K3

Am cunoscut dintotdeauna o ura imensă în a-mi face bagajele,

În a depozita grăbit totul,

Spuneam, toată viața mea de până atunci,

În pungi de plastic ale marilor corporații cărora știam că nu le pasă.

Dar cui îi pasă?

Și, în definitiv, cine se folosea de bagajul nostru

De vieți de care, în cunoștință de cauză,

Te-ai fi ferit murmurând ceva,

De cele mai multe ori, lipsit de sens.

O ură ironică, împărțită în două:

Destinațiile noi, bucuria firească, exploatarea atentă, acomodarea

Și toți ceilalți pași

Din care gustam amuzați

Și plecările ca rezultat a ceea ce se cheamă supradoză.

Refuzul oaselor de a dezvolta

O prietenie ceva mai strânsă cu noul venit,

Materializata în virusul de care,

Ca un asced, te rogi să rămână undeva.

Golești toate rafturile, -moliile n-au ajuns încă-

Dovedindu-te o gazdă buna,

Dar pungile-acelea unse cu fiecare revoltă -impusă sau nu-

Vor ajunge, totuși, să-ți reamintească

Ca n-ai uitat vreodată să te temi.