Imnul sinucigașului vindecat

Voiam să fiu nebun, era ultimul vis.

Voiam să fiu tot eu, ochiul ce rămâne-nchis.

Voiam ceva nou pentru noi,

Dar lumanarile s-au stins.

Așa ai aparut tu, prințesa jocului cu timpul.

Dintr-o lumânare stinsă, rămăsese numai nimbul.

Dintr-un colț de cameră, priveam singur

Cum lumea ce-o credeam era acum una cu filml (mut).

Ultimul fruct eram eu și altceva nimic.

Rol capital în a morții poveste,

Scrum cu graiul pierdut,

Oamenii cred că mint,

Eu cred că încă urmărește

De sub haine de sfant

O lume din care-a plecat.

Care durere și care nesfârșită luptă?

Vei scrie de-acum pe pereți învățăminte

Și numere pare celor drepți.

Poți să repeți de vrei liniile mari,

Poți să le dai ceva din cele ce le crești.

Cu timpul vei uita cine ești și va fi poate mai ușor,

Timpul te va lua cu el pe cel din urmă nor.

Ai să te duci,

Ai să zâmbești...

Să nu te temi, să nu-mi scrii - îmi pierd vederea.

Să nu-mi pleci, să nu-ți uiți de tine, să nu-mi ceri.

O dată cu ea mi-au luat toată averea.

Sa nu regreți...

P.S.

Întind la uscat toate rufele peste care s-a plâns,

Știind că-s prea puține cuvinte.

Știind ca numai lacrimile își pot închipui nemurirea,

Dar și că fericirea e ca un Dumnezeu

Ce nu-ți dă voie să te uști

(Nicicând.)

Viața-mi?

Cu nimic mai presus

Decât viata altor 6 miliarde de suflete

Ce și-au spus "am încercat să te iubesc".

Poezia - un bolnav inconștient,

Dar care, în nebunia lui,

Nu a apucat a cunoaște nimic în afara

Sincerității.

Un post-scriptum - nimic altceva decât

O recunoaștere a unei neputințe.

Scriu pentru a mă spăla de păcat,

Scriu pentru tine,

Scriu pentru că poezia mea

Îmi seamănă.

Închei acum.

Făgăduiesc

Să nu mai știe nimeni.

Fata din vis

Am adormit;

Și visul ciudat îmi spunea c-am picat într-o joi.

Pluteam ca mereu

Și încercam să-nviu.

Erai pe lângă lacul vechi și n-am putut să plec.

N-aș fi putut nici să mă leg, sau cel puțin așa speram.

Îmi era dat să știu din nou că oameni noi vin cu meniri

Pe care până nu de mult nici că le cunoșteam.

Ca printr-un joc nebun am stat,

Pot crede, ani întregi ca să te văd cum crești.

Am stat atât de mult, simțeam cum viața mă tragea de păr,

Zicând că altă șansă n-am.

Dar nu creșteai, ci parcă, în suflet adânc,

Din ce în ce mai mică încercai să fii..

Așa încât am insistat să mai privesc.

Noi fugeam goi și plini de noi,

Ei ne vânau, ei ne visau,

Noi fugeam goi, fugeam cu inimile-n noi.

Ei ne voiau căzuți.

Și s-a sfârșit cu noi,

Înmurmuram frecând vaginul cu piciorul stâng.

Vătămare...

Condamnat al războiului de rezistență,

Prefer să las să crească laurii în altă parte.

În tot există-un adevăr,

În fiecare inimă există-o carte.

Iar cel mai bine e că musafiru-i nepoftit,

Apare-n prag, e hotărât și stă o vreme priponit.

Îți cere apoi rapid să îl poftești la masă.

O mână-ntinzi prietenos, cealaltă mână nu te lasă...

Mă-ntreabă cum o fi cu el...

Nu știu.

Nu pot să știu.

De ce mi-o ceri?

Nevoia ta, ștergându-și ochii-nvinețiți

Ne e ca un străin.

Într-un final, nu mi-aș dori decât

Să te ridici...

Strofe de câte trei...

Ca un sceptic în clasa primară îmi repet că

Nu cred în Dumnezeu,

Ci, după vorba cuiva,

Cel mult,

Îl tolerez.

Se prea poate că mă paște

O nebunie ușoară,

Am început să îmi las singur

Bilețele cu tâlc

Pe frigider.

Divinitatea?

Nu o caut

În niciun fel.

Dar ea

Încă mă caută,

Atât în zilele cu sori,  

Cât şi pe ger.

(Poate -să fiu iertat- are şi ea umor

Şi s-a ascuns

Că-n anotimpul doi

Răcoare-n altă parte nu-i .)

A6. Transfuzii pentru viata

Poate de două ori pe an,

Venele mele-mi cresc atât de mult,

Atât de mult încât

Nu pot să ma prefac cum c-am uitat,

Povestea acelui copac ce nu cunoaște ura timpului.

Orice student la medicină, -până și unul dintre-ai lui-

Ar spune: <Pacientul perfect. El e pacientul perfect.>

Aș salva, mi s-ar spune, mii de vieți,

Cu o grupă atât de rară.

Mi-ar placea... numai că aici, în venele mele,

În momente ca și acesta,

Nu curg numai eu.

M-am gândit apoi:

Ar trebui să râd cu lacrimile a cel puțin șase ca voi

Și aș putea s-o fac cu absolut toate puterile.

Dacă termometrul cel nou și-a înghițit limba la minus paisprezece,

E, categoric, un termometru fără simț de răspundere.

În venele mele clocotesc gradele celor mai înalți oameni din stat.

Atunci când nu mă lași să-mi curg singur tăcerile.

Orice student la medicină,

Ar fi perfect pentru o meserie ca a mea.

Dar nu-ndrăznesc să mă întreb cine-i de vină

Când sângele pompează cum vrea ea.

In memoriam II-A clipi perfect

Pentru o clipă

Atât cât tu să faci cafeaua din care aș bea în glumă numai,

Atât cât să faci totul bec,

Să naști 3 copii și să-i crești,

Pentr-un moment,

Citindu-l pe titan, mi-am zis cum că pronumele acela vechi

Avea toate condițiile să înflorească precum plantele

Pe care le creșteam în cutiuțe mici

Acum aproape un deceniu jumătate.

Știai că în absență, fructul iubirii trăiește sănătos, perfect curat?

Știai că doar așa am fi putut să fim?

Și tot citind, durerea m-a lăsat să cred,

Că iarăși cu piciorul am lovit în noi.

Dar stai!

Plimbarile tale de om matinal

Se consumau mereu în văzul zeului ce arde din dureri,

Când fericiții-nchipuiți zburdau în lumi ce nu erau în ei.

S-ar fi putut dacă și tu ai fi-ncercat să guști

Din pantecul nocturn.

Ai fi rămas soldat fidel.

Dar totu-a fost doar pentru un moment.

Ma rog de-acum mereu să poți trăi în voia ta,

Oricum,

Dar nu după regulament.

In memoriam I - Absurdul

In memoriam I - AbsurdulPlâng,

Plâng pentru că pe Ionesco l-au golit de organe

Că să poata scrie..

Singura condiție despre care, până la urma, eu nu știu nimic.

Încetez să mă mai întreb de ce, oricum,

Lui Ionesco nu-i plac întrebarile.

Titlul, titlul, domnii mei,

E cu totul greșit.

El n-a aflat, lui nu i-au spus,

Ionesco, vouă, într-un glas vă strig,

Ori a uitat, ori nu și-a mai dorit,

Dar n-a murit!

Ionesco n-a murit!

Domnului N., Doamnei A si D

Dacă aș preda,

-iar asta nu ar fi deloc cu neputință-

Dacă aș reuși să știu îndeajuns de mult încât să pot da înapoi,

(Cat să dezgheț suflete mici, cândva tradate și făcute sloi)

Dacă aș da cu fiecare întâlnire câte-un sfat,

Pe cine să iubească, cât de mult și ce să selecteze dintr-un raft,

Dacă aș ști să le șoptesc cu tonul totuși clar

Despre un drum ales și asumat,

Aș lua cu mine negreșit o carte nouă și-un joben.

Apoi. avangardist, aș răscoli ca într-un sac

Și-aș da onorurile primului ales.

Permite-voi până la patru întrebări

La care m-angajez să dau răspunsul cel mai potrivit.

Dar pân atunci mă tem,

Mă ghemuiesc, mă fac cât un arici,

Să nu care cumva să fiu un fost elev cu nota cinci

Ce dărâmă castele de nisip...

În fine,

Aș putea să-ncerc.

...

Deja știu ce e acela A.D.N.

A5. Podul renascut

Azi vreau să jucăm ceva cu totul nou.

Vreau să traim până la ultima picatură a ostenelii noastre.

Până la seva dintre coaste voiam singur s-ajung.

Acum, ajuns, găsesc aici automobil al anilor '80

Cu nu mai mult de două locuri.

Vreau să murim trăind,

Desprinși de ultimul fior.

Vreau să murim puțin,

Ca să ne lase viața-ntoarsă-n somnul ei

Să devenim "Cei ce vor fi"

În circul diminții-aceste noi,

Urcat-am prinși de mâini în podul de demult

Cu străluciri împăturite în tartan

Să căutam statuia celui ce spune povești.

Tot el are, se pare, să ne dea o veste.

Spune că vrea să fim noi doi de-acum povestea lui.

Acceptul îl cutremură, cu ultime zvâcniri ne mulțumește,

Căci visul lui s-a încarnat prin cei ce vor fi...

Minimal world -song-

I will stay in my bed,

Waiting.

I will stay in your head,

Praying.

I will live in your neck,

In your arms, I will stay.

'Til that day - in the end

When you'll send me the letter.

In your neck I will stay,

With your breath I will play,

In your dreams I'll be missing,

But you'll be safe.

Stand, o, stand,

Don't pay the rent

You are at home at least

And I should wait for the priest

Praying

A4. Ancestral

Ai dus lupte cu turcul, cu păganul,

Ai dus lupte cu oamenii pierduți.

Ai luat asupra-ți vina lor,

Dar ai scăpat cetatea

Și nebunul.

Și uite ce frumoasă ești.

Ai rupt năvodul mării

Lăsând înotătoarele să plângă,

Ai nins pe brazi ce prevesteau intrării

Acelui ce urma să-ți fie împărat.

Ai împăcat și gloata,

Ai împăcat conducatorul de corăbii

Și ai permis acelor slabi

Să scape de teroarea sa.

Ai fi trecut prin toate cele,

Și vieți probabil că ai fi salvat,

Dacă în timpurile mele

Cotropitorii-nfometați te-ar fi aflat.

Ai născut idei mari ce nu mor la apus

Și drumuri fără gropi în care sa te prăpădești..

Și uite ce frumoasă mi-ai rămas,

Și uite ce frumoasă-mi ești.

A3. În iarbă

În iarbă te caut

În iarbă mi te-arăți.

În iarbă să te recunosc,

În iarbă să mă regăsești.

În iarbă să fugi de vrei să te-ascunzi,

Iar eu de-acolo-am să te pescuiesc,

Cu mâinile goale,

Cu gurile-mi goale,

Cu gândurile goale de păcat.

În iarbă sa ne scriem întâiul tratat

Despre momentele păstrate pentru necuvinte.

A2. Examen

Vreau sa bat pe cineva.

Măr sau prună,

Pară-aș vrea.

Să mă bata cineva.

Să mă facă praf de pușcă,

Să mă ducă mult, departe,

Dincolo de foi de carte.

Să mă facă praf de stele

Și să descuiem zăbrele.

(Vreau să zic și eu ceva

Și nu pot s-o zic exact așa

Cum aș vrea.)

Dați-mi o inimă nouă,

Să pompeze vorbele... tot câte două.

Să le scadă, să le-adune,

Să facă din rele bune,

Cele rele să le spurce,

Cele bune să le urce,

Sus de tot în carul mare,

Să privească cu mirare.

Să privească cu sfială

Tot ce vreau să-ți spun eu ție.

Vreau să sparg o farfurie.

Una care-mi place mie,

Vișinie.

Vișinie sau bordo,

Să ne duca dincolo.

Cu trei colțuri sau pătrată,

Să rămâi mereu curată.

Descoperiri la firul ierbii - În căutare de soare II.

Patru pături mă dezvelesc acum de tine,

Iar trupul meu necunoscut vrea să te cheme înapoi.

Într-un cămin în care iarna-i cald și bine,

Iar vara sloiuri sunt, puhoi.

Îi spun că înapoi de da-vom ceasu-acela vechi,

Noi vom sfârși cu numele de criminali,

Căci făr' să vrem noi vom lua vieți și vom lua morți

Ce se vor pune-n cale.

Vom surpa podurile-n nopți pentru că zilele

Ne-au spus că sunt în căutare.

(De soare)

Dar noi ce altceva ne vom dori

Decât să fim apropiați, nevoie mare?

Vom vrea atât doar să vedem,

O mare umedă și-un soare

Ce stând

S-a ars la soare.

Descoperiri la firul ierbii - În căutare de soare I.

Pe raftul doi,

Între literatura feminină cu coperți ieșite, ai zice,

Din mâinile unui purtator de diabet zaharat,

O singură carte de povești

Și, cu un maxim de ironie, Émile Zola.

Singur și probabil destul de trist,

De mai bine de treisprezece ani,

Nu gasește un rost morții sale cu dioxid de carbon,

Mișcării feministe sau coșului acela de fum.

Cam tot la fel ne putem poziționa și noi

Atunci când modestia nu mai ține locul cifrei doi.

Vom alege între o moarte cu dioxid de carbon

Și diabetul zaharat,

Uitând însă de noaptea celor trei urși polari despre care

Mi-era atât de greu să îți vorbesc.

Șoaptele sunt numai pentru cei aproape surzi

Iar moartea și rostul, degeaba te-ascunzi,

Nu au nimic de discutat.

Atunci să mai dăm la o parte niște cărți

Și să răbdăm,

Să nu murim.

Eu sunt Apolodor.

Tu cine ești?

H4. Vis cu-n ateu

Prafuri albastre pentru viaţă,

Cronometru a celor ce iarna gheaţă se numesc

Şi o întoarcere la chinul mut.

La gurile cusute dintru început...

Ales aproape neştiut, în lipsa de dovezi, de clarităţi, de dimineţi-livezi,  

În lipsa a ceea ce trebuie să vezi

Ca să respiri.

Dar am trăit alimentaţi din tuburi cu substanţe tari,

N-am vrut să ne lăsăm luaţi.

Se pare c-am rămas aici.

Se pare că suntem tot mici.

Se pare...că ni se pare.

În lipsă de noi, facut-am o lume ce-apasă

Pe coşul pieptului.

Cu fiecare zi cerinţa-i spusa tot mai hotărat,

Cu limba-i arsă de-adevar.

Cu ochii-aproape scoşi,

Se cere exilat

În lumi fără de chei metalice din cer

Şi fără şanse pentru care să te rogi.

Nimic din ce-i urât nu-i greu.

Nimic din ce vedem aici nu-i opera vreunui Dumnezeu.

R1. Poem cu pisici

Pisicile privesc fix

Fiindcă mult înaintea apariţiei vârfului de stilou,

Au fost ca noi.

Pisicile au ochii mari

Fiindc-au văzut exact cum e să rupi un lanţ

Ce-asigură o existenţă fără-mpunsături.

Pisicile privesc fix

Pentru că au vazut ceva din ceea ce noi

Nu ne dorim a şti...

Unsprezece păsari ce nu mai vor în cer

Eşti stăpânul celor unsprezece păsari ce nu mai vor în cer

Dar vor în tine.

Sa zboare în camerele neştiutului tău până ce

Vei avea un ţel.

Pus jos, cu braţele deschise,

Fereastra viselor îţi stă deasupra.

Puterea ce mi-e dată când te vad de sus,

Face camera ta sa tremure.

Doarme dorul şi-asta doare

Pe drum luminat ea l-a lăsat, genunchii-s moi,

Sperând c-o să găseasca căi şi ploi şi vieţi, lumini

Şi flori părăsite de spini, maşini ale timpului.

Dar timpul lui e-n fire roşii de secară,

Limbile-i goale stau strajă aproape-n fiecare seară, dar el,

El caută iar să ceară un castel ce s-a-mpărţit la doi.

E seara-n care aruncă trecutul la gunoi.

Apus, culori făurite din mov,

Umbre ce urmăresc urme mai vechi.

Azil ciudat, culoare lungi şi benzi întinse pentru biciclişti.

Era târziu şi era frig şi picături de ploaie plângeau sacadat

Şi gandul bun avea acum idei despre o nouă anarhie.

Buze, foi de hârtie pe care s-a pictat, pe rând, câte o inimă

Şi voci ce ţipă "Ţine-mă"

Şi fugi, coate julite, ştiind bine că

Veni-vor mulţi pe scara din granit de frunze,

Dorind să-şi scuze nemurirea.

Băncile cer mereu trezirea sinelui,căci ele găzduiesc

Una din camerele sufletului cel mult pentru o noapte,

Cel mult pentru o jumătate din ceea ce numim noi zi.

Spatele mă saltă într-o sală de balet,

Unde tot tu intenţionezi să dai un preţ corect

Ultimei dintre clipele ce

Îţi lasă mână libera la a da vieţii-o aură de om

Ce încă nu s-a plictisit.

Ce încă nu a adormit

Pentru c-a uitat.

Copacul tău neînarmat nu te-a lăsat să stai cu capul în jos,

Cu mâinile pedepsite de timpul ce şi-a ros din unghiile de lemn.

A vrut să fi-mbrăcat în alb, să fi curat,

Să ieşi din locu-n care viaţa-i un tablou - pictat blestem .

Altfel tot câte doi te vor urma,

Iar ei, ai tăi apărători-şi vor pierde pasul

În verdele de rinocer,

În culorile evadării tale,

Într-o lume uitată de ger.

Acum pe-un pod udat de pontice dorinţi,

Cu albul ochilor ai vrea să simţi din briza soarelui cu dinţi

Plânsetul fetei celei mai cuminţi,

Umbrela însă nu ştii s-o deschizi.

Udat vei fi şi tu.

Schimbat de timp, de propoziţii ce te-ntreabă cine eşti.

Afirmi barajul fără să clipeşti

Şi sari.

Roşul tău pas are de-ales între o crima cu sfârşit

Ce-ndrăgostiţii nu-l doresc

Şi-un accident cu multe sticle şi cutii vărsate-n locul

Unde cineva, probabil tot ca noi, s-a însemnat, de-acelaşi timp temându-se.

Paşii tăi desculţi calcă atent pe curcubeu,

Ce zice: "Sunt tot eu."

Ce zeu!

Şi ce noroc pe el!

Perechii moarte-i cânta jos

Sonetul lor de bun rămas.

Dar n-a rămas nimic din ei-n-afară de-un surâs şi poate

Două braţe strânse ce ştiu cum e să vezi cu-n singur ochi.

Toţi fug şi tu-ai să te trezeşti

În patu-n care vrei să-ţi aminteşti

În care viaţă eşti, câte mai ai, câte s-au dus,

Şi ce-ai făcut, ce s-a schimbat.

Creştet luat între palmele ei,

Tâmple ce pocnesc de nebune numai când pendulul s-a reglat,

Iar tu te-ntrebi unde găseşti perechea

Sa te ridice din păcat

Din murdarele piei.

Noroc că ştii că becul e din lut

Şi camera topise-va uşor,

Că nu există viitor,

În schimb există prezent şi trecut.

Pansează-i mâinile găurite de corbi,

Fracturile să-i sorbi,

Iar eu am să mă lepăd de uitare.

De nou sau de mici trucuri salvatoare.

Maschează-i chipul,

Ştiu sigur acum

Şi-ncerc să nu-mi doresc ceva.

Mai singur acum,

Îmi întorc ceasul şi-ascult secundul cum bate

În vechiul drum.

El va cădea stând jos,

Cu orele lăsat de hainele în care-a fost

Şi în care obişnuia

Să fie un străin.

Confidenţial

Stând pe vârfuri,

Cu ambele călcâie ridicate de la sol,

Cu armele pregătite pentru lupta nemuririi,

Cu aerul domol al vârstei îmbracate-n cifra lor,

Cele zece victorii sunt biletul ieşirii din timp.

Cu rochia roşie călcata atent,

Cu genunchii plini de secrete,

Pe scaunelul verde căutând un vechi vinil,

Aştepţi ca acul sa deştepte,

Un vis visat mereu,

Închis în liftul ce te duce-acolo unde crede el

Că-ţi e locul.

Tu mă lăsai... să fiu

Începuturile noastre se găsesc sub fiecare poveste în care s-a crezut măcar puţin.

Sfârşiturile noastre se găsesc sub pagini scrise cu galben

Şi sub paharele cu vin.

Seva noastră, sub coaja oricărui copac ce ne-a urmărit

Cu privirea.

Rânduri de pe luna a şaptea

Se facea că dormim şi visăm perdele de un roşu extraordinar

Te visam şezând şi parcă

Aşteptând.

Picioarele-ţi strânse la piept,

Roşul perdelelor,

Al palmelor,

Roşul frunzelor,

Roşul vieţilor din sertar,

M-ar fi putut trezi,

Dar am murit.

Tot ce s-ar fi putut păstra,

Era, probabil, imaginea ta în roşu

Mai nouă,

Tot mai nouă,

Plecând.

Revers

De când eram doi embrioni

Visam să jucam teatru pe mari scene ale lumii.

Să schimbăm pe rând măştile,

Să fim alţii şi alţii şi alţii...

Uneori ne plăcea să fim noi,

Dar asta însemna să ne dezgolim,

Să murim îngheţaţi.

Asta nu facea parte din planul nostru.

A mers un timp,

Nu ştiu cât a mers.

Scenele s-au restrâns uşor în două camere mici,

Iar lumile, am devenit noi.

Dar noi,

Noi eram altceva

Şi singura noastră dorinţă era

Să fim iar embrioni.

Cum arată urechile acului?

Viața?

Proiecția precisă într-o oglindă de dimensiuni nu foarte mari

A unui plasture imens care-ți poate da peste cap

Concepțiile de forma "cum ar fi fost dacă".

Durerea, pragul maxim,

-pe care, tot ei, iți spun că nimeni nu l-ar fi atins,-

Te-ar face rapid să bați de trei ori palma de podea.

Adica, în alți termeni, să bați palma cu eșecul.

Ai fi dispus,

Atât că ești poziționat prea sus

Pentru-a putea fi ferm și-a lua decizii.

Iar atunci, ca un bolnav în fază terminală, crezi că

Altcineva va bate de trei ori și tu-ai să scapi.

Ei, trebuie să știi că indivizii'n alb au rol

Pasiv.

Păcatul?

E de cele mai multe ori tardiv

Când ți-e dat să constați că abordarea

E totul.

K3

Am cunoscut dintotdeauna o ura imensă în a-mi face bagajele,

În a depozita grăbit totul,

Spuneam, toată viața mea de până atunci,

În pungi de plastic ale marilor corporații cărora știam că nu le pasă.

Dar cui îi pasă?

Și, în definitiv, cine se folosea de bagajul nostru

De vieți de care, în cunoștință de cauză,

Te-ai fi ferit murmurând ceva,

De cele mai multe ori, lipsit de sens.

O ură ironică, împărțită în două:

Destinațiile noi, bucuria firească, exploatarea atentă, acomodarea

Și toți ceilalți pași

Din care gustam amuzați

Și plecările ca rezultat a ceea ce se cheamă supradoză.

Refuzul oaselor de a dezvolta

O prietenie ceva mai strânsă cu noul venit,

Materializata în virusul de care,

Ca un asced, te rogi să rămână undeva.

Golești toate rafturile, -moliile n-au ajuns încă-

Dovedindu-te o gazdă buna,

Dar pungile-acelea unse cu fiecare revoltă -impusă sau nu-

Vor ajunge, totuși, să-ți reamintească

Ca n-ai uitat vreodată să te temi.

Decadența

Am vrut să scriu despre căderi

Și pomul nou s-a scuturat o dată.

Am vrut să scriu de apele ce încă curg

Și m-a privit urât.

Mi-am spus atunci să scriu o lume fără de trecut

Și-a râs.

Și-am scris-o ne-ntrerupt.

Și-a ras.

Și-a zis apoi:

Ești pregătit?

Și lumea mea fără trecut, s-a scuturat și ea.

Ultimul cavaler

De ieri dimineață sunt fiu rătăcitor.

Rătăcesc de ieri sau poate

Dintotdeauna rătăcesc.

Nu știu ce caut,

Dar știu că toate cele ce se pierd,

În groapa cu mariane, ori în Marea Moarta se găsesc.

Acolo stau și ele căutand, strigând spre noapte,

Un cavaler cu brațe tari,

Un cavaler râzând spre moarte.

În gol, de pe cerul lumii cazut-a

Și se rotește-acum.

Vârtajul propriei vieți așteaptă

Să inventăm și alte lumi.

Și alte litere să inventăm.

Prăbuși-se-vor cu toate

În memoria cavalerului plecat.

8. M-am numit, pentru voi, Cătălina

Se spune că începuturile sunt cel mai dificil de trecut,

Se spune că nu ne putem păcăli decât pe noi,

Se spune c-am fi nemuritori,

Se spune că visăm.

Se poate spune-orice într-o ultimă zi,

Când nici suflul, nici gândul nu te mai cunosc,

Când ușile abatorului se-nchid.

Când morții se întorc la ale lor.

Se poate spune-orice într-o ultimă zi,

Când tot ce poți să faci, e să aștepți.

Se poate face-orice într-o ultima zi,

Când cauza și efectul stau îngemănați,

Dârdâind, dormind, rugându-se trecutului.

În ultima zi

Vom ști

Fie că vrem, fie că nu ne dorim,

Vom ști...

7. Viral

Dimineața - tuse seacă, două lingurițe de ploaie.

Prânz - ploaia ia formele palmelor ei.

Seara - plouă stângaci, dar plouă.

Lacrimile se amestecă azi cu ploaia,

Iar eu mă-ntreb cine se mai poate distra acum.

Acum când locurile perforate de tun

Se-acoperă cu ce-a rămas.

Flori albastre, albastre!!

Oamenii s-au pierdut,

Oamenii nu mai stiu, nu mai vor să se uite la ceas.

Vor sa străpungă blestemul

Iar bătranul cu părul sau alb țipă: "Am să-i las!".

Azi vom trage linie, iar ea se va face

Că plouă.

6. Verde contra moarte

Mișcarea pleoapelor mici peste cornee - pasul ultim ce

Te ajută să pierzi o serie de arme precum văzul sau auzul,

De valori morale, dar și o parte din îngrădiri.

Dacă patru cai alergand în dimineața aceea -pe care,

dintr-un crez unic, n-o voi uita nici după moarte,-

Sunt semn al libertății totale,

Atunci Cătălina = libertate totală + 1

Pentru că nu e o fabrică de secreții.

Pentru că iubește nu din însingurare, ci din bunăvoință.

Cătălina pictează oglinzi în culorile lui Bob Marley.

Cătălina fumeaza cot la cot cu bătrânii din Havana.

Cătălina ascultă Deftones.

Cătălina sculptează căi de iesire din orice în săpunul cu aromă de măr.

5. Nesfârșit

Dudu e singurul urmaș al Cătălinei.

Pereți-i se sparg într-un conglomerat de lumi

Despre care mâinile mele nu știu sau nu vor să spună nimic.

Dorințele-i se strâng într-un răvaș care, prea timid, nu-l va părăsi niciodată.

Brațele-i se sting într-o cutie cu cinci colțuri

De unde trimit, în fiecare sezon, mesaje mici despre cancer și iubirea adevarată.

Despre cum am putea să ne iubim fără să lăsăm pete sângerii peste tot.

Despre cum am putea să nu ne mai iubim, nu ne scrie.

Dudu s-a născut deja de patru ori,

Dar doctorii spun că e bine.

Ei mereu spun că e bine.

Noi toți știm ceea ce știu și ei

Însă nu-i vom opri.

Pleonasm

Literatura duce la suicid sau moarte.

Împărțirea, deci, matematica, la dezbinare.

O, tu, Pământ,

Ce faci cand soarța-și caută drum în scobiturile palmelelor tale?

Eu? O călăuzesc, răspunse.

Și fără-nfrigurare!

Căci soarta și destinul sunt pereche;

Ce-n căutarea lor, aruncă-n carceră pe cei ce de-un picior

Apucă fericirea.

Suntem datori!

Suntem datori!

H3. Ca-n cer (cu mâna dreaptă)

Reverențele ucid și azi

Și au ucis mereu,

Iar aripile răpitorilor de noapte capătă

Lovituri mai adevarate decât cele de tun.

Ne vom înapoia pământului, dar

Cum și pe cine jertfim?

Plămânii mei mor de o boală rară,

O boală despre care doar mie mi-au spus.

Cu ce rost să știe și-alticineva,

Cu ce rost?

Plecăciunile ucid, ucid și azi

Și neînfricate-ți sunt vrerile,

Sala de bal, sfârșit fatal

Și voi vă căutați pe jos toate puterile...

Copilul ce-și târâie pașii deasupra geamului tău

Are-o plăcuță pe care cancerul și-a scris numele,

Amintindu-și nostalgic orele de caligrafie.

Va fi în tot cazul o moarte curată,

Ascuțindu-și lamele de-otel.

E el sau nu e el,

Noi nu vom știi.

H2. Not mine

Ca-ntr-un film prost,

După ce mor pe rând atât dorințele, dar totodată și

Încrederea în om,

Ca într-o scriitura-n care Platon zice

Că "asta e și alta nu-i",

Mă prinde neputința nopții-n rai,

Să nu cumva să-mi amintesc cum e să ma opun,

Iar sfantu-acela vechi îmi spune și el

"Ieși, că n-ai parai!"

Ce-i de făcut, prea bună Lorelei?

Câți marinari trebuie să ucid și un' vor merge ei, cu toții?

Aveam pe drum alte dureri

Și nici măcar nu s-a prescris.

Dar s-a prezis totuși ceva.

Atât că noi cu ochi cusuți,

Cu planuri mari în pumni,

-de plans crescuți pentru maria sa-,

Am refuzat-o pe micuța Lorelei.

Am spus ce am avut de spus atunci,

Copacul a ramas pe undeva pierdut,

Dar sper că se-ngrijeste totuși cineva,

Pentru că altfel nici nu poate fi.

Și vorba ce mi-a aruncat,

Avut-a darul întâiei căderi.

Ogoarele cuminți ni le-am arat,

Făcându-ne să fim pe dinauntru goi.

Să fim tot noi, dar rinoceri,

Pentru că orișicum tot cerul va ramane-nchis.

"Ce bine

că lucrurile astea se întamplă numai

în

vis"

H1. Stiați că...

E curios cum nu fuga în cercuri perfecte, foarte mari,

Provoacă aproape-mortului greața supremă ce

Comunică în șoapte cu patru colțuri.

Nu viteza, nici forța, nu cască fiorul ultim.

Încetinirea secvențială,

Mai răbdătoare decât admiratorii de hamei,

Te face să știi și-apoi să vrei să urăști,

Dar nu să te revolți,

Pentru că "mai bine nici că se poate".

Și noul meu prieten mă trimite la DEX.

Ca o mașină de cusut în șase trepte

Ce se îneacă numai la vederea acului

Inroșit.

Ne schimbăm veșmintele făcând

Pe rând demonstrații de exhibiționism.

Drac mic,

Vioi și poznaș,

Care se întrupează

În diferite vietăți

Și slujește

Pe vrăjitori și pe

Diavoli.

Perfecțiunea își bate din nou joc de noi.

Reanimare -cantabil-

ochii nu mai vad

gura nu mai simte

bratele nu cer

e iarna-n cer (x8)

iar e ger cumplit,

iar eu nu-ti cer

decat un cer mai mic

nu stiu...

nu mai stiu ce vreau...

sunt mic

sunt tot mai mic (x2)

am disparut ca ars, ca un chibrit cand

nu mi-am mai dorit sa dorm sub cerul altuia

caci m-altoia cu vara lui

cu pomii lui cei verzi

imi zicea ca....

"vezi? e chiar usor sa mori..."

"e cel mai usor sa mori."

sunt neingrijit

sunt nepoftit mereu

sunt tot eu, inamicul perfect

inamicul....

uneori sunt mantaua de ploaie

in care-a stat, in care-a stat...

in care-a stat si ea.

ea e iarna mea

iar eu sunt anotimpul ei intarziat

sunt mut

nu pot sa-i spun

nu pot sa-i spun ca n-am uitat

dar vreau...

vreau sa traiesc (x8)

Simte și nu cerceta -poezie pentru pian și vioară-

Decat ateu, mai bine cu un Dumnezeu al meu.

Deloc uman, deloc atent la rugăminți,

Deloc răzbunator.

Opriti-vă din a-l mai căuta-n bătrânul înțelept,

Ori în țăranul ce se îngrijește de pământul său,

Mi-a spus copilul nenăscut.

("- Eu nu cred în Dumnezeu. Eu îl caut.

- Și, l-ai gasit?!

- Mă găsește el." )

Când obosesc ajung și eu să cred

C-adeseori ne căutăm

Pentru a ne împartăși

Suferințe sau puțin din micile bucurii.

Eu de om, el de zeu,

Dar așezați la masă

Din sinceritate,

Slăbiciunile mele umane și puterile lui

Nu mai pot să facă diferența.

Adorm mereu mult înainte să ne luăm rămas bun

Sau să ne stabilim și alte întâlniri,

Dar el sosește mereu să mă întrebe:

"- Tinere, tu cum mai stai cu-ncrederea în zeu?"

Dumnezeu nu stă ascuns sub cereri de la muritori,

Privindu-ne pe toți de pe planeta Marte.

Dumnezeu există,

Dar e-n altă parte.

Cadrul doi

Am văzut privind biletele noastre de avion,

Cu o coerenta izbitoare,

Fiecare pas.

Dezbaterile plăcute despre orice,

Încercările mele umile,

Încercările tale tarzii

Și o posibilă bucurie pe fețele fiecăruia.

Calendarul cu notații vesele,

Telefoanele de seară,

Ceaiurile cu care să-i copiem pe britanici,

Povești despre plus și oameni ce pot discerne între singuratate și pustiu.

Aniversările mari,

Înțepăturile de la sfârsit de săptămână...

Puzzle-ul ăsta ar fi avut mai mult de șaisprezece mii de piese

Și tot atâtea rezolvări posibile.

Aerul tare te-a ridicat, fără dubiu,

Cu doua-trei degete

Peste intervențiile penibile ce-și trag sufletul

La cotituri.

Cu tabletele de glucoză-ar fi fost

Mai greu...

Progresie/ Șaizeci de mii de secunde și ceva

Trebuie doar să ciupesc corzile, două câte două,

Ca sa am în fața ochilor mei de culori înșelătoare

Toata povestea asta care

Nu va avea nume răsunator

Sau spectatori nervoși.

E din ce în ce...

Din ce în ce...

Asta poate smulge oricând o jumătate de zâmbet

Pe care să-l păstrezi între foi,

În caz ca vei avea, în etapa a treia,

Nevoie de semne.

Sadismul meu nu mai poate veni în ajutorul nimanui,

Iar paginile seamănă cu eroii tăi ce nu dau înapoi.

Așa ca vom sugera numai,

Lăsându-i pe ei să facă ce vor cu viețile noastre.

Hänsel și Gretel erau atât de fericiti că nu-și vor pierde urma,

Iar eu eram aproape de o revoluție în doi,

Când vântul a-nceput a ne crapa încet

Fiecare parte a corpului.

Am fi putut sta la muzeu.

Am fi fost mândri de noi.

Si alții ar fi fost mândrii de noi.

"Poate-o să plouă..."

Puțină obscuritate, doriți?

Când i-am văzut atât de fericiți între rândurile lui mici,

Între alcoolul ce ține neaparat să ne-arate că lumea nu se va schimba prea curând,

Între o sinucidere fără simțul răspunderii

Și o pereche de pantaloni din piele neagră...

Între călătorii scurte, migrene, certuri ce par să pună capăt pământului întreg

Și-un pitic cu părinți model

Ce trebuie să facă față tuturor acestor fericiri,

Se întrevede parcă tunsoarea ei, mereu aceeași

Și rictusul ăla venit, îți spui, numai asupra ta.

Vor să ne spuna că fericirea,

Fericirea există în doze mici

Și ca timpul se îndura să facă cate-o concesie

Atunci când amândoi pășesc aceeași potecă...

Iar eu ma-ntreb cum se poate

Ca o dragoste sa dureze

De aproape doisprezece ani.

Două vieți pe care le râvneam

În serile noastre,

Fără să știm nimic.

4. Patru e o cifră nesigură

Limba Cătălinei a fost într-una din viețile ei trecute,

Un cameleon.

Limba Cătălinei e în această viață, depozitată într-un borcan cu sticlă groasă

De unde ne privește în nopțile asidue, când încercăm împreună să dăm

Viață unor idei numai ale noastre.

Cătălina are frisoane în timpul disecției,

Dar nimeni nu vrea să vorbească despre asta.

Iar vorba Cătălinei, înseamna rotirea capacului cu vise.

Rotirea aceasta ne va da o Cătălina nouă,

Dar nouă nu ne-ar folosi la nimic.

De folos ar fi ca micul văl să fie digerat

În timpul unei mese de prânz.

În josul gambei, Cătălina mă adăposteste de ploaie

Și de toate relele pământului.

De toate morțile prin care-aș fi putut să trec

În lipsa ei.

Cătălina lipsește din mine

Doar atunci când Cătălinei nu-i lipsește nimic.

De-aceea Cătălina vrea să prindă coada peștișorului aiurit

În somnul ei.

Limba Cătălinei n-a zăbovit în alte guri

Decât cele ce îmi aparțin.

Cătălina e secata de venin

Căci nu derivă din ovulele Evei.

3. Tranzit

Ziua a treia e pentru Cătălina o zi fatidică.

Singura din cele opt în care nu e nici moartă, dar nici vie nu e.

Nici fericită, nici năpădită de tristețe.

Contrastele se tem, iar umbrele pictate cu cenușă,

Se scutură a pieire.

Eu nu știu cum să-i mai intru în voie,

Iar ea, cum să mă țină departe de ofilirea ei.

Dar Cătălina nu pălește.

Într-a treia se preschimbă într-un patruped nemaivăzut.

Asta e una din convențiile noastre,

Din înțelegerile care s-au făcut înainte de orice.

Înainte de nevoile mele, înainte de bucuriile ei.

În ziua a treia, Cătălina trece

Dincolo.

2. Seara, Cătălina îmi dă sfaturi perfecte

În amurg, în soarele ce se răzbună când și când

În compania unei fripturi în sânge,

Pe care ea se răzbuna în zilele în care nu pledeză nici pro, nici contra,

Dar mai ales în compania mea,

Cătălina devine un bun sfătuitor.

Un om "de viață"

Care-ți cară bagajul tău pregătit niciodată cum ar trebui,

Grija zilei de mâine,

Grija trecutului,

Pentru ca ea, e singurul homo sapiens sapiens

Care a câștigat ceva capital în lupta cu timpul - Răbdarea.

Rabdarea și-o arata dimineața, în după-amiezile toride, în serile acre sau în somn.

In fiece moment al zilei, răbdarea Cătălinei îmi spune ca nu sunt in preistorie,

Ci într-o epocă a pacălelilor mici.

A revoltelor de după baricade,

A războinicilor cu parkinson

Ce cad peste treptele de la facultate.

1. Cătălina clădește un abator

Te-aș lua cu mine într-o sticlă.

O sticlă rezistentă la căzături.

Peste tot te-as lua, dar mai ales în bodega aia cu miros prost,

Unde toți bărbatii de peste 30 de ani vin să-și bea, apoi să-și verse frustrările.

Niciodată cu femeile lor.

Nici cu femeile lor reale, nici cu cele semi-reale, imaginare.

Prea rar cu femeile altora, căci femeile altora,

E literă de lege,

Nu se duc la bodegă.

Singuri-cuc!

Ei singuri, sticlele singure,

Grijile, stau singure și ele în așteptare,

Pe spătare de scaune aduse parcă din muzeele de artă,

Pe unde ne plimbam în nopțile când reușeam să fim copii.

Aș scăpa de dop și tu-ai ieși ca un duh fermecat

Din lampa mea cu cele mai multe posibilități de viață,

Iar când inveți sa te încrunți, de moarte.

Ar realiza, în sfârșit, ca s-au ratat

Și s-ar arunca de pe podul

Pe care tot noi l-am construit în prealabil pentru ei.

Cât i-am iubit!

Cât de mult i-am iubit!

Când iubirea dintre noi a devenit mai mult decât suficientă,

-caci s-a întâmplat și minunea asta-

Atunci, am început să-i iubim și pe ei.

Și uite cum au sfârșit!

Într-un mic lanț de sinucideri la o primă vedere cusute cu ață albă,

Cu verigi moi,

Moi ca oasele Cătălinei.

Cătălina e departe de noi acum.

După naștere, imediat după naștere, i-am dat stire

Că am făcut tot ce a depins de noi.

Ca o iubim nespus, dar că de-acum e de datoria ei

Să creasca, sa creasca un bărbat, un copil,

Să ridice o casă, un abator, cine știe?

Poate dintr-o regretabilă greșeală aș uita că ești tu acolo

Și o dată cu lichidul ăla tăios,

Te-aș aspira înăuntrul meu.

Atunci nu ți-ai mai face nicio grijă.

Ai fi liniștită, ai fi cea mai liniștită femeie din lume.

Automatisme/ Somniferele se iau de fiecare dată pe încredere

Aripi mov, pe o pereche de mâini ce nu se mai frământă.

Ochi sticloși, pe o inimă fără găurele mici între cusături.

Bărbie proporționată perfect, pe un piept aproape bărbătesc.

Doua-trei organe interne pentru o bruma de suflet.

"Somniferele se iau pe nenumărate, dragul meu."

Capul s-a lăsat legănat -deloc temător- în ambele părți,

Iar visul, rotind ușor din încheieturi,

A dat bine-cuvântul.

Radioul răgușise.

Zumzaia aceeași triadă amețitoare,

Ce îți dadea certitudinea

Că nu mai rămăsese nimic bun

De făcut sau de nefăcut.

Pâmant galben,

Ud,

Apă de râu,

Lut

Și-acum să facem dragoste.

Atât de multă încât vom putea da mai departe.

Atât de multă încât nu ne vom mai lamenta prea curând.

Atat de multa încât le va lua ceva până se vor obișnui cu ideea

Că noi am fost!

Somniferele se iau

De fiecare dată

Pe încredere.

RONDELELE CU NENĂSCUȚI

Jocul cu cuvinte se joacă în joaca lui de copil

Cu mintea și mâinile mele,

Cu gândul de cuvântător debil ce vrea să desfoaie zăbrele.

Se joacă-n vopsele și pene albastre-marin.

În cranii cu miros de crin,

Se joacă în plete, 'n pahare cu vin,

În viscerele ce loc de suflet țin;

De bătăi regulate și lupte cu morți fără soț,

Cu văduve negre și copii,

Carora -s-au decis- le-ar fi mai bine, poate,

Dacă nu pot vorbi.

Căci dă-i lui auzul și mie dă-mi vorba,

Si-n strun-am sa-ti cant,

Zvagni amagit de ultimul val,

Îți promit că mă țin de cuvant așa cum și el,

Razvratit, se va ține de mine.

Se joacă jocul de cuvinte în joaca lui,

Dar nici ca se pierde cu firea.

În minte scăpat secerată privirea

Copacului cu rod mincinos.

Ce viață, dar mai ales ce moarte de câine, mi-a zis.

Ce vise, ce zile de ieri?

Ce mâine, dorință și ce libertate?

Ce soartă când viața-i decât preambul pentru moarte?

Odă

Mântuire?

Vindecare?

Iertare?

Izbăvire?

Salvare?

Nu, atunci am înțeles că nimic din toate acestea nu putea oferi un raspuns îndeajuns de clar sau de corect.

Cu una sau poate două ieșiri din ritm,

Pierzania rămăsese tot definitivă.

Viața de până atunci - tot scurtă,

Iar dorința de a rămâne....

Dorința de a rămâne era singurul și ultimul meu deziderat.

În unele dicționare,

În puține numai, găsim amintită și răscumpărarea.

Poate pentru că spălarea sufletului românesc nu s-a petrecut prin răstignirea pe cruce,

Ci prin el, Ciprian Porumbescu.

Înghițit de apele pântecului meu ce cândva a aparținut unei femei,

Acoperit de începutul de care îmi place să spun că nu m-am temut niciodată,

Acolo, în adâncuri,

Viorile nu cunoscuseră nici teamă și nici rușine,

Pentru ca acolo, mântuirea se măsura numai în note întregi.

Exorcistul

Hai să inversăm puțin lucrurile.

Să nu mai putem transforma asemeni lui Midas toate cele ce se văd în aur scump,

Dar să transformăm totul în cuvinte.

O mare de cuvinte,

Un ocean.

Dacă nu, măcar un fluviu de cuvinte.

Cuvinte mici, tremurânde,

Mai mici decât cel mai mic dintre păcatele-omenești.

Scoatem răul în lumină;

Îi dăm acum posibilitatea să ne vorbească, să se apere,

Să fie el victima, iar noi toți călăul neîndurător.

Terminăm repede.

Spunem cele de trebuință și stârpim blestemul,

Căci virgula nu e întruchipare diavolească,

Ci semn al odihnei, a celei de-a șaptea zi,

Semn al voinței de a respira cu răgaz.

Să terminam, ori dacă nu să născocim scăpare,

Pentru că martorii s-au strâns,

Așteaptă să fie chemați,

Așteaptă la intrare.

B3. Simfonia a cincea

Miros a pieton grăbit, a brațe împreunate,

A lemn ud,

A cuvinte cu sens universal,

Iar camera-mi miroase a brăduți parfumați,

Pe care, nu știu de ce, dar n-am putut să-i suport niciodată.

Asta se trage de la ultimul poem,

De la seara aceea când ai vrut să-mi arăți

Că tu nu ești goală atunci când ești fără haine.

Că mai există ceva.

Că mereu mai există ceva.

O să mă ai pe conștiință, o să mă vizitezi la spital

O să am ambele brațe pline cu ace mici,

Și Beethoven nu va mai putea face nimic.

Te-ai pierdut?

Părinții unde-ți sunt?

Cât e ceasul?

Cum e vremea?

Dar el, el cum e?

B2. Fără sfârșit

Umărul tău gol mă face din nou să păcătuiesc.

Palma ta, inelul pe care abia acum îl observ.

Câteva lecții de anatomie, alte câteva lecții de viață

Și suntem oameni mari de-acum.

Da-Da!

Tu vei naște ușor, iar când se va putea,

Îi vei povestii nu despre zmei,

Ci despre noi doi.

Nu va înțelege nimic, firește,

Va zice că suntem nebuni.

Va zice că dac-ar fi fost dupa el, ar mai fi putut să aștepte.

Aș naște eu, dacă asta ar schimba situația.

Aș începe de-acum.

Ți-aș spune din nou că dacă vii, nu se va întâmpla nimic

Și-apoi s-ar rupe filmul.

Nu există alt umăr mai gol decât al tău.

Mai curat sau mai plin.

Mai avem puțin, puțin...

Obloanele verzi îmi aduc aminte de casă.

Tu îmi aduci aminte de trilogia morții cu încetinitorul.

B1. Să ne înmulțim

Mă așez în același loc.

La locul meu.

La locul nostru.

Al meu și-al cărții din care vei ieși câte puțin,

Îmi vei pune mâna la ochi și mă vei săruta,

Plecând apoi ca și cum nimic...

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

La locul meu.

În fiecare zi de marți se postează în fața mea,

Aranjandu-mi frumos gulerul, manecile, apoi cravata.

Mă învinuiește de fiecare dată că nu reușesc să fac nodul corect,

Dar sfârșește prin a mi-l face tot ea.

Eu mă uit temator, zicându-i că dacă aș învăța să o fac și pe asta

S-ar putea să fiu tentat,

Să fiu tentat...

Urmăm tot ritualul nostru,

După care mă roagă să o sfârșim cu jocul ăsta.

Că o sfâșie.

Eu nu port nici cămăși de pânză,

Nici cravate

Și nici nu mă prezint la casting-uri.

Ea nu este femeia fatală,

Iar eu nu sunt eroul ei.

Închid cartea,

Iar tu îmi spui că ar fi posibil să ne vedem

Și săptămâna viitoare,

Tot aici.

Ajung acasă și te găsesc stând pe scaunul întors.

Citind din volumul meu de versuri ce nu a fost publicat

Niciodată.

Fugi într-un picior, reproșându-mi că nu nu am făcut-o niciodată

În baia liceului,

Unde în afara zilelor de marți,

O făceau cu toții.

(Ajutor, Ajutor...)

A1. Asonanța

Mă îndrăgostesc iremediabil de cuvinte

Ca și cum ar fi ale mele.

Cuvinte blânde și cuminți,

Cuvinte ale căror otrăvuri nu s-au preschimbat în leac încă.

Cuvinte de îmbărbătare și de dor,

Cuvinte rostite, parcă, de pe marginea nelumescului cu lumescul.

Toate ca și cum s-ar fi născut întâi

Din cavitatea mea bucală,

Din scâncetul nepăcatului meu,

Dintr-o așteptare continuă.

Mă îndrăgostesc iremediabil de oameni ce știu a rosti cuvintele.

De ființe calme, dar care le știu apăsa cu hotărâre simplă.

De oratori înăscuți ai neamului meu.

Mă pierd atunci ca și cum venite din lăuntrul lor,

Mi-ar crea un privilgiu pe care nu mi-aș permite vreodată, în nemernicia mea, să-l pierd

Și pe care nu mi-aș permite să-l păstrez pentru mine numai.

Mă alipesc iremediabil de cuvintele rânduite acum,

În timpul scurtei mele șederi ce caută rod.

Uimirea face din pieptul meu un burete

Oricând pregătit să absoarbă,

Oricând dispus spre a întoarce totul într-un joc

Din ce în ce mai plăcut.

Cresc din cuvintele de care mă leg,

Iar ele cresc înăuntru-mi spunând

Că mult s-ar bucura să-și mai audă,

În răgazul timpului,

Consoanele, vocalele,

Înrâurite din voința nestrămutată,

Dobandită în multele-ți acte

De curaj.

Eu le liniștesc ca un părinte grijuliu

Ce am să-nvăț din nou să fiu,

Spunându-le că n-ai să le lași.

Oval/ Expunere

Tu ești singurul portret pe care n-aș fi capabil să îl duc

Vreodată la bun sfârșit,

Dar pe care

Îl încep în fiecare dimineață în alt colț de cameră.

Mereu noi, mereu aceleași.

Începute mereu cu dragoste, dar niciodată terminate.

Aș fi nesincer să cred că cineva

Ar ști cum să te sfârșească.

Nici eu nu știu.

Nici ei nu vor ști.

Altfel te-ai trezi mai degrabă in marile expoziții

Decât în patul tău de acasă.

Te-ai simți, pe drept cuvânt,

Vânată de ochi străini

Ce vor să te ia cu ei.

Toți vor să mergi cu ei, dar tu nu mergi decât rar

Până la fereastră,

Încercând să stabilești în ce moment al zilei te afli.

În niciuna din încercarile tale, ceasul nu mai ticăie după datină.

Regasiri/ Pe vine

Îmi luai suflul tot și-l puneai la dospit,

O noapte întreagă creșteam cât creșteau alții-n șapte,

Șopteai magistral din povesti ce le știi

Șopteai tot ce buzele mele sorbeau cu nesăț.

În marginea uitărilor mele, uneori, te pierzi și tu.

Aștepți sau cânți sau te joci în nisip,

Iar eu ma scuz cum că nu pot să vin.

Dar rămai să asculți gândul mării puțin,

Poate-ți spune el secretele unde-mi țin,

Să mă descosi fir cu fir, sa privești de sus

Și să știi toate cele ce nu ți le-am spus.

Dar să-ți uiți negreșit în vârful pieptului meu

Măcar jumatate din inima ta.

Să nu-mi spui, să nu știu, să trăiesc tot la fel,

Tu să pleci, să te-ntorci și să fi tot a mea.

Tu să pleci, să te-ntorci și să-mi spui ce-ai văzut,

Eu să cred, să te țin în strânsoarea lecturii,

Tu s-adormi, căci de-acum credincios te păzesc (te pazesc),

Să-mi pătezi multe cărți cu cafea ori cu vin.

Să descoși goluri de care nu cred că știi.

Am să vin, am să vin

Și s-a dus cu uitarea.

Vreau să vin, am să vin

Și-a plecat în apus...

Ai să-mi ierți, te intreb,

Tu vreodată purtarea

Când am vrut din greșeli să te-ntorci și să fi

Iar regina din car' să se-mfrupte uitarea,

Martirul, martirul

Iubitor de copii?

Cum am murit

Aș fi putut să mă schimb,

Să vă schimb,

Sau să ne schimbăm între noi.

S-ar fi putut să trec,

Ai fi putut să mă vezi,

Am fi înghițit, poate, în sec,

Apoi ne-am fi văzut fiecare de propria moarte.

De propriile certitudini sau promisiuni.

Ai fi spus <Nu cunosc pe omul acesta>

Și nimeni nu ne-ar fi aflat.

Dancing Trees

Șase corzi mângâiate în alb

Mă vor face mereu să mă pierd de mine,

Să cred măcar că am pașit

În cea mai apropiată din lumile

De dincolo de voi.

Trei bătăi cu podul palmelei,

Mici uneltiri ale unui intrus.

Un refren cunoscut în cel puțin două din viețile

Plecate-ntr-un apus.

Îngână-mă aprobator,

Prinde-mi umarul în atele să nu cumva să fug

Într-una din lumile mele.

Într-unul din visele mele,

Într-un pat străin,

Intr-un pendul,

Într-un suflet prin timp trecut.

Trei bătăi prevestesc că vii.

Alte trei că ți-e dor.

Tot trei c-ai vrea să-mi vorbești.

Trei bătăi te scot dintre vi.

Trick or Treat (Lanterna lui Jack)

Toate apele mărilor și oceanelor,

Apele cele mai curate,

Apele de munte,

Nici ele nu m-ar putea curăța în miezul ăsta de noapte

De mine însumi.

Nicio oglinda n-ar izbuti să reflecte

Poate o altă pereche de ochi,

Poate o altă siluetă.

Niciun drum -fie el scurt- nu poate face pe martorul cinstit,

Nevinovatul prudent ce stă pe vine

Așteptand să se lumineze de ziuă.

În consecința, umblu gol, în avampremiera spectacolului meu.

Singurul spectacol

La care aș fi capabil să accept

Neplata biletului la intrare.

În schimb, în final am să spun

Că dacă v-a plăcut moartea mea,

Puteți plăti oricât când veți pleca,

Când veți ieși,

În semn de acceptare.

Licuriciul

Plecând târziu, la pas, încrezător din nou,

Fărâme de drac mi-ieșeau râzând în drum,

Că scrum aveau cu toate să se facă

Și casă, căminul nostru colorat pătat în neculori,

Scuipand cu acre cioburi

Doi robi picați in alte lumi, in hrube-mpodobite cu taciuni.

Buni parinți, veniți de mă luați,

Salvați-mă din ochi de drac

Ce ac împung în ochii mei.

Doi, trei, cifre  din clei,

Copiii mei nenăscuți aveau să se regăsească-n noaptea aceea

Să danțuiască, sa se roage, poate să tragă sfori

Din cerul coborat ce-ar vrea și-acum să-l fi atins

Cu neputința mea.

Al saptelea cer (Căsătoria)

Pesemne nu te-au lăsat să te-odihnești

Și esti posac și-nnegurat.

Tu, rege soare, condamnat hoinar

Pe drumuri nevăzute pe sub cer.

Azi te urnești mai greu și oamenii se vor urni la fel.

Umbrele, zâmbet mititel și nouri grei

În fața ochilor scăpați de văl,

Ce rar acum mai rătăcesc.

Speranțele nu-ți cresc pentru ca-n tocmai precum ți-a fost dat,

Vei fi regele singur la palat.

Ba chiar nu vei avea vreodată drept la vechea ta pereche,

În schimb ne vei sluji pe toți.

Și toate pentru-a nu-ți mai întalni iubita

Din piatra scumpă, cremene și-argint

Ce mai presus ți-e soră,

Pentru a plăsmui căsătoria.

De-atunci fuge cu dor nestins, cătând îmbrățișare,

Până mândra fecioara

Rece va pierde din înfrigurare

Și negreșit se va sfârși cu lumea

Căci foc contra poruncii-a fost astâmpărat.

Noduri intr-un al doilea multiplu de trei (De ce a trebuit să te naști femeie?)

Trei.

Negare, renaștere, schimbare și stam pe loc.

Suntem la trei.

Mai mult de trei nici că putem să numărăm sau să urcăm.

Vom sta aici până când o cifră noua ne va putea scoate din impas

Sau până când tu vei mai publica doua-trei volume.

E ciudat să te uiți în urmă.

Nu datorită vreunei neasumari sau vreunei pilde biblice,

Pentru că iar am început să nu mai cred.

Acum?

...

S-ar putea să dureze.

Și da, e ciudat cum tot ți se-arată perfect

Când perfecțiunea s-a retras.

Un laș!

Ți-era clar, nu-i așa?

Și ce-ți mai era?

Întinde-ți mâinile, picioarele, toate reproșurile tale,

Fă-le cât se poate de mari.

Apoi fă-ma pe mine să dispar, măcar puțin,

Ca în povețști!

Tu cine-mi ești?

Pianul a-nceput să tușească,

Iar fluturele? Vierme-acum!

Sau invers.

Orișicum, marți, e ziua schimbărilor.

De caracter, de pat, de concepții.

Apropo de concepții:

Mă visez în fiecare noapte într-o sală de cinema în care

Un singur film se poate vedea.

Eu il prind mai mereu de pe la jumatate,

Dar asta,

Desigur,

E fara voia mea.

Atunci cineva

Care-ti seamănă mă intreabă constant dacă nu vreau să știu.

De totdeauna-am vrut să știu.

Acum vreau doar să trec ușor

Și să mă văd

Cu-atât mai păcătos.

Trocul

Atunci, răsăritul mă găsea scriindu-i povești frumoase

Cu oameni aleși, cu fapte alese, cu sfârșituri fericite.

Acum, răsăritul mă gasește scriind surprins necunoscuților

Ce traversează parcă mai cu spor puținele vieți ce le-au rămas.

Ciclul închis.

Speranța. Viermi de mătase aduși în toiag.

Vieți schimbate ușor,

Mărfuri la supra-preț și întrebări cu rostul pierdut.

Becul din lampă, tremurând,

Încearcă

Un cuvânt

Să-mi cedeze.

Control - Alt - Delete

Dac-aș fi scris de cofeină și tutun,

poate-aș fi fost ceva mai treaz decât acum.

Dac-aș fi aruncat cu pietre de nebun,

- spre cel ce-a prins trucul mersului pe ape, -

poate-aș fi pus

mai mult curaj în vorbele ce-aveam să vi le spun.

Dac-aș fi fost mai odihnit,

m-aș fi făcut cameleon și calm

mi-aș fi schimbat culorile o dată cu ora.

Dar blestemată-i Nora pentru iubirea ei

și grea-i e soarta ce-a ales.

Am mers, am căzut, vreau s-adun și sa plec,

dar-nainte să spun doar ca ploaia ma face

să mă simt tot mai mic,

un strain. musafir nepoftit

în palatul meu ce stă și el să cadă - a ațipit.

Am să pierd, probabil, drumul spre casă,

pentru că nu știu a da sfaturi despre cum să fugi

sau cum să-i faci pe alții să fugă

sau pentru că miopia mea a evoluat în ceva ciudat

ce mă face să vad deformat - să neg, să refuz.

Am să jur în ultimă instanță colectand apa murdară

în lighiane mici,

că e prima dată când mi-e scârbă de ploaie.

Nu va spăla nici deșeurile micului oraș de provincie,

nici urmele de noroi și sange ale celui mai recent accident

soldat cu doi răniți ce-ar fi vrut sa moara-n acea zi de marți.

N-are sa va impace nici pe voi;

ultimele picaturi de speranța stau tot în cei doi nefericiți

ce înca cred în vinerea eliberării lor

dintr-o robie ce iubește să privească strâmb.

Mai bine-aș fi șters, i-aș fi dus asemeni unui criminal

pe orice altă pistă;

cu conștiința grea mi-ar fost, poate, mult mai ușor..

ar fi trebuit să mă confrunt numai cu mine..

Plagiatul iubirii jură nemurire

1. Dar visători de plumb nu construiesc cu trup,

atunci când spiritul aclamă

2. Ploaia de-aramă, veche,

ce spală cu răbdare tresăririle de spaimă ale unui ultim bolnav

îndrăgostit de soarta sa.

3. Sfinti care, pe ascuns,

se-nfruptă din științele moderne.

4. Corăbii ce dansează.

5. Despărțiri, împăcări cu cuvintele,

așteptând cuminți să vină un stomatolog.

6. Rime moi de departe,

vrând sa ne certe pentru plânsetele din trecut.

7. Golul din mine alergând conștiincios,

apăsând puternic cu mâinile pe ambele urechi.

8. N-am sa-l împiedic cum obișnuiam...

9. Să nu aștepți nimic

Și-atunci greul se va-negri de-o dată,

ba chiar va vrea sa se razbune,

luându-ți cuvinte căscate cu patimi,

dar n-ai să te clatini.

10. Cunoaște-i calea

Și-ai să vezi zale rotindu-se ușor,

chemandu-te cum l-au chemat pe pinguin în Labrador

să caute bună starea vechilor părinți,

a vieții simple scrisă cu ochii legați.

ai să te zbați!

11. Modestul vas de lut și vasele de rouă,

aduc cuvintele ce nu se pot lăsa de tine.

cu pasul tău regal, totusi incet, timid călătorești,

iar în călătoria ta,

în fuga ta, fără motiv, mă iei să vin, să stau și eu,

în casa fără vreun ateu, s-ascult fraze în rai crescute.

12. Tu ai acum în grija primăvara, vara, toamna,

iar de iarna în dureri, te îngrijești tot tu.

nu reusesc a-mi explica de ce m-ai îndesat în pântece,

de ce-ai ales să-ți fiu ales în lumea fără moarte, fără vină?

13. Mesele, lemnul, vor deveni cortină,

martori ce scutură momentul de orice urmă de neadevăr.

iar peste nu prea multe veacuri,

copii vor hotărî din nou să treacă pragul care cândva a fost trecut.

14. Și viitorul nu se va putea deosebi

probabil de prezent.

vom știi doar de vârfurile degetelor ei,

de cercurile perfecte

și vom putea închide ochii.

pe rand sau împreună pentru ca dintr-o dată avem timp.

și pentru ei și pentru noi

și pentru domnișoara lună

ce pare-a se găti temeinic în fața oglinzii cu zăvor.

15. Cu ce drept, mă vei întreba,

ajung a-ți cere ajutor,

cu ce drept și cu ce dovadă te acuz.

pentru iubirea ta, dulce povară,

ce o oferi prin porul ce-a ramas înca deschis.

și indecis am să m-acopar, cu mâini ce zilnic au păcătuit.

poate-am să scap, poate-am să mor,

dar dacă mor acum, îmi spun ca aș putea să mor aproape fericit.

16. Am să cern, umil,

multumiri doamnei ce mi te-a dat,

neacceptând până la urmă niciun preț.

dar mă întreb, ce preț aș fi putut să dau

pentru puțină nemurire,

pentru puțină poezie picurată de sus,

pentru darul nespus ce aveam să-l primesc.

caut sprijin în îmblânzitorul netrezit, firește,

îi duc felurite cadouri și-o coadă de pește.

poate-mi va arăta cum să întorc bunul făcut.

17. Dar pentru tine vor fi orișicum prea puține

cuvintele prinse la uscat.

atunci ai să-ncepi ori să cânți, ori să gravezi desenele ce vor să umple necuprinsul.

18. În nopți, în întuneric, în lumină,

originile tale-nmuguresc.

iar eu, cândva un muritor prea omenesc,

încep a cauta un mic secret

din cele ce-ți ajută și mă fac să cresc.

19. Depune-voi cununi multicolor, neîncetat

și tot nu îmi va fi lăsat să răsplătesc,

necunoscutul ce ma-ndeamn-a căuta în orice urmă nouă,

-deghizată în chip ceresc-,

acea dezlegare trecută dincolo.

20. Descresc acum,

ma semnez în singurul colț liber rămas

și-aștept

să mă cauti într-un mâine.

Siguranța 38

Bărbia mea dezgolită mă sperie.

Inutil, neargumentat, mă întreb câte altele ar fi putut

Să nu fie la fel.

Ce-ar fi spus cauza?

Dar efectul?

S-ar fi aciuit pueril, înfrigurați,

Privind admirativ,

N-ar fi băgat de seamă

Sau s-ar fi arătat deranjați?

Am fi putut opri la Predeal sau Bran.

Acea măsuță încrustată în memoria mea de copil,

Unde ai fi aflat -deloc întâmplător- totul.

S-ar fi spus apoi

Ca trebuie să părăsim,

Să părasim...să plecăm.

Tu ce-ai fi spus atunci?

Bunei vestiri

Mă declar înfiorat de predestinări, predispoziții,

De potrivirile milimetrice,

De morțile salvate în ultima miime de secundă

Si de viețile condamnate spre necuvant.

Umărul stâng intr-o încordare formidabilă,

O mână dreaptă din tablourile pe care obișnuiam să le visez,

Albul omniprezent ocolit de păcat,

Totul oferit doar într-o dimineață, lângă pat.

Și cine poate știi de când aștepți în poziția-ți perfectă

Un sculptor cel putin clarvăzător

Care să isprăveasc-o dată.

Cine știe câte ploi cu vopsele uscate,

Câte pensule cu varful tăios,

Câte încercări cu controlul scăpat...

(De vrei să te-apărăm din a timpului oprit vâltoare,

Depune-ți CV-ul la noi!)

La pătrat

Două vieți pictate în culori diferite.

Două călătorii inițiatice cu scop uitat.

Întoarcere la primordial

Cu râsete copilărești și-n pas de fugă.

Mărul roșu - sânge nepătat.

Cel galben - toamna sinuciderilor noastre.

În livada cu nerostite,

Totul a fost o ecuație la pătrat

Din care s-a extras ce s-a putut

Și restul s-a incinerat.

Livada s-a descurajat,

Iar merele au putrezit.

Mai bine-ai fi rămas un hoț mărunt...

Îmblânzitorul de pești

Nici dracul,

Despre care se zice ca le-ar ști aproape pe toate

N-a aflat încă.

Nici Dumnezeul din ceruri cu tot cu îngerii cei mai mici

N-a știut să gestioneze năpasta.

Ție-ți lipsea un trecut, buzele cele vechi.

Mie începuse a nu-mi mai lipsi nimic.

Fluturii se-ntoarseră la locul lor

Chemați de tine și de dor.

Geneza noastră - incolor.

Și moartea, agonia - imediat.

Atunci totul s-a-nchis.

Fără un semn de carte, fără ceva-nainte scris.

Și tu ai preferat mori.

Să te întorci în ploi și în noroi,

Pe-un nou tropic al racului,

Sub vechea talp-a dracului,

Ce nu va mai crăpa strivit.

Și câte vieți ai mai trăit de-atunci?

Și câte morți ai îndurat?

Iubita mea căzută în păcat,

În viitor, când ai să te sfârșești,

Mi-ar place-atât de mult să fiu chemat,

Să-ți amintesc "geneza noastră incolor",

Să vrei să te trezești, să poți

Și să ne uite-ncătușați.

Eu, păcătosul ancestral.

Tu, un copil pe-a cărui țipăt veacul tot să-l uite.

Înscriși în batalionul frunzelor ce cad,

În moartea ce ne lasă şi s-a dus.

Dar pân-atunci tu ai să coși

Cu fir de aur și pământ,

Scăparea noastră spre castel

Cu unicorn și soare pal.

Și cu rabdarea unui mareșal

C-am fost proscriși pe vremea când am început

Să despicăm bucăți de cer,

Să navigăm pe mările sărate,

Sa nu fim doi, să ținem inimile sparte.

Dar tu-ai să rabzi, tu, mică eroină,

Că firul nărăvaș va vrea mereu să se deșire

Ai sa-i reciți ceva din mine și ai să-i spui:

"Eu vreau acum să vină,

Că vina nu-i a lui,

Ci a unei poveri păstrate în călcâi

De care nu m-am lepadat în prima și ultima vară"

Blank

Primul poem cu tine,

Nu va fi un poem despre iarbă, seringi, cioburi

Sau alte astfel de prostii.

Nici despre beții

Finalizate-ntr-o rezervă de spital,

Sărituri de la înălțime

Sau alte sinucideri ușoare.

Pentru că-n lumile noi,

Nici măcar moartea nu se mai arată

Atât de sigură

De sine.

Va fi, poate, despre femeia cu păcate mici

Ce fură zilnic zeci de carți din librariile orașului,

Șoptind că scopul și mijloacele se scuză reciproc

Atunci când vrei.

Despre rictusul inconfundabil, doar al ei,

Despre o dicție perfectă,

Și vise atarnate în cuierul de sus.

Poate plăceri,

Poate câte ceva din cele de pe-aici

Din vremea când nu cunoșteam

Sau nu-mi doream să știu

(Sau nu-mi doream să știu...nimic)

Primul in care nu m-ar revolta

Gândul că tu te regăsești.

Noduri într-un multiplu de trei

Eu, eu azi am să plec.

Voi o veți lua, o veți lega la ochi,

O veti împacheta într-o cutie cu aspect plăcut

Și-o veți trimite către zări.

Are sa se întoarcă încă din prime căutari

Ale copilului pierdut

Ce nu suporta orașul.

Aveți să-mi tăinuiți c-a revenit,

Ca e bine și că scrie cu ambele mâini

Un final fericit.

Eu am să-mi uit toate bagajele,

Poate că cineva le va gasi.

Poate că le va curăți și-mi va trimite totul nou,

Încurajându-mă să sper.

Azi am să plec,

Puteți

Începe tortul fără mine.

Light

Aproape că-l urasc pe RA.

Pentru micul dejun din începutul fiecarui poem

Scris cu literele cele mai mici.

Pentru c.ocaine,

Pentru că a avut, probabil, mai multe prietene

De care a reușit cumva să se despartă.

Pentru cele câteva asemănări,

Pentru c-a fost citit de Vanda la "Casa Poetescu",

Pentru marketing-ul atât de bine făcut.

Pentru că uneori mă inspiră

Și asta mă face

Să mă simt și mai păcătos.

Pentru că de fiecare dată

când aud acele câteva mici acorduri,

ceva-mi spune că trebuie,

dar trebuie neapărat,

să o mai ascult o dată plecând.

Pentru că și pe el se pare că l-a lăsat.

Pentru c-am băut din berea care nu trebuia.

Pentru că am început să mă repet

Și pentru ca s-ar putea să dețină

Pe lângă simțul poetic

Și puțin simț al umorului.

Pentru c.,

Despre care

Aș putea sa jur

Că l-a citit (o dată cu mine).

Dar pe care

Se pare

Că nimeni altcineva n-a mai cunoscut-o la fel.

Nici înainte

Și cu-atât mai puțin

După.

Atentie, aici nu se fumează -poezie pe patru voci-

Ploaia asta nouă,

Ploaia asta rece din octombrie, începe să mă sperie ușor;

Mă bate prietenește peste umăr, din grija de prea multă umanitate.

Începe să-mi spună ca e timpul.

La fiecare sfârșit de octombrie,

Bacovia însuși îmi face câte o vizită.

Ne-am obișnuit să vorbim despre aproape orice.

Viață, moarte, cuplul rămas la adăpost,

Dar despre poezie, niciodată.

Când pendulul vechi se încruntă,

Bacovia se ridică, îndreptându-și ochii către ieșire.

Îmi amintește, în treacăt, de Phoenix, de glasul renăscut,

Și-apoi ne despărțim ca niște buni amici.

El spre-un nord, eu spre celălalt,

Cu gândul ca ne vom revedea negreșit.

În luna imediat următoare,

Îmi încep diminețile prin a-mi promite

Că mă las de poezie.

Nu ajung la niciun rezultat și-atunci, cu ultimele mele puteri,

Rog poezia să se lase de mine.

(- E timpul?

- Cine?

- Tu ești timpul?)

Din prea multă iubire, sau, din obișnuință numai,

Nici eu, nici ea, nu ne lăsăm abandonați.

Și așteptăm cu sufletul la gură semnatura,

Vizitatorului de neînduplecat.

Aș vrea să ai o mie de defecte mici

Plânsul tău, mica dovadă de loialitate,

Ar fi îngrozit probabil

O urbe întreagă.

Și toți s-ar fi gândit atunci

Cum se poate opri dezastrul,

Cum se poate evita un nou razboi.

Totuși el avea să certifice,  

Să garanteze totul.

Să mă ducă spre mai departe.

Am putea locui împreună.

M-ai putea trimite zilnic să aștept afară,

(O apariție tot mai nouă, o rochie tot mai bine croită,)

Știind c-am să mă port ca și cum nu ne-am cunoaște încă.

Dacă, cu varsta, oamenii iau obiceiul uitării,

Eu, conștiincios,

Îmi amintesc din ce în ce mai exact.

Dacă, cu timpul, vor deveni indiferenți

Eu voi sta ascuns să le șoptesc povestea

Celor doi veniți cândva în ajutor.

Aș vrea, mai târziu, să te văd plecând  

Speriată de gândul că poate ai uitat fereastra deschisă,

Fierul de călcat,

Sau mica ta lampă cu abajur

În funcțiune.

Ai parea, poate, mai aproape de pământ.

Aș părea, poate, mai fericit.

Ar fi, poate, altfel.  

Iar ei ar fi mai atenți,

Mai cuminți,

Sau mai apropiați de-un ideal.

Dar nici razboaiele, nici celelalte dezastre,

Nu se vor stinge cu un varf de credință

Tradată în amiaza aceea cruntă  

Dispusă să apună diferit.

Kiki

Cum se face că dispar,

Că dispare?

Că asemeni unui hoț mă pot face nevăzut, neauzit,

Și totuși nu-mi surade să mai fur ceva?

Ce-am mai putea fura într-un secol declarat neutru,

Când oamenii seamană tot mai mult unii cu ceilalți,

Când creștetul capului tau și mâinile sunt cam aceleași,

Când calmul e undvea atât de sus?

Un vânător ale cărui plăceri terestre

Sunt peste ideea de viață sau de moarte.

Peste asfințitul ăla prevăzator.

Pisica ce nu se mai întoarce,

Un mâine ce va reveni tot mereu (să ne verifice)

Și două rătăciri ale firescului

Ce se vor trezi fiecare în cate un balcon,

Amintindu-și fracturat vacanțele prelungite în apartamente străine, noi,

În cearșaful ăla de-un alb orbitor.

Cum se face că dispar, cu fiecare atom,

Și fiecare atom se hotărăște subit

Să ma schimbe?

O fi din pricina ne-albului meu?

Cum se poate să ne pierdem mințile

Și mâinile

Și capul

Într-un pronume de persoana a treia?

(Cum se face că dispar,

Că dispare?...)

Balonul cu probabilități

Dacă mâine m-aș trezi un altul,

M-aș trezi poate pictor, sau măcar un desenator mai mic.

Și singurele desene pe care le-aș avea,

Ar arăta copaci desfrunziți, sau pe tine.

Copacii sunt eu, iar tu...

În desenul ăsta poți fi tot eu.

Îmi voi asuma rolul de arbore, chiar dacă-mi va fi frig.

Mi-ai spus că-mi va fi frig oricum.

Aș apăsa creioanele cu-atât de multă putere...

Cu-aceeași putere care te umple și pe tine.

Aș apăsa și-n felul acesta aș face tot felul de găuri în planșele mele.

Mai mari sau mai mici,

Mai slăbuțe sau mai hotarate...

Arta, arta mea de carton ar ajunge astfel peste toate obiectele de mobilier,

Pe ferestrele mele,

Pe ferestrele altora,

În două zile mai însorite ar ajunge la vecini și într-un final...

Sau m-aș trezi direct cerșetorul cu țeluri înalte

Ce-și face veacul pe lângă Facultatea de litere.

Hoinarul cu ochi albaștri ca și-ai mei,

Vorbitor de engleză, franceză și cine știe câte alte limbi străine,

Care are mereu o poveste interesanta pentru noi toți.

Poate aceeași.

Dar ce importanță mai are?

Trecatorii și-ar aduce aminte de <Filantropica>,

De profesorul de liceu căruia nu-i cumpară nimeni cărțile,

De miliardarul pentru o zi,

De poetul ce recită pentru o cinzeacă de votcă..

Dar mai ales de el!

Peste toate, vine mereu punctual și cu lecția la zi.

Actorul grăbit ce știe negreșit că mila,

Mila unui oraș întreg, poate hrăni un altul.

Mormântal

Zări sparte,

Minți decupate usor,

Scări coapte,

Soluții temporare trimise într-o scrisoare cu plic,

Bancuri noi ce râd pe tema morții.

Vor coapse,

Și case noi,

Corsete să ne prindă pe-amandoi.

Sfori să ne lege fețele de-o mască de care noi ne lepădăm

Că nu-i a noastră.

A noastră-i zarea,

Și globul,

Speranța clopotelor încă vii

Ce-și țes viață în piele,

Amintiri, sechele, înmormantari rebele cu morți

Picați din cerul meu,

Intrând pe gene lungi,

Prin vene grase, punând o piedică.

Crestând un piedestal înalt

Înalța-vor statuie din piept și carne,

Coaste și câteva gânduri calme.

Iar tu vei sta stană de piatră, răsuflând pe-ascuns

Aerul sobru-al unei luni în care oamenii se-mbracă gros,

(Și trist!)

Fac economii,

Mor cu mai mare ușurință.

Iar ea-ți va cere să cobori.

Tu n-ai să poți - te va veghea.

Suc de portocale

Totul e atât de proaspăt acum.

Nimeni nu mai are nevoie să plângă,

Nimeni nu mai are nevoie să moară,

Nimeni nu mai are nevoie de ajutor.

Văd și-acum leagănele mișcându-se singure,

În amintirea ta.

Mi-au spus că nu se pot lăsa de tine,

Pentru că atunci când ai plecat,

Ai uitat să împachetezi în valiza ta

Și mirosul,

Și gustul,

Și celelalte simțuri menite să mă țină legat.

Le-am spălat, dar fără succes - erai curată.

Le-am vopsit, dar fără succes - erai prietenul cel mai bun al culorilor.

Le-am ascuns, dar fără succes - mirosul tău sărat, le-a ghidat.

Te simt și-acum,

În rochia albă, plină de curaj,

Făurindu-ți cu picioarele goale drum

Spre-o lume ce n-a putut,

Sau n-a știut să te vadă decât cu ochii.

Au fost cruțați,

Scăpați din gherele masacrului fixat,

Căci dacă le-ar fi fost lăsat să vada tot prin mine

(Atât cât să se macine o ultimă clepsidră,)

Ar fi orbit de dinainte să decidă

Ca totul să rămână stins.

Dacă m-ai învăța să urăsc,

Aș urî în primul rând cercurile pentru că mă amețesc.

Pentru că mă pierd de mine,

De pod și de rugi,

De pașii frânți,

De o moarte atât de dulce...

Dacă m-ai învăța să mă întorc,

Ți-aș aduce pene moi

Rugându-te să iscălești în scoarțele trupului meu

Drumul spre tine.

Vei scrie "Aici e Acasă.".

Lumea noastră simplă știe doar de creioane

Și de foi.

De mâini ridicate spre cer,

De zborul ciudat

Ce ne-a lăsat să fim uniți din crestet

Până la gleznele tale

Tot mai

Noi.

Dacă m-ai învața în sfârșit să mor,

Ți-as multumi, știind că tu ești Dumnezeul meu

Patruns în fiecare por

Al unui suflet de tenor

Ce-a amuțit la naștere.

Și nu poate să țipe că-i e dor.

La tine mă voi spovedi,

Mă vei ierta..

Și îți voi mulțumi din nou.

Cu stângul

Cunosc o singură frică.

De câte ori simt că mă tem,

Las luminile aprinse în fiecare cameră.

Chiar și în cele în care n-aș putea dormi niciodată.

Mi-am propus să uit întrerupatorul

În pozitia cea mai favorabilă.

Asta îmi da un sentiment de siguranță.

Pentru numai câteva clipe,

Ceva necunoscut mie,

Mă face să cred ca te-ai întors din drum.

Că ți-ai uitat cheile, paltonul, sau altceva.

Dar văd imediat calendarul și privirea

Lui parcă abia ieșita de la ospiciu.

E trist, pentru că nu mi-a suras niciodată

Ideea de-al da cu un an sau doi în urmă așa cum...

Știi ce mi-a spus?

Vrea călătorie în timp.

Vrea Şeherezada și covor fermecat.

Vrea duhul din lampă, deși știe

Că cele trei dorințe alese prost,

Îi vor aduce moartea.

L-am umplut de cercuri.

Parcă aș fi femeie.

Parcă, inconștient,

Caut tot felul de obiecte care să te înlocuiască.

O jucarie de pluș, un pulover dungat, un ruj de buze...

De mâine voi încercui pe pereți.

Iar când voi fi terminat și cu ei,

Voi încercui oamenii de afară.

Rând cu rând, petală cu petală,

Până la ultimul.

Nimeni nu știe ce zi e sâmbătă

Hai să ne cunoaștem într-un sfarsit

De săptămână.

Hai să fim cei mai buni prieteni

Pentru o zi,

Dar totuși să ne vorbim cu "dumneavoastră".

Eu să-ți spun de ea,

Tu de el,

Apoi să mă asiguri că amandoi ne-au iertat.

Să-mi spui ce ai mai făcut,

Dar mai ales ce nu ai reușit să faci încă.

Să-mi prezinți succint viața ta,

Apoi să-ncepi să râzi, gândind câți alții

Au mai încasat-o, probabil, în același fel.

(Gândind că poți da oricui câteva lectii despre statornicie și onestitate în cuplu)

Ai să râzi de puțina memorie ce ți-a mai rămas,

Admițând că nici nu-ți mai amintești când a început totul.

Sau când s-a terminat totul...

Cu memoria o dată pierdută,

Sau împrumutată zeului cu nume de libertate,

Poți face orice!

Poti desena pe pereți,

Poți scrie poeme despre beție trecătorilor,

Te poți plimba fără haine.

Apusul are darul de a ne lua mințile.

Așa că ne vom lua rămas bun, jurând ca vom locui amândoi

În cate-o scoică, la mare.

Poate-ntr-o vară mă vor găsi pe mine sau pe tine.

Le vom cânta despre votcă, și valuri, și vieți, și sorți.

Ne vor cânta și ei,

Dar ne vor uita la prima chemare a orașului

Ce n-a auzit nici de scoici, nici de beții, nici de apusuri hipnotice.

Apusul are darul de a ne lua mințile,

Pentru a ni le da-napoi, mai curate sau mai noi,

În urmatoarea dimineață.

Pentru că nimeni nu știe ce zi e sâmbătă...

E ciudat, ai sa-mi spui:

"Nu te voi întreba nimic.

Eu nu țin minte zilele de naștere ale oamenilor."

E ciudat, am sa-ți spun:

"Nici eu nu țin."

Am îmbătrânit

Ne-am demodat,

Ne-am învechit.

În era în care totul se plătește,

Ideile noastre despre iubire pot fi împrumutate pe nimic.

"Uite, iubita mea discretă,

Acum ne pot gasi foarte ușor,

În fiece particulă de praf,

De zbor,

De praf

De cretă."

--

Doi ori trei fac... trei trecători fără haine...

Tocuri...

Parcă două corzi vor

să mă învie.

Parcă vor sa-mi spună ceva..

despre tine.

Am să le-ascut.

Le întreb, le întreb cât pot.

Le caut, le cânt, le-ngrop.

Le uit, le uit, le uit, le uit.

Te vad și-acum atât simplă și frumoasă.

Pleoapele pline de nevoi,

Ah, ce dorințe-mi cască..

În cerul gurii mele stropi

De dragoste epuizată.

Cuvinte.. roi ce-n buze-mi crapă,

Sperând să capete o nouă viață,

Ca cea pe care ți-a promis-o atunci

Când încă mai traia.

Revăd obsesiv ultima dimineață,

Ultim nor.

Mi-atât de dor de ploaia de pe coridor,

De rochia roșu-toreador.

De fluturi, voci, de noi,

Fără averse de noroi.

Ești femeia ce aleargă zori

Vrând să prindă, parcă,

O scară imaginară spre secretul ei - cocorii de-astă vară

Ce m-or urmări până la urmatoarea moarte,

Când voi fi prea bătrân

Sau prea neștiutor

Să mă mai doară.

Dar ține minte: inimile-au fost furate.

Vânate de pioni pierduți de tine ce așteaptă

Secarea văii sparte-n care aș fi ramas

Oricum.

Ce vrei?!

Te caută-n fiecare barcă de salvare.

O boare nouă să separe

Sufletul clar de brațe rugatoare,

De temple străvechi..

Ridică-ți umerii și lasă-te purtat

De soare, de idei...

Parcă te vad și-acum în tocul ușii ei,

Copil pierdut,

Condamnat..

Să se roage la zei.

Cortina

Mii de cavaleri mor și nimeni nu face nimic.

Tot atâtea suflete urcă cu o viteză uimitoare,

Pentru că cineva e obligat -n-are scăpare-,

În a plăti greșelile ce tu urmează să le ierți.

Înainte de trecere, de trecerea tuturor,

Altcineva va sta cu cronometru-n mână,

Atent la degetul arătător,

Prudent

Și totodată temator.

Se cheama contra timp și se plătește numai cu bancnote mari.

Zămislit de cu vreme numai în sufletele tari,

Așteaptă

Cortina să ridice.

Ei sunt mântuitori ai timpurilor noastre,

Siliți de uitare, de frigul din oase,

Ce roade cu mici fulgi de ură o soartă pătată.

Uitată.

Totul după plan, așa cum s-a scris.

Aceeași misiune, aproape același vis,

Tratament dur - supremă răsplată.

Alți două mii de ani de liniște curată.

Don't cry for Louie

Măi să fie!

În numai patru luni, poate cinci,

O transformare teribilă.

O metamorfoză.

Dar să recunostituim.

Ai înlocuit eșarfele cu ceva mai sobru, parcă mai serios,

Părul scurt cu un coc de toată frumusețea

Si vioara cu o muzicuță pe care acum un deceniu și jumatate

O desfăcusem să-i văd absolutul.

Doi ticăloși cu chitare iți cântă în strună

Strigându-ți că ești o stea.

O stea de mare, de munte, de pământ.

Ici colo un decolteu,

Puțină catifea

Și fum cât să-l poți tăia cu cuțitul.

(De fapt, ai devenit femeie.

Dar ce știu ei despre femei?

Bărbații n-au știut niciodată nimic despre femei,

Iar ele..până și asta știu!

Vă mirați?..)

Nu știu cine a făcut din tine femeie,

Dar a făcut o treabă bună.

Nu trebuia să fi fost sculptor, poet, sau mai știu eu ce.

Să asculte Paul Gilbert, Petrucci, ori Satriani.

Nici bărbat nu trebuie să fi fost.

(Dacă tot n-am fost eu...)

Și sunt atât de nefericit,

Că în toată nefericirea asta a mea,

Literele o vor lua și ele ușor spre dreapta, turmentate.

Știu că numai tu mă puteai primi la orele dimineții

După ce am slujit unor sticle cu alcool,

În loc să-ți slujesc ție,

Spunandu-mi "Nu-i nimic".

Am fost infidel, dar tu m-ai schimbat.

Mi-ai dat lămâi cu zahar pentru mahmureală

Și un sărut ștrengar.

(El nu știu pentru ce-a fost.)

Tot un "Nu-i nimic" imi vei arunca și în celelalte cazuri

În care ar fi trebuit să ștergi cu mine pe jos.

Să mă pui să-ți spăl, să-ți calc, să-ti bat covoarele,

Să mă faci "baiat de casă".

Ai fi facut-o fericită pe mama...

Beau dintr-un pahar contrafacut și încep sa văd voci.

Voci bărbătești, femeiești, pământești sau nu.

Sau să aud?

Îmi spun că "Ceva nu e bine."

Și privesc cum Totul se scurge lăsând loc golului

În care ai fi intrat fără prea mult efrot și tu,

Și toate rezervele de gin tonic ale orașului.

Sunt singurul care știe că ei au rămas cumva în urmă

Și că paharul ăsta nu se poate sparge niciodată.

Știți seturile alea de la teleshopping?

Paharul ăsta nu e făcut să se spargă.

Nici să se ciobească măcar.

Din el va bea toata dragostea voastră rănită ușor,

În ultimele atentate,

În ultimele încercări de-a rămâne în jocul acesta

Căruia s-au hotărât cu toții să-i zică viață.

Reguli?

Destul de puține.

Limite?

Ce s-o mai lungim... câștigă cel mai iute de picior.

Și, peste toate, pustiul strâmba obraznic din obraji, întrebandu-ne:

"Ce-i aia <Ruleta Rusească>, domnilor?" 

Jerard, străinul fără cap

Pe ger cumplit l-am observat.

Cumva pitit, înfrigurat,

Aproape de teatrul uitat

De tinerii actori

De spectatori..

Era, cum să vă spun, mișcat.

De schimbul ce s-a petrecut în lipsa lui,

De faptul că și arta s-a privatizat...

Că niciun bătranel nu se mai întreba

Dacă-i moral, ori dacă-i drept, ori..

Dar iarna a trecut și am sperat

Să fi lipsit numai în seara de Ajun,

Sa fi plecat unde ar fi știut

Departe de oraș,

De brut,

De tot ce a păzit cu-atata strășnicie.

În primavara ce-a urmat,

N-a disparut.

Era acolo priponit,

Parcă și mai încrezator, și mai determinat.

În vara tot la fel.

Așa ca n-am mai suportat.

Mi-am luat inima-n dinți ca în proverbul de la sat

Și am pășit spre el.

Probabil te întrebi, îmi spuse cu glasu-i ciudat,

De ce îți muști din timpul tău să stai de vorba cu-n străin

Ce nu atrage niciun privitor,

Dar bine, fie!

Îmi era dat să mă conving.

Era pe cât se poate de real.

Străinul nostru matinal,

Purtând fular, mănuși și la subraț o pălărie,

Era lipsit de darul cel mai scump.

(Pe-această cale rog să fiu iertat..

Dar pietonul nostru n-avea cap.)

Atunci la ce mai porți fular?

E, după cum ar spune mulți, irațional,

De-adreptul comic.

E tragic, domnul meu poet, scoțând moneda dintr-un buzunar.

Poftiți!

De socotiți ca va e milă și doriți să mă schimbați,

Să mă înlocuiți,

Să stați un anotimp aici,

Să numarați câți vin cu fiecare zi mai triști,

Nu trebuie decât să aruncați.

Înțelegeam abia atunci de ce nota mereu pe-un ziar

Cifre asurzitoare, întristat.

El singur le facea bilanț.

Inexplicabil - dezinteresat.

El conducea oraș al carui nume se scria cu stropi de-Asfalt.

"Ai sa-ți pierzi capul într-o zi, Jerard.

Visezi prea mult, necontrolat."

"Și l-am pierdut.", a zis.

"Nici până azi nu l-am aflat."

"Adevarat?"

Într-o lume în care fiecare concurează cu celalalt

În a se trezi mai devreme,

Cât mai devreme,

(Tot mai devreme,)

Jerard iubea să viseze...

"Mare păcat!...Mare păcat!..."

Debut sau "Te iubesc la mâna a doua"

Plâng la gândul că debutul meu în poezie

Se va produce în absența ta.

Plâng la gândul că, -precum însăși viața mea-, va fi un volum scris la două mâini

Și că, nici măcar pe rând, acele mâini nu vor fi ale tale.

Nici mâinile mele nu vor mai fi ale tale.

Nici pieptul ăsta greu.

Mai greu cu fiecare vers,

Cu fiecare nou venit,

Cu fiecare șansă pe care imi place să o refuz

Dintr-un orgoliu-al deținutului ce nu se vrea eliberat,

Ce nu se vrea trimis în gangul ăsta cu iubiri

Consumate deja cu multe, multe decenii in urmă,

În timpul încarcerarii sale forțate.

Pieptul ăsta greu pe care n-ai apucat să stai niciodată,

Pe care n-ai apucat să-l asculți sau să îl întrebi câte ceva despre mine.

Acolo e poezie,

Acolo sunteți voi, toate femeile din viața mea.

Acolo sunt eu, cel care vrea să depășească momentul.

În pieptul meu bine conturat, stau dorințe pe care nu le-am spus înca nimanui.

Nici măcar ție nu ți le-am spus.

În pieptul meu stau chiar eu, atunci când pentru ca să scriu,

Îmi e cerut să mă ascund intr-un sicriu, să mă feresc...

Dar m-am obișnuit, pentru că asta mi se cere mai mereu.

Păcătuiesc, păcătuiesc din greu.

Ei nu știu că numai atunci,

O voce caldă, feminină-mi spune "ești un zeu"

Meriți mai mult, mă dăruiesc chiar eu,

Dacă în aburii unei beții mă vei primi

Să stau aproape moartă lângă șemineu,

Să te ascult, sa-ți cânt din Imre, să-ți gătesc,

Să te acopăr cu surâsul meu,

Atunci cănd mult prea obosit ai să-mi adormi.

Iar cand te vei trezi, să știi că am sa fiu tot eu,

Neputincioasa îmbracată-n curcubeu,

Ce n-are spre a-ți oferi.. nimic,

Dar ce de bună voie a venit

Și acum te ascultă.

Plâng din greu la gândul că vom vinde și noi tot 1500 de exemplare..

Și că vom fi îndeajuns de bogați

Încât în fiecare noapte să ne cumpărăm unul pe celălalt.

Plâng la gândul că se vor scrie zeci, poate sute de recenzii despre noi.

Vom apărea în reviste,

Ne vor chema la toate posturile bune de radio,

Iar noi, în ignoranța noastră încă adolescentină, vom accepta, poate, o singură invitație.

Acolo vom vorbi despre cum s-a scris,

Despre motivațiile și așteptările pe care le avem,

Despre planuri de viitor..

Apoi vom ajunge acasă cu un taxi pe care probabil vei insista să îl plătești tu,

Iți vei face toate bagajele fără ca măcar ți-o cer

Și vei pleca -încălțată cu un singur pantof-,

Spunând că nu vrei să imi stai în drum.

Spunându-mi că ai fost, în fine..

O iubire la mâna a doua.