Plânsul tău, mica dovadă de loialitate,
Ar fi îngrozit probabil
O urbe întreagă.
Și toți s-ar fi gândit atunci
Cum se poate opri dezastrul,
Cum se poate evita un nou razboi.
Totuși el avea să certifice,
Să garanteze totul.
Să mă ducă spre mai departe.
Am putea locui împreună.
M-ai putea trimite zilnic să aștept afară,
(O apariție tot mai nouă, o rochie tot mai bine croită,)
Știind c-am să mă port ca și cum nu ne-am cunoaște încă.
Dacă, cu varsta, oamenii iau obiceiul uitării,
Eu, conștiincios,
Îmi amintesc din ce în ce mai exact.
Dacă, cu timpul, vor deveni indiferenți
Eu voi sta ascuns să le șoptesc povestea
Celor doi veniți cândva în ajutor.
Aș vrea, mai târziu, să te văd plecând
Speriată de gândul că poate ai uitat fereastra deschisă,
Fierul de călcat,
Sau mica ta lampă cu abajur
În funcțiune.
Ai parea, poate, mai aproape de pământ.
Aș părea, poate, mai fericit.
Ar fi, poate, altfel.
Iar ei ar fi mai atenți,
Mai cuminți,
Sau mai apropiați de-un ideal.
Dar nici razboaiele, nici celelalte dezastre,
Nu se vor stinge cu un varf de credință
Tradată în amiaza aceea cruntă
Dispusă să apună diferit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu