Am cunoscut dintotdeauna o ura imensă în a-mi face bagajele,
În a depozita grăbit totul,
Spuneam, toată viața mea de până atunci,
În pungi de plastic ale marilor corporații cărora știam că nu le pasă.
Dar cui îi pasă?
Și, în definitiv, cine se folosea de bagajul nostru
De vieți de care, în cunoștință de cauză,
Te-ai fi ferit murmurând ceva,
De cele mai multe ori, lipsit de sens.
O ură ironică, împărțită în două:
Destinațiile noi, bucuria firească, exploatarea atentă, acomodarea
Și toți ceilalți pași
Din care gustam amuzați
Și plecările ca rezultat a ceea ce se cheamă supradoză.
Refuzul oaselor de a dezvolta
O prietenie ceva mai strânsă cu noul venit,
Materializata în virusul de care,
Ca un asced, te rogi să rămână undeva.
Golești toate rafturile, -moliile n-au ajuns încă-
Dovedindu-te o gazdă buna,
Dar pungile-acelea unse cu fiecare revoltă -impusă sau nu-
Vor ajunge, totuși, să-ți reamintească
Ca n-ai uitat vreodată să te temi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu