Totul e atât de proaspăt acum.
Nimeni nu mai are nevoie să plângă,
Nimeni nu mai are nevoie să moară,
Nimeni nu mai are nevoie de ajutor.
Văd și-acum leagănele mișcându-se singure,
În amintirea ta.
Mi-au spus că nu se pot lăsa de tine,
Pentru că atunci când ai plecat,
Ai uitat să împachetezi în valiza ta
Și mirosul,
Și gustul,
Și celelalte simțuri menite să mă țină legat.
Le-am spălat, dar fără succes - erai curată.
Le-am vopsit, dar fără succes - erai prietenul cel mai bun al culorilor.
Le-am ascuns, dar fără succes - mirosul tău sărat, le-a ghidat.
Te simt și-acum,
În rochia albă, plină de curaj,
Făurindu-ți cu picioarele goale drum
Spre-o lume ce n-a putut,
Sau n-a știut să te vadă decât cu ochii.
Au fost cruțați,
Scăpați din gherele masacrului fixat,
Căci dacă le-ar fi fost lăsat să vada tot prin mine
(Atât cât să se macine o ultimă clepsidră,)
Ar fi orbit de dinainte să decidă
Ca totul să rămână stins.
Dacă m-ai învăța să urăsc,
Aș urî în primul rând cercurile pentru că mă amețesc.
Pentru că mă pierd de mine,
De pod și de rugi,
De pașii frânți,
De o moarte atât de dulce...
Dacă m-ai învăța să mă întorc,
Ți-aș aduce pene moi
Rugându-te să iscălești în scoarțele trupului meu
Drumul spre tine.
Vei scrie "Aici e Acasă.".
Lumea noastră simplă știe doar de creioane
Și de foi.
De mâini ridicate spre cer,
De zborul ciudat
Ce ne-a lăsat să fim uniți din crestet
Până la gleznele tale
Tot mai
Noi.
Dacă m-ai învața în sfârșit să mor,
Ți-as multumi, știind că tu ești Dumnezeul meu
Patruns în fiecare por
Al unui suflet de tenor
Ce-a amuțit la naștere.
Și nu poate să țipe că-i e dor.
La tine mă voi spovedi,
Mă vei ierta..
Și îți voi mulțumi din nou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu