într-un câmp de cozonac
o uitare se gândește
cum să fac să-mi amintesc
drumul înapoi spre case
și plasa ce trage pește
răscolesc prin capul celor care stau noaptea la diguri
dar nici ei nu știu pe unde
să ne-ndrume nici pe mine
nici pe cel de după mine
care n-are nume
greutate
nici oraș din care vine
ne tot rupem și ne ducem pe o uliță anume
unde fetele adapă caii care stau cuminți
nouă ne vorbesc cuvinte pe care nu le-nțelegem
flori culegem să le punem peste ochi peste mărgele
ele, tot nimic, într-una
eu tot număr praf de stele
și cuiburi de rândunică
barza bună
biurare
ține-ne de umeri tare
adu-ne o păturică
cântă dacă știi și spune-mi
unde-i capătul cu dale
ele plâng și râd o dată
și nu-mi spun tot adevărul
dormi, acum și vedem mâine
dormi, vedem noi cum vom face
dimineața ochii noștri se fac alți ochi, de la stele
nu mai știm nici ce vorbisem
nici pe unde ne e fuga
și mai stăm, mai stăm o toamnă
primăvara prindem roua
vara scufundăm cuvinte
și uităm, uită și ele
facem case din nimicuri
nu vorbim cu vorba tare
nu murim, nu ne e felul
stăm așa și râdem anii
sute, zeci, câțiva să fie
facem din cârpe uleiuri
și copii din gânduri limpezi
ne știm inima și rolul
uite, eu sunt amintirea
eu prezent eu adamantul adunarea peste creste
tai găinile cu sare
peștii îi întind cu mâna
uite-mă, mă vezi? mă număr
printre cei ce știu povestea
uite, vezi? Ifrim, dantura
ce rămâne după plânset
ca un praf ca o povară ca un fir de supă dulce
eu alerg să prind vagonul
ne vedem peste o lună
vin la bâlci, vin cu inelul
să te iau, să facem pace
să te pregătești de-acuma
