Când i-am văzut atât de fericiți între rândurile lui mici,
Între alcoolul ce ține neaparat să ne-arate că lumea nu se va schimba prea curând,
Între o sinucidere fără simțul răspunderii
Și o pereche de pantaloni din piele neagră...
Între călătorii scurte, migrene, certuri ce par să pună capăt pământului întreg
Și-un pitic cu părinți model
Ce trebuie să facă față tuturor acestor fericiri,
Se întrevede parcă tunsoarea ei, mereu aceeași
Și rictusul ăla venit, îți spui, numai asupra ta.
Vor să ne spuna că fericirea,
Fericirea există în doze mici
Și ca timpul se îndura să facă cate-o concesie
Atunci când amândoi pășesc aceeași potecă...
Iar eu ma-ntreb cum se poate
Ca o dragoste sa dureze
De aproape doisprezece ani.
Două vieți pe care le râvneam
În serile noastre,
Fără să știm nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu