru  
cea mai bună inimă din câte există.  
Elefanţii se roagă pentru binele nostru.  
În câteva minute luna îşi va ridica voalul de pe frunte
ca şi cum n-ar fi fost niciodată acolo.  
  
Câmpuri de floarea soarelui
drumul făgăduinţei  
provizii pentru la toamnă
să facem câţiva paşi
să ne oprim.  
  
Oare cine a trecut pe aici acum exact trei sute şaizeci şi cinci
de zile?
    

Dumnezeu nu se supără niciodată.  

luni, 25 aprilie 2011

Nodul

Oare ţi-am zis să scrii mai des/
Un compliment ce mi-l indes în buzunare
Amorul cu ochi de oţel
În glezna din grădină creşte-o floare.  

A câta oară să-ţi mai spun  
Fântâna-i prea departe, nu-mi eşti deloc dator
A câta oară mă strig  
Şi tot greşesc, şi tot omor.  
  
Încrucişându-mi mâinile mă roagă
Să nu m-amestec în neantul nimănui/
Nu vreau să zbor în niciun fel, poveste
Păstrată-n cerul gurii, printre nori.  
  
Patetic ne-nceput tresaltă prin obloane
Mai zi, mai noapte nici c-a fost vreodată/
Nu ştiu să-nchei ultimul nasture de la cămaşa
Nu ştiu să plec de unde mi-a fost dat.  
  
Rânduri ca valurile mării,  
Să mai zâmbim puţin/
Când ne-o fi mai rău/
Domnului să ne rugăm.

duminică, 24 aprilie 2011

Arm

sunt Pinochio,  
ai mai scris despre mine  
unul vânjos, cu braţe tari şi ochii strânşi de somn mă făcea ferfeliţă
o masă, un scaun sau ceva dintr-o bibliotecă.  
dar ştii ceva, domnule?
eu nu mi-am dorit niciodată să fiu o bibliotecă.  
am fost singur mai toată viaţă dar nu mi-am dorit niciodată să fiu
un scaun.  
iar pentru o masă, ştii şi tu, sunt prea păcătos.  

mă întreb cu ce drept vrei dumneata să ştii cum ne cheamă pe noi  
ne pui în rând, iar după un test care să ne biciuie, ne repartizezi în camerele noastre.
primim şi mâncare uneori, alteori primim apă, alteori nu primim nimic.  
e toamnă, iar aici lumina pătrunde foarte greu.
iertarea sau orice alt sentiment cât-de-cât-omenesc, la fel.  
sunt Pinochio,
ai mai scris  
des  
pre mine.

joi, 21 aprilie 2011

Minus UNU sau Titlu de-mprumut

Eşti tu, ba nu, e altu-n pielea ta
Aceeaşi ochi, aceeaşi mână-ntinsa, alt decor
Te iubeşte, cade-n cascadele-astea ce muşcă rău  
Şi tu, un străin în visele tale, un nou-născut abia ieşit
Ce ai de spus în apărarea ei?
  
Cine e nevinovat să arunce întâi cu praştia.  
Goliat se ridică de fiecare dată mai puternic.  
Să-i luăm tot bietului om - proba credinţei  
Nu mai avem trebuinţă de nimic.  
Eva a fost găsită cu cineva în patul din paie pe care îl construise
Dumnezeu pentru Adam.  
Adam, văzând totul, îşi luă desaga în spinare şi plecă.  
  
Ultima clipă, lacrimile uscate pe obraji  
Cuvintele  
Tu nu săruţi
Hai să sădim câteva flori în grădina asta
Oamenii mari ar trebui să ştie ceva mai mult.  
Oamenii mari ar trebui să ştie ceva şi uite cum se pierd îngerii
La voia oricărui poet din târgul ăsta ce dispare mereu
Îmi plac hârtiile galbene, tocurile şi lumea asta plină de măşti aduse
În buzunare interioare  
De la Veneţia.
  
Ce ţi-a luat atât să-mi spui adevărul  
Ce ţi-a luat atât să mă găseşti  
Ploaia asta, umbrelele, umerii lui Dumnezeu
Să vorbim pe limba peştilor ce respiră politicos în locul nostru.  
Am pierdut o luptă, războiul dispare o dată cu câteva parcele de pământ.  
Întoarce-te acasă, te aşteaptă femeia cu ochi închişi
Flautul ăsta spune proştii,  
Să-l încuie cineva în spatele coastelor.
  
Nu te cunosc
Nu vreau să te cunosc, suflete
Am stat destul prin spitalele altra./  
Spiralele astea îmi distrug vederea.
Ochiul stâng îmi semnalează o femeie-aproape-perfectă
Ochiul drept înghite sec ştiind totul.
  
Cineva să-mi oprească sângerările
Ridica mâna dreaptă sus şi stai aşa o vreme
O să treacă pe aici o femeie -o mamă- şi un armăsar cu pieptul ciuruit
Tu să nu te uiţi în ochii lor
Nu îi poţi ajuta cu nimic încă.  
  
Iarna asta ne mântuie
Mânia muşuroaielor pe care le-am călcat cândva răsufla furtuna
Nu mă numesc Ahile şi nici nu cred c-am să mă pot numi aşa
Nu mai am timpul necesar unei alte călătorii.  
Şi totuşi fluturii mă caută-n zborul lor năuc
Şi totuşi le răspund
Şi-aici o luăm /de la capăt.

miercuri, 20 aprilie 2011

Poem de duminică

în diferite lumi
un fel de zâmbet-scâncet
un fel de frunte calmă
pe mine nu mă dor
tâmplele
  
nu ştiu să răspund niciunei vorbe noi  
nu ştiu să scriu şi mă mândresc cu asta
nu ştiu să-mi fie frig, dar mai trag o pătură peste suflet
pecetele ce vă caută în fiecare scorbură născută înăuntru
  
ca ciupercile după malul de dincolo  
forme de relief - circumvoluţiunile inimii mele  
prizonieri
închisori pe care nu le mai păzeşte nimeni.
  
poteci pe care paşii le-ocolesc ştiind că
"acolo am murit, acolo
am mai murit o dată/
azi e duminică şi vreau să trăiesc"
  
azi e ultima zi şi nimeni nu poate spune ce va fi după
după ochii nemuritori ce-mi cântă scuturând frenetic două zaruri tari
o cafea, deşi nu ne place
o iubire, deşi nu ştim să purtăm haine scumpe.  
  
pe mine nu mă dor cutele necălcate ale cămăşii celei noi
nu mă strânge niciodată cravata
de-o fi să rămână cineva înapoia cuvintelor mele
să-mi lase-n piept ceva/ să duc şi dincolo
  
la intrare mă vor întreba, după datină, ce am pentru ei toţi.
nu am nimic să le ofer, dar poate mai vor o urmă dintr-un porumbel.  
să îl azvârle în cuştile lor, în capetele lor teşite de o coroană mare
cât toată viaţa de pe pământ.  
  
indiferent de cum se uită soarele  
să ştii că eu cunosc aşteptarea mai bine decât pe mine-ÎNSUŢI
aşa că ia aminte
şi nu întârzia niciodată.  
  
atât am vrut să te rog.  
atât am vrut să dau bărbatului de pe trotuarul  
cu mânecile
suflecate.

Nietzsche, naivitatea şi cei douăsprezece apostoli

Ca un bolnav pe ultimul său pat
Ca un păpuşar la ultima sa întâlnire cu lumea
Ca lumina unei lumânări adăpostind un pahar de vin roşu
Să ştergem urmele, poveşti.
  
Drumul ăsta n-o să se termine niciodată.
Ies păsări din pieptul omului lăsat singur
Plecând pe hotare mai pline
Să strângem broboanele de pe frunte.  
  
Totul e aşa cum vrei tu să fie
Aşa a sunat prima minciună din gura neomului.  
V-am promis o mână de mere,  
Sper să vă placă măcar puţin.  
  
Legămintele îmi râd în faţă
E vina ta, e mână străinului cu inima rece
Ura din colţul ochilor,
Cântând necuvintele întoarcerii mele către casă.
  
Porţile-s grele ca toate păcatele laolaltă.
Pantofii mei vor rămâne la intrare, promit.
Umerii mei vor rămâne la intrare, promit.
Trecutul strigă un poem stricat ferestrei întredeschise.
  
Cu urechile acoperite nu presimţim nimic
Din ce va avea să se întâmple.  
Sper să-l întâmpine cineva,  
Sper să îmi uite numele  
Până jos
  
Nu vreau să-l văd întorcăndu-se, urcând încruntat
Fixându-mă.  
Rânduri în care niciodată liftul nu /funcţionează
Rânduri în care de fiecare dată /se mai poate spune câte ceva.  
  
Nu vreau să-l văd fixându-mă.  
Fixându-te mă rog c-o singură mână
Singurului Dumnezeu rămas
În viaţă.  
  
  

Nietzsche e mort.
  
Semnat: Îngăduinţa.

marți, 12 aprilie 2011

Nu e nimeni

nu e nimeni aici în afară de mine
fiecare clipă de dragoste se plăteşte
un câmp de maci, o oază în deşert, o femeie-foarte-frumoasă,
un rând bun.  
  
n-am ascultat niciodată o poveste altfel decât
cu urechile mele
uneori, acasă e acolo unde te întorci fără să mai cunoşti
absolut nimic
iar asta s-ar putea să nu se schimbe, o vreme (...) 
  
o iubea sau n-o iubea, Freud sau altul din vremea lui,
nişte-sâni-deosebit-de-frumoşi
ai-ştiut-c-am-să-spun-asta
ne aşteaptă cineva cu masă pusă,
cu bretelele cele noi peste umeri
  
cine suntem noi, până la urmă?
totuşi
ce bine că nu trăim în Danemarca
  
un toast
ciocnim
pentru un altul
  
şi povestea
continuă.

şi povestea...

luni, 11 aprilie 2011

Fabrica de cuie -continuare-

N-am ştiut niciodată să cos la maşină
În fiecare noapte mă visam stând acolo, cocoşat, plâns,  
Cu teamă ca nu cumva să-mi pierd mâna mea stângă
  
N-am ştiut niciodată să cos la maşină
În fiecare noapte mă visam stând acolo, cocoşat, plâns,  
Cu teamă ca nu cumva să-mi pierd mâna mea dreaptă
  
Aşa scriam  
cândva
Mă cunoşteau copiii toţi, tu
nu m-ai cunoscut.
  
Aici nu râde  
nimeni!  
  
aici se scrie după puterea fiecăruia
va rog să vă aşezaţi, vă rog, vă rog
aplaudaţi doar când vă spun eu
mai bine nu mai aplaudaţi.  
putem să-ncepem?
vă mulţumim  
atât a fost
dacă v-au plăcut bufonii
mai poftiţi...

Despre demoni

era o carte  
a lui Paler parcă
rugaţi-vă să nu vă crească aripi
n-am citit-o
şi încă vreau o pereche  
  
tu să fii sigură, draga mea
am mâncat o vocală şi-acum îmi rog moartea
am mâncat o vrabie  
ce-ai omorât, omorât rămâne
  
există mii de oameni pe care nu i-am împăiat încă
Culmea poeziei
poetul scrie fără să ştie că scrie,  
a zis cineva scoţându-şi mâinile din buzunar
întreb care e drumul spre casă, scoţându-mi mâinile din cuptor
  
banul e ochiul dracului.
mânca-mi-ai aripile la masa de prânz.
iertarea.

Şi altele...

te-ajut eu să scrii  
am avut odată-un înger ce-şi dorea să fie medic
mi-a şoptit cum trebuie să operez,  
apoi mi s-a uscat urechea aceea
  
te-ajut eu să scrii  
am avut odată-un înger ce-şi dorea să picteze
într-o dimineaţă i-au căzut vopselele pe podea
apoi s-a-necat îngerul acela
  
te-ajut eu să scrii  
am avut odată-un înger ce-şi dorea să fie poet
într-o noapte şi-a tăiat braţele cu-n sărut
apoi a murit îngerul acela

miercuri, 6 aprilie 2011

Jurnalul şchiop

Femeia început
  
te aud
ba nu  
de fapt te aud destul de bine
eşti un mincinos, iar mie nu-mi plac mincinoşii.
eşti un mincinos, iar mie îmi tremură vocea cum nu mi-a mai tremurat până acum
într-o dimineaţă am dispărut
m-au plâns cum au ştiut ei mai bine,  
dar eu am rămas ascunsă în peştera asta  
în care nu e niciodată prea frig
sau prea cald
prea lumină
sau prea întuneric
umbrele sunt singurele forme de viaţă pe care nu le cunosc
şi, între noi fie vorba, nici nu-mi doresc atât de mult
acum
lasă-ţi-mă să dorm    
  

  
Femeia Zgârie-Nor
  
sunt sus, iar dacă ai curaj, mă vei găsi aici
cocoţată pe acoperişul blocului ăsta ce nu se mai termină
gata-gata să sar
gata-gata să scriu o poveste pe care să n-o ştiţi citi  
pe care să n-o ştiţi purta pe-mai-departe
dar ştiu
ţie nu-ţi plac scările, lifturile sau alţi scripeţi ridicaţi
împotriva
a tot ceea ce înseamnă   
viaţă
  
  
  
Femeia lipsă
  
eu duc viaţa cea mai uşoară, deşi, uneori,  
mi-aş dori şi eu, ca orice femeie din trecut,  
o slujbă prin care să pot fi apreciată la adevărata mea
valoare.  
şase luni - două treimi dintr-o sarcină şi nimic ieşit din tiparele
pe care le cunoaşteţi deja.
am fost şi încă sunt specializată în tăcerea profundă
va scriu la lumânare, acum trebuie  
să-nchei.  
ceară se topeşte uimitor de repede aici, jos.
  
  
  
Femeia furtună
  
acum câţiva ani am citit un poem despre culoarea roşie
săptămânile trecute am găsit un portocaliu şters, dându-şi ultimele suflări  
pentru că timpul fuge după legea lui, neştiută de noi, ceilalţi.
obosesc uneori, dar oamenii nu au de unde să-mi cunoască slăbiciunile.  
salută şi ele, sfârşite, singure, o dată cu mine,  
dar nimeni nu are urechi capabile
pentru una ca asta.
  
  
  
Femeia umbrelă
  
După ce peştişorul de aur s-a dovedit, de fapt, o pasăre inutilă,  
După ce între două scaune stă, în fiece moment, fără excepţie, un al treilea
După ce oglinzile au distrus vieţile a jumătate din oamenii uitaţi în oraşul nostru  
După un "o să vin", "o să plâng", "o să mor"
Se va sfârşi uşor - fără ţipete, fără loviturile-care-nu-se-uită
  
  
  
Femeia ce nu cunoaşte drumul spre casă
  
poeziile mele pot fi oricând un eşec
apele pot fi oricând un motiv pentru moarte
ultimul fum are să fie mereu o minciună uşoară
cadoul ăsta ar putea să fie pentru dumneata
cântecul ăsta ar putea să fie pentru dumneata
urletul ăsta ar putea să fie o scăpare necugetată
scăparea asta ar putea să fie o farsă.  
farsă asta ar putea să nu amuze pe nimeni.  
  
  
  
Femeia fluture
  
cineva spunea odată că există fluturi care trăiesc  
cât pentru o singură rotire a soarelui.  
soarele nu se mai roteşte de mult, orice ar spune ultimul om de ştiinţă  
rămas în viaţă.  
cineva spunea că cea mai scurtă zi din an e de fapt
ziua-n care sfârşitul coboară pe pământ, apoi, din compasiune,  
din-pricina-amintirilor-de-pe-vremea-când-era-încă-om
pleacă spăşit, cu aripile lăsate,  
în lumea-cu-mai-puţine-griji-decât-ale-noastre
să nu te îndoieşti niciodată de mine - şerpii năpârlesc o dată sau de două ori pe an,  
în funcţie de bunătatea dumnezeului lor,  
dar asta e o cu totul altă
poveste.
  
  
  
  
  
Femeia iertare
  
nu există.

marți, 5 aprilie 2011

Cafele I

şi eu aş vrea să te văd
aş vrea să mergem mâine la o cafea
pe la trei, dacă poţi
  
oare cine-ar fi fost în stare să intre în adâncul acestei corăbii ce
la un moment dat vom uita totul  
tot atunci, am constatat, se stricase liftul, a trebuit să coborâm pe scări
pe cine păcălesc, arborii sunt mai frumoşi ca oamenii
obişnuiţi, dar eu am rămas în afară, dar eu am rămas în rai
peste câteva săptămâni mă simţeam..
peste câteva săptămâni mă simţeam singur
într-o dimineaţă, s-ar spune, ca toate celelalte, am amuţit
cireşi şi tot felul de alţi pomi pe care
îi plantase cineva inaite să apar eu
  
nu mai avem poante, nu mai avem halate albe, nu mai avem batiste
medicamentele se termină înainte de ploaia de la prânz
temperaturile o iau razna ca atunci când vrei să pleci la munte
eu nu mai plec niciodată
ultima dată mi-am rupt o aripă.
frica de durere
asta-i o altă strofă.
am uitat să iau hainele de la uscat.
o să dea laptele în foc
sau poate crezi că ştii totul
  
se-ntoarse pe partea cu sărutul, tresari uşor,  deşi ştia că va fi văzut, deşi ştia că va fi vânat
nu mai dormise de...
scriem scrisori pe care nu le semnează nimeni
iubirea e ca poezia asta stând într-un picior, pe care n-o poate ţine nimeni de mână
la patinuar nu mai era nimeni  
la capul patului nu mai era nimeni  
  
aici se făcea că se stinge lumina.
nu, povestea asta se vrea altfel.  
ai citit cântăreaţa cheală?
sunt o fereastră cu braţele întinse spre înăuntru
un colţ de pâine, un colţ de pătură
n-ai o cameră liberă? nu mai pot merge atât de mult prin ploaia asta acidă
nu uita semnul de carne
  
ca în ziua de crăciun, când toate uşile se-nchid înainte de ora nouăsprezece
eu ştiu dac-am să pot?
cine aşteaptă pe cine?
peştii nu se lasă prinşi de cine nu trebuie  
vânătorii nu mi-au plăcut niciodată.

vineri, 1 aprilie 2011

Cer(c)uri

Se lasă seara pentru ultima dată în gangul blestemelor.  
ridica-te, hai acasă,  
acadele
flori şi multă,  
multă căldură.
  
Bună dimineaţa sau plecaţi o dată de-aici  
nu vă vom face niciun rău
plecaţi
plecaţi
să nu vă mai văd
să nu vă mai aud
plecaţi de la uşa mea
ochii-mi sunt bătrâni, nu vor să mai vadă sclipirile niciunui suflet
ce-a uitat să se mai întoarcă.  
  
Două andrele mă fixează în fiecare dimineaţă.  
le privesc numărând două la stânga, două la dreapta.  
am mai scăpat o dată, sfârşitul
sau-cum-o-ţi-vrea-voi-să-l numiţi,  
ştiţi nu-i face bine să vă mai vadă în faţa uşii.
  
Plecaţi, plecaţi, iar rândurile acestea târzii se înghit pe sine,  
ca un ghemotoc de mămăligă fierbinte,  
când toţi credeau c-ai să te sfârşeşti,  
când toţi credeau c-ai să te mai naşti o dată.  
când naivitatea sau simţul răspunderii duceau o luptă mută înăuntrul stomacului.  
  
Iar aţi venit?
şi râde.  
aşa râde moartea aşteptând în sufletul bolnavului.  
aşa râdem noi sperând, sfârşiţi de puteri,  
la măcar o privire din partea
morţii.

nesupusul împărat

glorie nespusului împărat nespusului împărat ă, nesupusului împărat glorie nespusului împărat nesupusului  nesuspusului împărat și oamenilor...