Mă îndrăgostesc iremediabil de cuvinte
Ca și cum ar fi ale mele.
Cuvinte blânde și cuminți,
Cuvinte ale căror otrăvuri nu s-au preschimbat în leac încă.
Cuvinte de îmbărbătare și de dor,
Cuvinte rostite, parcă, de pe marginea nelumescului cu lumescul.
Toate ca și cum s-ar fi născut întâi
Din cavitatea mea bucală,
Din scâncetul nepăcatului meu,
Dintr-o așteptare continuă.
Mă îndrăgostesc iremediabil de oameni ce știu a rosti cuvintele.
De ființe calme, dar care le știu apăsa cu hotărâre simplă.
De oratori înăscuți ai neamului meu.
Mă pierd atunci ca și cum venite din lăuntrul lor,
Mi-ar crea un privilgiu pe care nu mi-aș permite vreodată, în nemernicia mea, să-l pierd
Și pe care nu mi-aș permite să-l păstrez pentru mine numai.
Mă alipesc iremediabil de cuvintele rânduite acum,
În timpul scurtei mele șederi ce caută rod.
Uimirea face din pieptul meu un burete
Oricând pregătit să absoarbă,
Oricând dispus spre a întoarce totul într-un joc
Din ce în ce mai plăcut.
Cresc din cuvintele de care mă leg,
Iar ele cresc înăuntru-mi spunând
Că mult s-ar bucura să-și mai audă,
În răgazul timpului,
Consoanele, vocalele,
Înrâurite din voința nestrămutată,
Dobandită în multele-ți acte
De curaj.
Eu le liniștesc ca un părinte grijuliu
Ce am să-nvăț din nou să fiu,
Spunându-le că n-ai să le lași.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu