Într-o arcă cu insecte vântul (şi-a-ncetat vâltoarea)

Cască-ţi gura şi ascultă vinul deşertat în valuri,  

Dimineaţa se ridică dimineaţă

Peste maluri.

Capul oaselor şi-l ţine într-o mână, alta plânge.  

Trage clopotul din somnuri,  

Trage moartea dintr-un scâncet.

  

Întinzând o palmă, poate,  

Tot ce crezi, ori se mai vede,

Vei acoperi de-o dată, vei ţine de cald - cădere.

Acul bate ora şapte, ochiul bate în crepuscul,  

Într-o acră călimară stă păcatul lui minuscul.  

C-a ucis fără să-ntrebe, c-a ucis fără să ceară.  

Acum acul nu mai bate,  

Acum acul vrea să moară.  

Despre halatul cel nou

Acolo unde călcâiele mele suferă,

Acolo unde aştept dimineţile cu sufletul ei bine împachetat

Undeva aproape de gură,

Acolo unde toate apele lumii se duc pe gât în jos ca-ntr-o pâlnie de la

O-mie-şapte-sute-şi-ceva -

Acolo să mă cauţi.

Nu mai ştiu scrie boala caprelor Irinucăi pe fişa postului.

Ambele-mi braţele sunt în concediu fără plată

Cu mai mult de douăzeci şi cinci la sută

La salariu.

Nu mai ştiu gardurile şi cireşul ăla, frate cu libertatea.

Nu mai ştiu să mănânc marmeladă cu gura până la urechi.

Undeva în oraş,

Liniştea stă să cadă peste sexul ei alb

Şi foarte curat.

Complexele rânjesc de undeva de după perdea, aşteptând poeziile

Lui Cărtărescu.

Încet-încet,

Hârtiile de curând ordonate de după

Tejghea,

Încep să ardă.

Şi ard cu ele toate păcatele.

Şi ard caprele Irinucăi în chinuri groaznice.

Şi ard chibritele de la atâtea ploi cu bucăţele de suflet, cum ard plămânii bolnavi

Înainte de a fi vărsaţi,

Iremediabil,

În chiuvetă.

Carouri şi culori

Mă sperii tot mai des şi-mi torn în cănile  

Crăpate dor din tot trecutul meu.

Somnul va fi atât de lung,  

Încât nimic din mână ei, nimic din ura mea..

Gândeşte-te aşa,  

Dacă ne vom pierde pe mare,  

Ştii, insulele-s pustii tot mai des

Şi tot mai multe-s plânsete.  

Copiii - scâncete-n condei  

Ţin să mă ţină ca pe un nebun.

Cămăşile de forţă-au nasturi,  

Iubirile au plasturi,  

Că le-am lovit.

Ai nişte vreascuri?

  

N-ai nevoie de martori.

Faci salturi mortale pentru ele,  

Te-nţeleg, că stelele se văd şi dincolo de nori.  

Şi sutele de vieţi se văd şi dincolo de noi.

Suflete vechi desfaci şi crezi că faci un bine.  

Auzi? Cu mine trebuie să fii altfel.  

Cu mine trebuie să pleci, ne vom întoarce-ntr-un târziu,  

Vom rupe doar foi pământii şi ştiu

C-am s-o sfârşesc cu-n revolver şi oare

Cum e să pariezi totul pe-o carte de poveşti?

Cobor crezând că ştii să mă ridici,  

Dar vin, n-am să mai plec,  

N-am să mai ştiu că-mi eşti destul...

  

Suntem doar doi copii

Din flori.

Galop

I-am spus, eu nu sărut,  

Ca nu cumva aşa să-mi scape-n alte guri

Cuvintele ce-mi sunt atât de dragi,  

Cuvintele pe care numai eu ştiu să le mânuiesc.

Eu nu sărut ca nu cumva iubirile

Să-mi scape-n alte guri ce se deschid bolnăvicios.

  

Eu scot doar porumbei din ochiul meu

Ce mor, însă, căzând.

Nu-mi cresc perechi de aripi, nu mai vine, Dumnezeu

Se leapădă de mine.   

  

Tropot şi Galop,

Fumuri şi poteci pe care le poţi trece doar în gând.

Mă-ntreaba "Până când?"

Nu îi răspund.

Trec încă praguri agăţate în tavan

Şi mă reped la gâturile lor.

  

O frunză-n vântul unui anotimp atât de nou

O luptă câştigată...

Agonia unui apus

cu ultime puteri, te rog,  

ca pe un Dumnezeu cu ochiul coborât spre păcătos,

să scoţi din haina ta un zar,  

să terminăm.

să terminăm.

  

te rog ca sângele să mi-l strecori

în corpurile ce mă urmăresc;

aşa vor fi asemeni celui plin

de sfori.

  

te rog, dar, carnea s-o presari

cu mâinile curate peste ei,

şi să le cânţi din flautul  

gol.

  

te rog să scrii că-ţi pare rău,  

să mă întorc, să mor din nou,

să ştiu că degetele-mi iau doar forma ochilor

cu care văd şi mă supun.

  

doar forma ochilor cu care văd,  

cu care mă supun.

Pentru doi...

te-am lăsat, dar surâzând.

cu un ochi închis,

cu tâmplele tăcând,

cu flori în păr...

  

te-am lăsat, crezând c-o să mă cauţi -

în păduri guvernate de toamnă,

în colţurile împânzite de ochi  

închişi.

  

vrem să fim guvernatori ai oraşului de sub noi.

vrem ploile să le oprim.

vrem jocuri cu jetoane.

vrem să greşim...

  

văd şi azi trăsura aceea,

on puhoi de umbrele plângând.

o ultimă privire,

o zi cât toate morţile de pe pământ.

  

că-n somn de veci ne prăbuşim

şi inimile noastre...

Puţină odihnă

În faţa unei mânăstiri  

Se-aşează-n fiecare necuvant

Un fluture cu aripi mari ce stă

Să scrie-un jurământ

Netimpului uitat în pleoapele

Iubitei lui care nicicând

Nu pare să fi fost

Mai frumoasă.

  

În spinare se cară iubirile din anii trecuţi,  

(Pe rând, unele pe altele)

Iar tu m-ajuţi şi scoatem plăcintele cu mere  

Din cuptor.  

  

Mereu mi-ai părut o Eva în anii copilăriei,

Ce caută flori de nuc şi nuferi spre a intra

Pe ţărmul vânzătorilor

De zâmbete.

  

Oamenii sunt fericiţi,

Nebunii se bucură.  

Setilă, poet suprarealist

Am nevoie de litere-n plus, de cuvinte

Ce niciuna din gurile de pe pământ nu le-a mai spus.  

De ploi am nevoie, că oamenii sapă căutând

Fericirea-n pământ.

De voi am nevoie că inimile bat nebune, încântând

Nevoile unui dirijor ce are-apucături de sfânt.  

  

Ce sunt?

Un vierme cu carcasă de om.  

Un germene cu ochi cusuţi de somn.

Un vultur răpitor cu lacrimile îngheţând înainte.

Un păpuşar cu găurile mari în palme, în tălpi,  

Un spectator al unei scene Vodevil cu un final

Nefericit.  

  

Descoperit.  

Sunt regele ce stă în şah de secole.  

Nu ştie semnele.

El ştie doar să numere.  

Eu ştiu doar să vă cer mai multe  

Litere.

Poemul stând cu spatele

Un sol al păcii s-a rătăcit, căutându-mă între venele tale.

În soarele amiezii oare te-am găsit?

Despic din nou pe Iona,  

Uit c-am despicat

Pe cine nu trebuia.  

  

Deja mă ştiu aşa cum ştiu volumul ăla scris  

Cu crâmpeie din ceva opus iubirii,  

Din ceva opus neştiinţei,  

Din ceva opus credinţei în zei,  

Din ceva opus mie, dar ţie pene-ţi scriu sânge de sclav

Şi-mi plânge sufletul ce stinge

Chibritele trecutului cu buzele.  

  

Mă cauţi în paltoanele unor oameni morţi.

E iulie!

Tu scoţi o pâlnie prin care mă strecori  

Şi crezi, în nebunia ta de copil,  

C-am să-ţi fiu mai bun,  

Că am să-ţi scriu cu praful de tutun  

Sau am să-ţi dau din mâna mea...  

Se scurmă trăirile,

Se uită limbile prin ceas,  

Se-nchid ochi.  

Mă simt atras de moarte ca o femeie ce visează bolţi.  

  

  

Mă vezi?

  

Cu ochii cui?...

  

  

  

E o toamnă nebun de frumoasă la Cluj...

Proverb în patru colţuri

Întortocheate căi am scris pe un răvaş  

Şi date-au fost la Sfinx.  

S-a minunat, s-a stins acum.

  

Orice pasăre pe limba ei piere

Cu o floare nu se face primăvară

Vrabia mălai...

  

Am călătorit ţinându-ne, ca mereu, de-ncheieturi,  

Pe spatele unui bondar african ce-avea mereu o poveste

Interesantă de spus.  

Când era fericit, le repeta cu-atât talent, încât  

Ni se păreau -şi chiar erau!- atât de noi!

În zilele triste le regăseam la fel, îl mângâiam pe umărul drept,  

Îi spuneam noi o vorbă bună şi mergeam înainte.

  

Aşa am ajuns pe tărâmul făgăduinţei!

Apolodor era, în sfârşit, învăluit într-o simplitate tulburătoare.

Din Damasc se trimit mesaje S.O.S.,  

Dar toate codurile se sparg în liniştea bondarului,  

Mă-ntreb, l-au învăţat măcar două poveşti?

Iar noi, da, noi,  

Noi ne-am urnit vreodată de pe loc?

Scena

Stau pe o scenă împânzită cu chipuri ce nu mă cunosc.

Suspendate, deasupra mea îşi cântă prohodul câteva nevertebrate.

Stă praful pe scaune, căci pentru-acest spectacol nu sunt ochi, sunt suflete,  

Iar păcătoşi ce-mi seamănă se-adună azi cu sutele.  

Răniţi în războaie vin şi vin copii în faşe mari şi-n scutece.

Vin să îmi vadă spatele.

Coloanele ce se opresc din rotaţia lor o dată cu corul.

Întorc cuptorul cu pericolele lui spre voi.

Voi fi  

Tot eu.

Visul şi nesomnul...

Cuvintele-şi frâng gâturile-n pod,  

Se sting în sfori odată putrede,  

Se duc spre raiuri unde stai pe ierburi ude.

Unde eşti?

Îmi moare inima în simfonii, se pare,  

"Care pe care", mi-ai zis.

Care trase de inorogi pe care nu mai ştiu să-i strig.

Bătrâni ologi şi mama nimănui rugându-se.

Şi ei certându-se.

Şi mâna lui lovind,

Ea doar căzând fără să verse nici măcar o lacrimă.

Vom evada c-o barcă pneumatică umflată numai din plămâni.

Cred că mi te-aduni în oase, în vertebre şi mai cred  

Că stelele ascund în ele perle de demult.

Ascut creioane şi te-ascund în pagini pătate cu sângele fratelui meu.

  

Ce joc plăpând.

Mă trezesc scuipând,

Vorbesc în limbi pe care nici măcar ea nu mai ştie să le citească,  

Calc plantele din cameră, iar tu mă-amâni

Şi somnul ăsta vechi mă ia cu el...

Rugăciune

1. Tatăl nostru

Al tuturor,

Te rugăm, fiecare în câte-o limbă,

Trage peste noi cortina tinereţii să uităm

De invaziile ce s-au prăvălit peste noi.

Miliarde de furnici cu vorba ascuţită şi fapta iute,

Fluturi ce-şi aşteaptă metamorfoza,

Trage peste noi cortină ochiului închis

Şi lasă-ne să trăim

Într-o pace aproape

Deplină.

2. Care eşti în ceruri

Varsă peste noi vopsele reci cum verşi o ploaie de vară,

Varsă-ţi aşteptările şi oful cât încă stăm în aşteptarea

Vehiculului despre care s-a prezis că ne va duce mai aproape

De tine şi de sfinţi, de fiul risipitor, de porţile tale.

Oale de lut îţi aducem în dar şi sperăm ca-ntr-un val

De bunăvoinţă să scăpam de bătaia ruptă

De undeva din

Rai.

3. Sfinţească-se numele Tău

Rudele de sânge se adună pentru funerariile unui strămoş,

Se spune, ilustru.

Îl plâng, îl şterg de lacrimile lor pământeşti,

I-ar citi ceva.

Îl plâng, îl şterg de lacrimile lor pământeşti,

I-ar citi ceva.

Îl plâng,

Îl şterg de lacrimile lor pământeşti...

4. Vie împărăţia Ta

Din subsoluri, de sub pământ, viaţa pare ceva

Asemeni unui secret al cărui fermoar a cedat.

Şi ştiţi, fermoarele care cedează nu-şi mai revin

Niciodată.

Din subsoluri rădăcinile par să ridice

Un castel cu privire la Dumnezeu.

Eu par să dobor o minte cu gândul scăpat

Din neatentie.

5.Facă-se voia Ta

De ce mă tem?

Ei bine, eu mă tem de ochi pe care nu-i cunosc,

De frunţi mai înalte decât un munte,

De buzele reci ce crapă la asfinţit,

De şerpi pentru că ştiu să înoate mai bine decât

Ştiu eu.

Mă tem fiecare aparat de radio în parte,

De cutremure şi alte calamităţi,

De hăul dintre picioarele tale, în care,

Acum ştiu, n-a intrat decât el, la un moment dat.

Apoi s-a dus, iar urmele sunt spălate şi astăzi,

O dată la câteva zile, în funcţie de

Soare.

Ştiu la fel de bine cum ştiu că orice boală de piele,

Moare după voia Domnului.

6. Precum în cer, aşa şi pe pământ

"Ştii

ce

fac

oameni

în

purgatoriu?

Citesc

reviste."

7. Pâinea noastră cea de toate zilele

O rupem cu forţa braţelor noastre şi-o dăruim,

Jumătate lui Petru,

Jumătate lui Iuda.

Pentru atunci când cocoşii-şi vor uita singura replică,

Pentru atunci când cei câţiva arbori îşi vor lăsa crengile moi

Spre a arăta că se căiesc,

Pentru nesăbuinţa aceluiaşi Godot,

Pentru o idee ce s-a pierdut între batistele

Mereu rătăcitului domn cu nume de timp.

8. Dă-ne-o nouă astăzi

Mâinile noastre ne scapă, ca şi celelalte membre de altfel,

Din vedere pentru câteva zeci, poate sute de ani.

Sculptorul unor asemenea palme, îmi scrii,

Trebuie să se fi sinucis la scurtă vreme,

Aşa cum fac toţi de teapa lui.

Ne scapă saci legaţi la gură

Ne scapă cifre din abac,

Ne scapă un cuvânt şi nimeni nu mai ştie

Cum să facă două

Plecăciuni.

9. Şi ne iartă nouă greşalele noastre

Oameni vor să trăiască.

Furnicile vor.

10. Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri

Întoarce, cu un suflet în formă de chei,

Clepsidra cu ochii lucioşi.

Firele de nisip au să curgă cuminţi,

Până la ultima suflare de vânt.

Până la ultima strângere din gingii.

Până la urma ultimei picături de sânge uitat

Pe fundul unui pahar cu piciorul înalt.

11. Şi nu ne duce pre noi în inspită

Spânul poartă hainele croitoraşului viteaz ce omoară

Şapte muşte de câmp dintr-o singură lovitură.

Poartă însemnele voinicului cu luna la tâmple.

Poartă harta fântânilor predispuse unui jurământ,

Viclenia invadatorilor sosiţi nimeni nu ştie de unde.

Sfânta VINERI are mereu ac

De cojocul celor

Ca el.

12. Ci ne izbăveşte de cel rău

N-am ştiut niciodată dacă Abel l-a ucis pe Cain sau

Invers

Şi n-am ştiut niciodată

De ce.

13. Că a Ta este împărăţia

5:30 - Regele moare

6:00 - Regele răcneşte cu ultime puteri

6:30 - Regele e aproape să moară

7:00 - Chipul regelui e de culoarea varului nestins

7:30 - Avertismente vin din sud

8:00 - Regele se simte tot mai rău

8:30 - Curtea regală se plimbă ca o adunătură de lei într-o cuşcă străină, căci regele îşi poarta trupul tot mai slab

9:00 - E o dimineaţă frumoasă, regele se simte sănătos

14. Puterea şi Slava

Sceptrul unei femei stă undeva între creştet şi gâtul lung,

Gata să prindă musafiri nepoftiţi,

Pungăşi de ocazie,

Ceaiul de la ora cinci şi biletul

Tânărului răsfăţat, Goe.

15. În numele Tatălui

Morţii au avut, de când mă ştiu,

O sobrietate soră cu disperarea.

Dispreţul morţilor faţă de cele ce trăiesc

Mi-a dat mereu o viziune abstractă

Asupra atâtor lucruri din cele de

După.

În care se poate număra pe sărite,

Se poate privi cu coada ochiului,

În care nimeni nu salvează

Pe nimeni.

16. Al Fiului

Dumnezeu a dat în ziua a şaptea,

Primele semne de oboseală.

Primele semne, drept pentru care arhangheli veniţi

De pe tărâmurile nenumitului, au stat strajă muncii

Lui Dumnezeu.

După doar patru zile de odihnă Dumnezeu s-a trezit

Ca nou.

Lumea lui era acum goală şi plângea de câte patru

Ori pe zi.

17. Al Sfântului Duh

Şi alte ajutoare nici c-a mai primit Dumnezeu.

De atunci încearcă, cu coloana tocită,

Să pună inc-o cărămidă la Babilon.

Inc-o lentilă telescopului aflat în grija vrăjitorului fără vârstă,

Inc-un zâmbet pe faţa neputinţei.

Şi toate se arată ca într-un vis venit din viitor cu

Meşterul Manole şi cu soţia sa, Ana.

18. Amin

Şi toate au rămas aşa

Cum le putem vedea şi-n zilele de astăzi.

Cu timpul

Cu timpul vom modela omuleţi din lut cu vise,  

Ambiţii şi calităţi din cele mai diverse.

Vom aduce flori mari ce se nasc, doar toamna,

Sub apele ce par, cu fiecare zi, mai curate.

Pe perioada celui de-al doilea Război Mondial, femeile

Purtau nasturi mai frumoşi decât în zilele noastre.

  

Cu timpul vom urca fiecare din cele mai mari vârfuri ale lumii,  

Vom lăsa acolo un steag în culorile universului,

Parfumul inconfundabil al oamenilor de la poale

Şi o jucărie de pluş.

Pe perioada armistiţiilor...

  

Marea?

Un sărut furat de la cine nu trebuie.

You Lied -song-

Oh, God, you lied

There's no heaven

There's no hell

Oh, God, you lied to me

There's no mercy,

There's no flame

You lied to me

You lied

God, you lied to me

I think I'm so alive

And you're the one who died tonight,

Sleeping.

You know, a God never falls asleep.

Credinţă -cantabil-

Suntem atât de vii,

Încât câmpiile şi-au părăsit proprii copii.

Suntem atât de vii,

Încât fântânile nu mai au darul de-a ne otrăvi.

Suntem atât de vii,

Încât mătăniile sunt mii.

Suntem atât de vii,

Că vara prinde arome arămii.

Suntem atât de morţi,

Încât soarta ne trage la sorţi.

Pentru că tu nu ştii

Chemările femeilor ce se îndeletnicesc cu poezia,  

Au efectul unui tertium non datur despre care

Mi se pare c-am mai vorbit.

  

Au o neputinţă faţă de care te-ai lega

Pentru cel puţin două vieţi.  

Să-nveţi să cumperi flori, ciocolată

Şi să faci nodul ăla bine.  

  

Un pick-up nu

Se strică niciodată, iubitule.

Un acoperiş bine sudat ne poate feri pe amândoi

De viitura cuvintelor.  

  

Într-o păcălire a simţurilor scriu  

Pe braţele fiecărei femei cu care

Nu m-am culcat încă.

Eu prefer să dorm pe podea, lângă calorifer.  

De-acolo pot privi spre orbite...

  

Chemările lor se aseamănă cu mine acum,

Cu scâncetul Scandinaviei.

Despre bărbatul poet de asemena cred c-am vorbit

Anul trecut...

Cântec către mare

Sunt umbra mea din nevoie de cuvânt,

Sunt un copil plângând.

Plecaţi pe ogoare, nu mai vine

Nici ea, nici el, nici toţi care-au plecat,  

Lăsând în geamantanul vieţii un ac

Să coacă poveşti

Cu finaluri cereşti,

Cu uitări şi creşti,

Cu păsări şi peşti cu care ne hrănim,

Cu apă transformată-n vin....

  

E un an prea lung pentru voi, e o moarte.  

E un an prea lung pentru voi, e o carte.

  

Refrenele se ard la foc de tabără.  

Am o cutie ce învie la răsărit,  

Un şarpe învăţând dânsul de tango..

Un pierde-vară îmbrăcat în haine maro.

  

Stau cu zilele în mormânt,  

Stau cu zilele şi le cânt,

Stau cu zilele în mormânt,

Stau cu zilele şi cuvintele-mi

Se frâng. (x2)  

  

Aş vrea să mă găsiţi...

Şi-aş vrea să vă găsesc,

Aş vrea să nu mă vreau nimic,

Aş vrea din colţul lor, marea nu ştie ce zic!

  

Stau cu braţele desprinse

Într-un surâs acum prea scund.  

Se-ascund faptele bune cu capul în pământ

Şi-ajung în raiuri vopsite de jumătate..Pe cuvânt!

  

Vrei o soartă,

Vrei o nouă hartă. (x4)

  

Hai dă-o p-aia dreptă...(x8)

Titlul cu zori

Cum pier orele acolo, m-a-ntrebat dorind să plece.  

Orele pier în uitare, pier în gândul ce le caută.

Pier şi piere întrebarea.

  

Şi asfaltul de sub talpă, ars de grijă, de nevoie,

Mi-ar fi arătat, zâmbindu-mi...

Munţii tineri, spre povară, am văzut pictată valea

De o mână coborâtă

Dintre-ai tăi,

Dintr-ale tale.

  

Cred, m-am rătăcit cu codrul, m-am întors adus pe braţe.

S-a-nserat şi cred c-ar face  

Tot mai bine să rămână...

Unde-s zorii de lumină,

Se întreabă şi se-nchină.

Unde-s zorii de lumină,

Se întreaba, îşi răspunde.

Dă-mi să mai semnez o dată...

Într-o rână-mi aştept moartea, îmi ţin braţele deschise,

Un cuvânt deschide cartea zorilor născuţi din vise.

Un păstor aşteaptă ora

Stingerii de pe hotare,  

Tu aştepţi din umbră hora mâinilor în încleştare.

Văd în valuri o femeie, fără haine, fără soartă.

Văd, dispare dintr-o dată, trestia speră să se poată,

O minune mişcătoare...    

Răscolească în adâncuri corpuri tinere de-o dată,

Să recalculăm toţi lumea

Prin luneta de pescar.  

  

Prin luneta de pe scară, văd un suflet încă singur.

Mut privirea şi se pierde.

Nu-l mai caut,  

Nu mă mai caută.

(Orice cifră înmulţită cu doi... )

Alexandrei şi lui Tudor. Arghezi.

Vor fi trecut doi, trei, poate cinci ani,

Atunci când, în drumul meu spre casă (spre casa mea cea nouă!)

Te voi găsi pe asfaltul îngheţat,

Răsuflând numai printr-o porţiune, -de sus, atât de greu de sesizat-,  

Cea acoperită de trupul tău.  

  

Un trup de femeie cu responsibilitati.  

Linia spre dreaptă de pe gâtul tău, de exemplu,  

Arată că nu-ţi mai lipeşti bileţele pe frigider,

Că nu mai cumperi nimic de la magazinul de-alături,

Că ieşi prea rar...

  

Un suflet de copil uitat în provincie

La nişte bunici ce s-au ales, după voia lor,

Cu-n mic Alzheimer  

Şi-o moştenire greu de gospodărit.  

  

Ai în îngrijire un animal de casă.  

Poate, un hamster alergând în interiorul unei rotiţe cu simfonii.

Tu cu ce te-ai fi dus la Balşoi?

  

Eu aş fi mers la mine c-o fiţuică pe care să scrie

"Aici odihneşte George Enescu".

Dar Balşoi e departe, iar corpul meu zvacneste la fiecare

Cinci secunde ca un tren pe cărbune.  

  

Cineva mi-a vândut zilele trecute un pont bun.

Cu ultime puteri te îngrop în zăpadă, apoi

Dacă mai este loc,  

Mă cuibăresc şi eu.  

  

Aşa, nici îngerii n-au ochi  

Să ne mai vadă

Always with me,always with you

Te-aş fi cunoscut pe Satriani,  

Am fi-ncercat mâncare chinezească,

Iaurt în care să suflăm

Şi îngheţată

De vanilie.  

  

Pentru că da, iubirea trece şi prin stomac.  

Te-aş întreba:  

"Şi, ce-ţi mai fac fluturii?"

Mi-ai zâmbi în felul ăla numai al tău.

Toate femeile ar zâmbi (în felul ăla numai al lor)

La poveştile despre fluturi.

  

Ai fost vreodată la un bal?!

Nu,tu nu puteai fi cenuşăreasa.  

Mă tot gândesc de câteva luni şi nu,  

Nu te-aş putea ascunde în nicio poveste pentru copii.

  

Poate pentru că el a plecat.  

Poate pentru că tu ai plecat.  

Poate pentru că ştiu că cel puţin tu, îl mai cauţi.  

Pentru că îţi plac păcatele.

  

Pentru asta nu te-am cunoscut pe Satriani,  

Nu am mâncat nici folosind beţişoare chinezeşti -noi n-am putea-

Şi nici iaurt în care să suflăm.

  

  

Pentru că, da, iubirea...trece.

Treptele lui Pittiş

O scrisoare de dinainte

De deces,

Rămâne să-mi scoată la iveală latura

Pitită ani şi ani

În lădiţele cu jucării.

De unde ieşeau numai fapte bune,  

Personaje cu totul exemplare,

Finaluri cu totul

Fericite.

  

Eu calc de două ori

Şi pier o dată.  

Iar el, dându-şi fracul pe spate,  

Cască a monotonie.  

În zilele de duminică

A moarte.

  

  

Să mori de cancer a fost şi va rămâne o plăcere.

The Tea Set III

Câteva ceasuri de alamă se frământă nervos.  

O pereche ceva mai răsărită ne veghează somnul fără sfârşit,  

Uneori  

Împerechiindu-se.

  

Cifra un spre zece  

Mă urmăreşte de patru  

Luni sau  

Mai bine.

  

  

Orele curg - o femeie mă caută

Cu lumânarea.

The Tea Set II

Douăzeci  

şi  

şapte  

iunie - dimineaţa

  

  

Flori mari, de mormânt,  

Muşcă din pântecele unei fete virgine.

Creierul meu va vrea să iasă puţin

La aer.

Să spulbere câteva avioane,

Câteva mici furtuni,  

Să împrumute câteva  

Culori.

  

Grupuri de păsări  

Cu nume nou,  

Îmi fac primirea mai ceva  

Ca lui Stephen King.

Tâmplele mi le vopsesc în mov.

Poate aşa voi scoate dintr-un buzunar

Un mic stilou cu care să pun capăt visului început  

Acum.

The Tea Set I

Oamenii vor să ştie  

Aceleaşi lucruri.  

Oamenii nu vor să ştie

Mai mult decât ştiu.  

  

Ograda de lângă are un trip tare!

Mason şi Waters fac mişto de Gilmour şi Wright

Printr-o alianţă  

Ad-hoc.

  

Vor fi evacuaţi.

Vor sta pe străzi, pe poduri cu risc.

În hoteluri pline de îngrijitoare bătrâne  

Şi singure.

  

  

Cât arde un chibrit?

Cele două turnuri

Turn din Berlin, vreau să te iau de ultimul suspin.  

Vreau să te iau cu mâinile de mim  

Şi să te duc în camere ce te trimit

Înspre afară.

  

Turnul din Copenhaga suferă de frig.

Tânărul rus doreşte-o cană goală pe deplin.

Eu mă las în braţele ei.  

Eu mă las în amintirile ei..

Şi-ale tuturor.

Ale lor,

Ale mele,

Ale lor,

Ale mele iar.

Şi cred c-o să trăiesc într-un pahar

Tu, toartă-ncolăcindu-te,

Mă vei ucide, poate, iar (x8)

G.

Pentru fiece moment de luciditate,  

O făptură din lumea de jos,  

Îmi toarnă un vers

De-a-ndoaselea.  

  

Pentru fiecare cuvânt conştient apăsat,

O făptură din lumea de sub tine,  

Îmi scutură ploile, stropind

Care-ncotro.  

  

Pentru fiecare dâra de lacrimi,  

Pentru părul despicat, apoi tuns,  

Pentru o mână ruptă,  

Pentru luni de spital,  

Asistente singure şi nopţi cu cărţi de critică la tâmplă.  

  

Pentru că lumile noastre stau încă împreună, deşi  

Şi-au delimitat cu precizie zonele

De influenţă.  

Pentru că nu mai găteşti doar ca nu cumva

Mirosul să ajungă

Şi aici.

  

Pentru că ştii, mirosurile au

Ceva aparte.  

Pentru că şi tu ai.  

Pentru că şi eu am avut.  

  

Pentru fiece moment de luciditate,  

O făptură din lumea de dincolo....

Ochiul ce nu se-nchide niciodată

Uneori ai vrea ca din maldărul de poveşti să faci o casă lângă mare

Şi să le-ngropi pe cele triste jos, să uiţi.  

Drumeţul s-a-ntors.  

Mulţi l-au hulit.  

Te uiţi la el şi muţi ceva pe tabla ta de şah.

Mă sfâşie să văd că-s toate-ntr-o culoare.

Câmpuri de mac cât vezi cu ochii-mi amintesc de ea.

Doar mori de vânt.  

Aşa se moare?

  

Savoarea e pe-un leagăn la apus.

Vin alb, mai nou, un soare ars lovit în coate,  

Un tânăr ce iubeşte istoria...

  

Rupe-mi memoria în particule mici.  

Ce zici?  

Frici?  

Copiii mici îţi râd în faţă.  

Bătrânii numără mereu aripile îngerilor...

Vindecă răni din pomul roditor cu compresele sfinte

Şi lasă-ţi sufletul să răsară

Ca un curcubeu

Uscat de ultimul părinte.

  

Savoarea e pe-un leagăn la apus.

Un tânăr ce iubeşte  

Istoria.

E vremea viselor I

Cea mai frumoasă parte din mine plantează în braţele voinicilor

Vicii despre trezirea la viaţă.  

Cea mai frumoasă parte din mine mizează pe zâmbete

Fără sfârşit.  

  

Descânt şoaptele cu ajutorul picurilor învingători.

Înfund porii tineri cu zile şi mai frumoase.

Uimirea unui copil, cu încrederea unui sceptic readus pe calea

Dreptăţii.  

  

Azi m-am iubit cu ploile,  

Iar ploile s-au iubit, pe rând,

Cu fiecare parte  

Din noi.

Marea ascunde, în marea ei bunătate, cadavre cu iz de dorinţă.

Potrivim în versuri cât mai mici,  

În rânduri scrise, fără pic de ruşine,  

Cu literă mică.

Potrivim colţuri şi culori în

Cel mai vândut joc din toate timpurile.

  

O să ne ia o furtună.

O să fie cu turle şi trâmbiţe,

Cu mimi şi alte ciudăţenii împrumutate

De la circ.

  

O să mi te amintesc suflând în valurile sincere

Dintr-o ceaşcă de ceai,

Poate citind ceva,

Vrând să m-anunţi

Că ne-am dus dracu.

  

Nothing compares...

Nothing compares...

  

Închid ochii într-un  

Să o luăm de la capăt!

Amintiri din epoca de aer...

Ne dăm, doar seara, frâu unei sincerităţi  

Ce ar putea ucide -suntem convinşi- aproape orice nou

Venit în bârlogul nostru.

  

Cu mişcări dintr-un cod încă nescris,

Dezbatem despre cum am fi putut să reuşim,

Despre cum am fi putut face o figură

Frumoasă.

  

Acelaşi dulăpior, mereu cu vorbele la el,

Tună şi fulgeră fericit că ne are

Alături.  

Într-o după masă am văzut că dulăpiorul nărăvaş

E femeie.

  

Stricăm atât de previzibil totul ca după modelul unui domino.  

Fantoma din gurile lui face glume pe seama

Vecinilor ce încarcă de zor linile de urgenţă,  

Genţile şi toate celelalte geamantane,  

Pentru a se muta, cât mai repede cu putinţă,

Undeva pe lună.  

  

Acolo pământul e mai ieftin şi mai roditor.  

Acolo tonomatul poate să pună ce muzică

Vrea el.

Acolo fetele se lasă greu.  

Acolo...    

  

Am fi crezut -ni s-a spus-

Mai degrabă într-o existentă la microscop.  

Cu gânduri, aşteptări şi dorinţe microscopice,

În care ploaia durează de patru ani, unsprezece luni şi patru zile.

  

Totul  

Pentru o urmă

De noroc.

Făuritorul de vise

Printr-o fantă ne-nfruntă cu patos şi parcă

Îl văd cu-alţi ochi decât ai mei.  

Mirosul acru, florile de tei, păsări ce vor să strice cuibul păcătos.

  

Mă-mpuşcă-n piept,  

Înnoadă-o coastă,

Râd, din carnea mea

Eva e o pierdere  

De vreme.

  

E prea târziu şi-mi geme pe sub piele,

Pe sub oase boeme îmi umblă,

Nimeni nu ştie.  

Îmi călca pe pedalele inimii să mă grăbesc.

Scobesc în cărţi şi nu găsesc nimic.  

  

Risipim bobi mari pe străzi să pară că din noi  

Răsare viaţa.

Doi porumbei îngurgitează tot.

  

Privind-o printr-o fantă încep să cred

În Dumnezeu.

Poruncitor îmi săpa-n braţe gândul cu

Ridică-te

Si mergi!

  

Magii şi-au tăiat craca

De sub picioare.

De soi

De soi sunt liniile mai vechi,

De soi sunt micile deschizături,

De soi sunt sânii ei îmbietori,

Genunchi şi scânduri sunt de soi.  

  

De soi se mai numesc şi-acei,  

Ce vin la poarta ei să-i bată jurământ.  

Îi bat în palme câte-un cui,  

Ea sângerează până jos.  

  

Întorci tavernele pe dos,  

Căutător al vremurilor lui.  

De negăsit e corpul, între dinţi

De rinoceri bătrâni l-au căutat.

Din turn

Zorul zoreşte cuvintele în ţinte de câte trei milimetri,

Fatiţa-şi stinge chibriturile, iar noi suntem atât de goi.  

Iar noi suntem atât de uzi,  

Iar noi suntem atât de noi lumii acesteia de muribunzi.  

Iar ei ne sunt cuminţi, acum

Mai pierd o dată la barbut.

(Iar noi?)

Semn de carte

Fier pe fier,

Trenurile mor,

Degetele dor, ne uităm

La meteo.

  

Îndurarea poate avea un guleraş fără reproş.

Ea, o amabilitate searbădă.

În primul sezon am crezut că vom pieri  

Fără urmă.

  

Vinul bun se vede decuseară.

Ideile de pe vinil stau cu picioarele pe masă.

Transa e micul scop imaculat.  

Se judecă dansul la bară.  

  

Arbole genealogic şi-a luat un scaun de pescar.

Epilarea cu ceară e descoperirea secolului pierdut.  

Bătrânii stau pe prispă, fetele stau picior

Peste picior.

  

Statuile se văd la faţă duminica.

Epistola a doua

Am prins puţin răgaz, iar nu-s atenţi, iar eu port în braţe o teamă mai mare decât mi-am imaginat că există.

Închid din ochi la fiecare fulger însoţit de zgomotele ce ne amintesc de Noe şi corabia lui.  

Mă tot întreb cum s-a putut, cum s-a înfăptuit.  

Avem aici pe cineva care-a citit din scoarţă-n scoarţă tablele sfinte.  

Când nu mai ştiu să mă păzesc îl rog şi îmi recită din memorie câte-un psalm.

E tare bun, dar singur ca un cuc zgribulit într-o pădure străină de el.

Mă tem de stropii ăştia iuţi şi mici, ce parcă vor să-mi fure atenţia.  

Şi-acum, când scriu, gândesc că-n orice timp un paznic îmi va lua hârtia dintre mâini

Şi mă va judeca cumplit pentru curajul meu.

  

Sunt eu, nu ai niciun motiv să te-ndoieşti.  

Azi mi-e frică de ploaie.

Prima epistolă

Durerile scrisului meu bat drumurile facerii la fiecare câteva secunde, pe când tu

Se poate să fi ieşit din Groapa Marianelor printr-o bulă de aer.

Durerile scrisului meu se opresc ca cel mai plăcut dintre clişee în cerul gurii şi-al lui Dumnezeu,

Căruia cred că nu-i mai aparţin.  

Nu pot să ştiu când mă vor lăsa afară din ospiciul viselor,  

Dar îţi scriu sperând s-o primeşti,  

S-o deteşti din străfundul pielii tale acum de neatins,  

S-o guşti măcar o dată pe zi.

Flori la mormânt n-am să mai vreau.

Am reuşit să colectez de la tine câteva alergii cu care mă fălesc grozav noilor mei colegi

De necredinţă.  

Să scoţi la aer în fiecare zi firele de in pe care le-am ataşat mai jos

Şi să duci cactusul la plimbare, pe ploi mai ales.

  

Am să-ţi mai scriu,  

Acum mă cheamă la numărat.

  

Cu regret,

Un om fericit

Somn IV

Vântul oferă bătăi încete peste umăr în seri de secetă  

Când ea necesită atât de multe...

Un mâine poate fi gândul de pe urmă

Vocea tatălui meu sorbind cuvinte mici, repetandu-se,

O maşină a timpului,

Sexul umed şi un telefon zornăind,

Îmi fac felul.  

  

Suntem în acelaşi an o mie patru sute patruzeci şi patru.

Somn III

Vreascuri nu mai vor să ardă şi plângem pe tâmplele lor

Cununa de floare a flăcăului se-nmoaie sub greutatea ploeapelor ei

O linişte debordantă nu va fi niciodată de-ajuns

O moarte cu trăgaciul aparte va scoate sigur câteva liniuţe pe ecranul cu viaţă

Descopăr o lume o dată cu schimbarea la faţă a Mântuitorului care se uită prelung

Unul mai scund crede că l-au ajuns anii şi că-i e greu să ne mai recunoască

Porţile-s ferecate de ciudă, dar se intră uşor

Pe fereastră...

  

Rog crăiasa prezentului meu  

Să mă trezească!

Somn II

Greu e pasul păstorului pustnic

Greu e saltul soarelui strălucitor

Greu e fructul frumos, falindu-se

Greu e ţipătul tandru, trezindu-se

Greu e piscul părăsit primăvara

Greu e cumpătul căpătat curând

Greu e carul crezându-se câştigător

Greu e arcul atunci ascuns

În memoria iubitelor mele...viitoare

Ar trebui să ştiţi, dintr-o raţiune care-mi scapă,

Îi semănaţi sau ea

Seamănă tot mai mult cu voi.

Ştiţi povestea picăturilor ce au fost uitate de zâmbet?  

Amănuntele constituiau jocul nostru prefrat, pe care, însă,

Nu ni s-a mai dat niciun brevet.  

De ce?

Pe ce punem pariu că n-o să te ridici?

Şi am rămas fără să-ntreb.

  

Şi dacă ne vom arunca acum,

Ne mai rămân, cam câte vieţi?

Numărătoarea o pierdeam mereu,  

Noroc c-aveam câte un carneţel în care ne notam

Tot câte-o moarte ce ne-ntâmpina

Cu foi de rouă tremurând.

  

Le alegeam pe loc de multe ori,

Sau, alteori, ne orientam după un calendar

Cu câţiva ani mai vechi.  

Mi-aduc şi-acum aminte, 2000.

Cum poţi?

Poate aşa se face că a dispărut..

  

Şi dacă te salvez acum,

Cum o să pot, cum o să poţi?

(Ma tem ca într-o zi

Să nu ne uite şi pe noi.)

Declin

Şi ningea în neştire.

Şi ştiam c-ai să vii.

Dar devreme ce ochii sticloşi s-au deschis,

Am rămas să petrec lângă ei nemurirea.

  

În vreme de pace, copiii-s puţini,

Iubiri sunt timide

Şi oamenii mor  

Neştiuţi.

  

În vreme de pace colorăm  

Paginile cu albastru

Şi, uneori,

Cu verde.

  

Pădurile-s mici.

Pădurile nu cresc.

Pădurile.

Fredonăm a moarte... -cantabil-

Mă simt singur

Ca stelele din...

Mă simt singur

Castele din...

Mă simt singur

Şi stele vin...

  

Hai,  

Mi-ai zis.  

Hai,  

Ştiu precis ce vrei.

Hai,  

Şi-am scris cuvinte (rebele ce fug) goale pe nisipul ei.

Aşa am ajuns.

Pe plaja ce fură în zilele singure  

Câte-un apus.

De jos în sus ne uităm pentr-o vreme,

Şi scuipăm o ultimă colană  

A infinitului.  

Brâncuș ne salută, râde,  

Îl rugăm să ne cânte ceva.

Pântec cald.  

Calm aş putea să mor

Sau aş putea să cred fructele crude,  

Pământuri ce cad în rotirile lor...

  

Pe mine mă cheamă...

Am venit să vă zic...

Poezia-i greoaie...

FEMEIA

Nu există...

  

(Furtunile lasă-n călătoriile lor urlete ale trecutului meu.)

ZAR

Într-un zar se-odihnesc,

La orice rotire,

Un tată, o mamă, un prunc nou-venit.

De soare răpuşi, aşteptând şi rugând,

O mână să-i ia şi să-i ducă departe.

Probabil că somnul s-amâne din luptă,  

Din săbii,din sânge, din scuturi de gumă,  

Din negrul mormânt aşezat, din cunună.  

Căci văd cum se roagă părinţii şi pruncul,  

Cu lacrimi în colţuri de ochi vineţii,  

Cu gânduri mai bune, blândeţe aşteaptă.

Eu văd şi nu pot

Şi nu pot şi văd iară.

Într-un capăt de zar se-odihnesc prea cuminţi.

Dimineaţa, la prânz, uneori chiar şi seara,

Un tată, o mamă,

Suspină pe rând.

Neputinţa răspunde.

Pe mine mă dor plămânii-a uitare,  

Mă dor şi copiii ce nu i-am născut,

Nu cer biruinţă, poate-atunci, în cădere,

Cer braţele cele mai mici şi mai vii.

  

Aruncat de pe cruce, scuipă-voi probabil,  

Cuvintele mele din fălci şi gingii,  

Ca o plantă crescută pe câmp la-ntamplare,  

Mă dau întrebării, minciunii mă dau, vreau să ştii!

  

Să creadă în mine de-odată tot burgul,  

Oraşul ascuns în tăceri, în beţii,  

Să cadă pe rând, apoi, toţi păcătoşii,  

Împinşi din greşeală-ntr-o ultimă zi.

  

Să plângă, erau, pe cuvânt, toţi, aproape,

De visul ce greu poţi să-l ai şi să-l ţi,  

Să plângă, puteri nu mai am,

Plec departe...

  

Mă iartă, mă ştie,

Am ucis peste legi.

Mă iartă, mă poartă,  

Mă număra bine...

  

Sunt eu! Mă dor inimi, genunchi,  

Mă doare cuvântul!  

Din cartea cu lacrimi ce poţi  

Să culegi.

  

Dovada dureri-ncepute de-odată,

Dovada durerii, aud şi tresar.  

Dovada-mi ce-o caut nu vrea, nu se măsoară  

În zâmbetul clar.

Una scurtă

Trucuri despre viaţă,  

Îmbrăţişări închise ermetic -  

Zbor cu o singură aripă.  

  

Trucuri despre fugă,  

Apă vie vândută la bucată -  

Cred c-o singură mână.  

  

Baghetele sunt moi de somn,

Soarele cască peste privirile lor,

Am învăţat să trag

Cu ochiul.

  

În finalurile proaste,  

În oamenii căzuţi,  

În iubirile

Răscumpărate.

Jurământul galben - III. R.E.N.

Şi totuşi, cine sunt să-ntreb,  

Şi totuşi, cine sunt să vreau (să sar,)  

Să-ncap în ultimul tău buzunar,  

Să mă arunc de peste şinele de tren..?

  

Ceri tot, eu cern cuvintele la moară,

O doamnă-n papuci şi capot îmi cere să fug de la ei.  

Îi spun să-nchidă ochii larg,

Mă mai gândesc...

  

Reper îmi dă numai parfumul ei,  

De piele neacoperită cu nimic.  

Parcă mă văd stând şi păzind  

Maldăr necopt de cărţi şi un ibric.  

  

Citeşte mult şi-acum,  

Doar că pe ea, n-o mai citeşte nimeni.  

Stă cu potopu-n urma ei,  

Aşteaptă inc-o zi de vineri..

  

Unde-o să fi la strigătul ce am să-l las

Pe margine de bar, nu ştiu.

Unde-am să fiu?

Cobor după abecedar.  

Perechi

Căutarea nu începe în singurătate,  

Ci doar în jurământul dintre doi.

  

Ploi am iubit de când aflat-am cum suflă cuvântul,

Fără să ştiu întruna ce va fi.

  

Deschid o literă sub care să ne punem gândul,

Pentru seri lungi de secetă ce vor veni.

  

Pentru cântări în care inima descreşte,  

Lăsând loc sufletului oamenilor goi.

  

Pentru iubirea care ne iubeşte,

Pentru asemănarea dintre noi.

Urare

Pierd din vremuri aur, mine,  

Ce-au aparţinut odată,  

Marelui baron ce ţine

Loc de-o soartă mai curată.  

  

Tu, întreabă-mi poezia,  

Ce spunea-n cuvinte rare,

Unde-s chei şi unde poartă,

Ce ne poartă spre uitare.

  

Ce ne ţine-n frâu de, oare,

Vom fi liberi, mă întreabă?

Vom fi mai cuminţi în lupte,

Mai curaţi lovind cu spadă.

  

Pierd, primesc, e o femeie,

Tu, să-mi întrebi poezia,

Ştie despre ce-mi descheie

Doar în lume fantezia.

  

Neputinţa o arată,

O lovesc cu o oglindă.  

Cade lată-o săptămână,

Nu mai ştie cum să mintă.

Ţie...

Iartă-mi graba şi păcatul,  

Iartă-mi răul şi uitatul

Câş în strane ce mă dor.  

  

Iartă-mi că îţi iau căscatul  

Rupt din inimi dulci de sare,  

Ce răsare dimineaţa şi apune

Într-un dor.  

  

Uite-mi ochiul, ce povară,  

Uite-mi mână mea de om,  

Uite-mi gândul ce îşi zboară

Aripile-n poligon.

  

Uite, spun copii şi neamuri

Mult mai vechi, parcă mai crude,  

Eu cer neuitare-n ramuri,  

Flori şi mare peste scânduri.

  

Iartă-mi cuvântul cu noduri

Şi nesacrul, te rog, iartă-l,  

Iartă-mi umilinţa, Doamne,

Sunt un om scăpat de farduri.

40 de hoţi plus 1...

Covor de brumă înstelat,  

Dă-mi poala ta să plâng o lacrimă străină.

Dă-mi haina ta uitată în hamac,

Dă-mi voie să trăiesc o nouă vină.  

  

Cu frica-n sânge şi în sân,  

Am trecut munţi cu vârfuri mai înalte,  

Ca noua urmă de creion,  

Cu aspiraţii aberante.

  

Ce somn mă roagă şi mă ia cu el,

Iar eu vreau să mă-ntorc după o strângere de mână,

Mă târâie pe-alei ce nu le mai cunosc,

O, tu, atât de tânără stăpână!

  

Covor ce-ţi se spune fermecat,

Hai, du-ne şi pe noi,

N-avem să-i cerem lui nimic,  

Poate va vrea chiar el ceva din ce putem doar noi să ducem la sfârşit.

Prietenul din strada mare

De ce toate oraşele mari au nevoie

de ceasuri?...

(...)

  

Ceasuri extinse grozav  

pe gardurile fără părinţi.

Pe gurile fetelor, pe

dinţi.

  

Ceasuri îmbrăcate elegant, ceasuri

cu bretele.

Din ele ce-a rămas, întreabă un pitic

de căutari pătruns.

  

Chiar am nevoie de-un răspuns,

altfel voi scrie un poem;

Şi-o să-l arunc pe gura de la tren,  

cu tot cu mofturile lui.

Cu tot cu hainele din piele,

ce-i ţin de cald şi de urât.

  

De întristare şi-l păzesc

(de rele)...

Ripostă

Eu nu-mi întorc din mădulare,  

În nicio zi,  

Deloc -

Am fost

Uitaţi pe-o insulă târzie,  

Am fost sculptaţi de-o mână ce şi-a ros

Cu anii mâinile de-a-ntregul.  

Am fost furaţi, vânduţi în zile calde,  

Nu am la mine niciun ban.

Eu nu-mi întorc din mădulare,  

Eu nu întorc la nepăsare  

Din cadran.

Perechi pierdute - III. Acord

Plâng pori mai vechi, privind

În sticle ce vorbesc numai cu noi.  

Vând doamne ale nopţii flori,

Am vrea pe toate să le dăruim.  

Relele toate azi se năruiesc,  

Fântânile sunt pline până la refuz,

"Difuz" nu are dublu înţeles.  

Aştept să cadă limbile din ceas la locul lor,

Fiinţe ale cerului să ne avânte-n gol.

Azi toţi castanii înfloresc.

Perechi pierdute - II. Copilul...

Copilul s-a ascuns în piei de oase reci,

Într-un ungher scapat heruvimi.  

(Nu poţi să pleci prin uşile de zbor.)

În toiul verii mă cobor,

Din rai ţesut cu fericiri lumeşti.

Avem a sta o vreme pe pământ,

Avem a ne privi în ochi,

Putem acum să nu ne mai iubim?

Perechi pierdute - I.Din dor (de nou cuvânt)

Din dor de nou cuvânt,

'mi-ndrept tăcerea către voi.

Încet, dar sigur, în nevoi

Mă scald atât cât pare cuvenit.

Din ploi de rând mă mai hrănesc,  

Din pagini arse-n jurământ.

Mişcări ale paradei ce se-ascunde între noi,

Au darul de a ne trezi în fiecare zi.

Întorc moneda,  

Figura de leu mă-ntrabă dusă de un ultim vânt:

Ce cugetare ai

Să ne repeţi?

Păcatul...

Am păcătuit printre rânduri.

Am păcătuit printre linii tari,  

Trase de-o mână ce nu-i  

De pe pământ.

  

Am păcătuit în zilele cu post,

În ore ce nu se mai sufereau.

În limbi pierdute,

În şoapte,

În ţipete reci.

În dureri.

În plăcere pură.

  

Am păcătuit în dimineţi,

În corpuri străine,  

În corpuri ajunse de timp.

  

(Printre rânduri toate iubirile par demne

De tolerat.)

Iar i-am auzit azi...

Mă scalzi în ape tulburi,  

"Ce, crezi că duc dorul lacrimilor? Fumuri!"

În inimile oamenilor tineri stau

Atunci când sunt făr-adapost.

Şi toate mă primesc.

Mă-ntreabă: "cum te simţi"?

Şi le spun

O poveste.

Două minţi cuminţi stau strângând din dinţi de lapte.

Femei din vest plâng la tulpinele copacilor cu fructe leneşe.  

Necoapte sunt iubirile noastre.  

Deşarte sunt speranţele sparte.

Triste sunt pământurile ce-au secat sub greutatea ei.

  

Sunt mâncat în fiecare noapte de vulturi cu cioc despicat,  

De şerpi cu vorba iute, de reptile reci.  

Tu treci, ne spui ceva şi pleci în casa fără de pereţi.

Regreţi? Eu nu!

Repeţi? Tu nu!

Ce vreţi? Ei nu!..

  

Mă scazi dintr-un trecut,  

Te sperii, cazi

Când palmele-ţi sunt goale.  

Lăzi stau

La poalele munţilor,

Citind coloane kilometrice

De coduri

De bare...

Însingurare

Să nu te ia din faţa-mi, iar,

În ploaia de pe urmă ce se-anunţă,

Vânată de cuvinte mari,

Să mergi o cale-atât de lungă.  

  

În palmele ce le-a promis,

Sunt linii strâmbe, ca oricare,  

Denivelări şi coborâşuri,  

Poate urcări, dar n-are!

  

Nici vreo putere de-elefant,  

Ce îţi pictează flori pe care,    

Atunci când vii fără puteri,  

Să ţi le-aştearnă la picioare.  

  

Iar mintea ta va ştii atât de multe,  

Chiar de-ţi doreşti să fie una cu un suflu,  

Atât de pământesc de felul lui,  

Atât de singur ideii de cuplu.  

  

Şi vei citi în limbi pe care nu le ştiu

Nici umbrele cele mai vechi

Şi vei iubi tot în perechi,  

Acel corp ce îţi va părea mai viu.

  

Nu eşti poet, ca să reciţi,  

Iar ei, poeţii, nu recită.  

Şi când o fac, ei, ce să spun,  

O fac atât de rar...

  

Vei spune că nu ştii nimic,  

Că ai uitat toate notiţele în doar o noapte.

Voi spune că s-a şters,  

Vom plânge în livezi de mere coapte.  

  

Cuvântul strâmb vom pedepsi,

Aşa cum tu, se spune,  

M-ai fi lăsat în nopţi cu luna ascunzând  

Un trup ce s-a plecat,

Încuviinţând...

NEtimpul

Ceva ce te ţine pe loc,  

Ceva ce-ţi scurtează avântul deloc

Prea mărunt sau prea scund pentru-a lua-n mână cheia.

Pentru-a ajunge la guri de borcan

Cu dulceţuri străine, mirosuri ce pleacă

La fiecare minut, ordonate,

In curţile vecine.

  

Ceva necurat cu ochii de fiară,  

Cu mâini de poveste şi gândul oprit,

În beznă cu iz de lumina solară,  

Ce uită s-atingă contactul cu lumea,  

Ce stă pe-ntuneric contempland

La ghinionul cumplit.

  

Ce-aştepţi, ce dorinţe în alb se strecoară,

În mintea de vară ce speră-nzecit,

Ce fumuri, ce goluri, ce piepturi presară,

Rotindu-se-n cercuri la nesfârşit?  

  

Închid şi întorc umeri grei catre colţuri,  

Aştept o monedă-ndoita spre ea.

Sau arsă, ascunsă, furată de valuri,

Cu chipul netimpului imprimat ireversibil  

Pe ambele feţe-nsotite

De-o stea.  

=-1 (egal minus 1)

Într-o călătorie cu trenul,  

Într-o dimineaţă de copil,  

Singur şi sigur pe o viaţă cu linii certe,  

Plec pe ferestre,

Pe vârfuri,  

Pe urmele celui ce-mi va da

Din libertatea sa ce stă pe garduri.  

  

În zilele în care vin furtuni

Ce udă toate pământurile moştenite,  

Ce udă asfaltul cald,  

Ploi ce ţin zmeele spânzurate în jocul lor,  

În acele zile strig

Către mine  

Şi toate femeile ce mă cunosc se şterg de farduri.

  

În mine stau mai mulţi oameni la fel,  

Ce vor să te cunoasc-aşa cum mă cunosc,

(Din timpuri mult mai vechi ca ploaia)

Exact aşa cum sunt,  

Pe mine.

Pe tine te-or cunoaşte tot la fel,  

Prin ochi sticloşi ce coborând 

Panta ştiută drept "cuvântul sfânt",

Te vor lasă sa fi ce vrei,  

Fără să-ţi ceară socoteală.  

  

Atât de mult vor duce după ei

Un geamantan fără mâner şi fără-ncuietoare,  

Încât copilul ce, încă dormind,  

Se va trezi, va îndura şi va uita...

Schimbare/Străinul sunt eu.

Materia tremură la auzul adevărului precum

Tremură frunzele plăpânde la auz de vânt.

Pot crede - ştiu ele ceva din cărţile pe care ea

Nu mi le-a dat (sau a uitat să mi le dea) să le citesc.  

Pot crede - ne-am născut în camera cu tuburi goale

De-oxigen,  

Sau pot, precum şoptea păpuşa făcută din sare,  

Să-nvăţ să cred că străinul sunt eu.

  

Pot rupe rădăcini din soare

Şi pot cresta pe frunţi deschise tot  

Numele meu.

Nu pot s-aud porţile-nchise,

Ce plâng cu glasul lor prea sus,

Scriind scrisori neterminate către zeu.

  

Vocile unei vieţi din viitor sunt ale ei,

Priviri împrumutate timpului,  

Îi râd, pentr-un moment,

În faţă, sorţii.  

Schimbarea poartă azi veşminte  

Ale morţii.  

Ghearele unui monstru nevăzut cântă la liră, netezeşte

Culcuşul cu arome de-auriu...

Deschizător de lumi...

Deschizător de lumi ce mor,

Ai milă şi mirare pentru zei.  

De când cu răstignirea grea, de când cu templele,

De când cu cearta lor,  

Atât de multe ca pe vremuri nu-s.

Aşteaptă-i, doar atât te rog,  

Să vină-ncetisor, să v-aşezaţi,

Să staţi măcar la un ospăţ.  

Poate îşi vor lăsa mândria la intrare,  

Poate vor fi blajini şi moi...

  

Poate vor sparge un tablou,  

Dar până-ntr-un final se vor calma.  

Menirea lor...

Menirea lor...

Poezia doare...

Îndoi.

Strecor la colţuri câte-un roi de albine.

Pe voi vă ţin departe de mine, căci

Cine vine nu mai găseşte vreun drum.

Iar drumul ce l-am făcut departe ne ţine de câmpuri

De floare tăiată în formele noi.

Fugiţi sau ţipaţi - nouă ne place,

Muriţi, înviaţi - frumoasa regină se-ntoarce

Cu spatele la voi.  

Crăpaţi primul zid, semănaţi liberate - minotaurul vrem

Să-l hrănim.

Existăm dintr-a voastră bună purtare,  

O boare de vânt

Curând ne va mistui.

Noi vă privim, nici prin gând

Nu ne trece să fim altceva  

Decât nişte copii.

  

Vă privim, nici prin gând  

Nu ne trece să fim muritori.

  

Va privim, nici prin gând

Nu ne trece...

O.A.O.A.

Am fost aici de milioane de ori.

Încă un bilet la fel de alb, la fel

De bine scris.

Încă două strofe din prietenii noştri

Ce vor să le cădem  

La picioare.

  

Cu nişte cioburi din vată am lăsat

Dovada că am apărut din nou.

Ţi-am scris şi eu ceva,  

Dar într-o limbă nouă.

Poate vei învăţa măcar puţin

Din ea.

  

Mă-ntreb şi urmăresc păşind

Cu paşi dintr-o femeie ce-ţi seamănă,

De câte ori nu mi-ai lăsat  

Notiţe pe biroul tău.

Tu te întrebi de câte ori m-am furişat

Fără să vreau să ştii?

  

O să mor strivit.  

Dar nu oricum.

O să mor strivit de un pian cu clapele rupte...

  

(Încă o glumă la fel de...La fel!)

Fuga

Eu am o vagă bănuiala cum că din sus de nori

Sunt tot copaci, la fel ca cei ce stau să crească lângă noi.

Doi pistruiati îmi spun c-ar fi întorşi cu susu-n jos,  

C-acolo-i o împărăţie de oglinzi.

Eu cred c-acolo pomii nu se dau cu var.  

Se-mbrăţişează-n dimineţi, iar seară vin pe rând femei

Spre a le spune noi poveşti despre isprăvile

De pe pământ.

A şaptea zi

A şaptea zi e ziua în care diavolul -sau un fiu al lui-

Scoate în lumină haine ale celor mai vestiţi croitori ai iadului.

Gătindu-se, chiar cântând,  

Va lua la braţ un nou slujitor al Domnului,

Într-o călătorie de neuitat.

Fetele singure

Fetele singure încep prin a-şi fuma măruntaiele în văzul  

Unui tânăr ce pare să se fi pierdut de casa din turtă dulce,  

De cei doi fraţi ce-au ars răul într-un cuptor de făcut

Pâine.  

Pâine caldă.  

Pâine proaspătă.  

Pâine de la Dumnezeu.

Pâine de la sfinţi.

Pâine de la bunici.  

  

Am primit o scrisoare.  

Cineva îmi spune, îmi jură în cinci din limbile pământului,  

Că şi-au cântat un cântec cald în drumul lor.

C-au poposit într-o câmpie verde, discutând cu-n paznic răbdător.

Că nu s-au temut

Niciun moment.  

  

Urmele nu se lasă vanate de vânt.

Urmele nu se lasă vanate.

  

Zeci de mii de hectare de floarea-soarelui ard zilnic  

Din cauza unei nopţi sfârşite în veşmânt curat.  

Femeia şi frigul III

În miezul verii gările  

Sunt reci.

În miezul verii gările se-ntrec

În legi scrise cu vârful acului de la ceas.  

  

Gările zâmbesc purtând în interior

Secretul timpului ce se poate opri

La ordine blânde.

  

Aici, unde mari izbugniri de pământ au omorât până la ultima fărâmă,  

Unde zeci de noi generaţii vor trăi în uitare, ţinând strâns medalionul vieţii.

Aici, unde copiii nu mai sunt copii,  

Unde părinţii sunt altceva.  

  

Gările constituie spaţiul ultim în care poţi găsi

Amintiri şi istorie în stare pură.

Încoronare

Iubesc două himere de la răsărit,  

Venite-n vizită să calce pe pământul nou.

Mă tot rotesc în acul ceasului de pe birou,

Armatele aşteaptă ordinul de sus.

  

În încordări din alte lumi sunt gata să se dea,

Până la ultimul surâs.  

În continuări de vieţi, fără a se uita la timp,

În tot acest nemăsurat, bătrâna agita din fus.

  

Printr-un vizor, prin zor curat,  

Prin mâna celui neînvins,

Prin nume şi luări de braţ,

Mă urmărea crezându-ma abis.  

  

Cântând doar imnul adorat,  

Pierzând în faţa celor vi,  

Cumva la fel, cumva mirat,

Privea ţăruşul pe copii.

  

Aproape de păcat, dar depărtat de lumea lui,  

Aveam grădini cu pomi feriţi

Din visul ce m-a tot rugat să mi-l visez,  

În nopţile când hotăram.

  

Cumva cu un etaj mai jos, dar dansul şarpelui îl imita

Cu o precizie ce m-a scos în faţa minţii arămii,  

M-a pus să spun povestea ce

În timp târziu m-a condamnat.

  

Soldaţii mor când răni nu ştiu să-şi ţină-n frâu,  

Soldaţii-şi lasă-ntregi familii frânte.

Conducători de oşti schimonosesc barbar,

O soartă ce refuză, stă la pândă.  

  

Mamele dorm cu-n ochi deschis,

Doar ele ştiu cum e s-aştepţi o haită prea flămândă.

Străfulgerări de orizond închid din ochi

Când umărul are intenţia să se-mpungă.  

  

Iubesc două himere la apus,  

Ce prin minune nu cunosc nimic din cifra cea plăpândă,

Iubesc două himere şi-s străpus,

Dac-am să mor să vină cineva şi să mă plângă.

Abil

Şi ştiu, nu-s toate de folos.

Şi ştiu, vom curăţa din ceruri până jos.

Şi ştiu că se vor apăra.  

Nu-i vom lovi,

Azi nu îi vom lovi.  

  

Nebunul spune c-aş mai fi făcut

Mutări de care nu ştiu să răspund,

C-aş fi cules întreg palat,  

C-aş fi furat regină şi-mparat.

Pe el, la fel, fără să ştiu, întemniţat îl ţin şi-acum.

Pe ea o rog, când moare, să mă ia cu ea.  

  

Pe ea o rog, când moare....

(O tot ameninţ cu ceva,

de tremură şi lupii din păduri,  

dar neclintită stă în vraja sa.)

Mie -cantabil-

Şi poate se poate mai mult.  

(Poate)

  

Şi poate se moare mai des.

(Poate)

  

Şi poate ne poate uni.

(Poate)

  

Şi poate renunţă la fes.

(Poate)

Acoustic solutions -cantabil-

Acum sacul s-a golit;

Nu mai avem nimic de pierdut, nu mai avem nimic de dorit,  

Rezerverele pentru zile rele s-au dus,

Balerinele din sudul Rusiei se sinucid în fiecare zi.

Le e frig, le frig

Şi nu se ia niciun fel de măsură.

Le e frig, iar poeţilor nu le-a rămas nimic.

  

Doi.

Hai cu noi,  

Lasă-i

Foi.  

Hai cu noi,  

Lasă-i

Goi.

Hai cu noi,  

Lasă-i

Roi.  

Hai cu noi,  

Lasă-i

Zoi.

Hai cu noi,  

Lasă-i

  

Hai cu noi cuvinte şi te voi

Baricada în camerele sfinte.

Hai să plecăm, îngropând în pământul de lapte

Un dinte.

R.

La pas -poemul erotic II-

Vara călcăm cu vârful degetelor moi,  

Noi teritorii, dezbrăcaţi,  

De frica umbrelor şi de păcatul învăţat.   

  

Vara călcăm asfaltul ars

Cu vrednice călcâie, fără slăbiciuni.

Călcăm în ape dulci şi în tăciuni.

  

Tot drumul, ştim, va lua sfârşit

Sau chiar sfârşitul îl va lua pe el,

Dar nu cunoaştem vreun regret.

  

Închidem ochii şi-am zburat.

Ne vom trezi, probabil, separat,  

Zâmbind fără-nţeles la malul mării...

Poem ploii...

Sufletul e acolo,  

Timpul e răbdător de fel,  

Mă dau în paturi de străin,  

Mă dau, căci nu sunt încă gol

Decât de sens şi de credinţa

Dată de părinţi.  

  

Mă dau mereu aşa cum ea,

Venit-a-n noaptea de argint,  

Crezând că lupta o va câştiga.  

Aşa s-a prăbuşit şi Napoleon,

Dar a rămas, cu toate că,

La începutul cărţii-aduse din Corint.

  

Se spune că ar fi avut

O mână dreaptă ce-a visat

Să facă după cum,  

El, zeul soare-atunci va răsări.

  

A răsărit mult mai târziu,

Iar comandantul s-a văzut căzând

În toiul luptei şi plângând

Şi-a zis că vom mai auzi de el.  

Jurământul galben - II. Se cheamă

Se cheamă uitare din pori şi din case,  

Se cheamă credinţă în diavolul gol,  

Se cheamă scăpare de-acea biruinţă

Ce minte şi-nghite din resturi de zbor.

  

Să crească de-o dată-n pământuri aride,

Zvârlite în fuga căscată de-un nor,

Aruncă-te-n mare, aruncă-ţi iubita,  

"Nimic de pierdut", scrie unul de-al lor...

  

Ce se zbate şi vrea -noi nu ştim- să rămână,

Se juleste-n războiul lansat contra lor.

Ne oprim, ne uităm, stolul vrea să rămână,

Ne uităm, ne oprim, ne uităm şi cobor.

Jurământul galben - I. În emisfera...

În emisfera ei zâmbetele se dau   

De-a dura.  

În emisfera ei culorile au    

O ţinută a lor.    

În emisfera ei stropi de lumina te-opresc să te-ntrebe  

Pe unde s-o ia

Către ea.

Cuvinte-n perechi (poemul erotic)

Aş vrea să am pe loc ce am cerut:

Două lanterne pentru ochi,

Două cărţi vechi pentru tarot,

Două înotătoare mari,

Două dorinţe ce nu pot.

  

Două cântări la bustul gol

Şi două ţipete ce vor,

Două uimiri întregi

Şi-un clopot mort.  

  

Aş fi murit pentru-un minut

În care să mă fi chemat,  

În care ochi străini să nu mai fi contat,

Aş fi murit, aş fi murit.  

  

Aş fi murit, tu te-ai fi bucurat,

Dar ceasul rău te-a luat cu el.  

Poate mă vei lăsa din nou să mor,

Mă voi grăbi, mă voi grăbi.

  

În roşu mă vor înarma,

Am să măsor din greu.

Roşu-grena voi fi eu tot,

Iar tu uitarea dintr-o stea.

  

Cobor pe-aceleaşi trepte moi,

Cu păşi ce nu-s ai mei şi nu vor fi,  

În ziua-n care toate se vor repeta,  

Nu voi lipsi.

Accidentul

Era furtună, era frig

Şi vânt era şi nimeni n-alerga pe drum,

Doar caii lui maro, nou întrupaţi,

Trăgeau s-ajungă jos,  

În crâng.

  

Fugeau să nu fie-nghititi

De lutul galben şi nătâng,

Căci şi-au tăiat din aripi imediat,

Când li s-a spus care e rolul lor.

  

El îşi croia la harpă un trecut,

Crezând că va scăpa uşor.  

În fuga de neconceput,  

Zmucindu-se, multe din hăţuri au cedat.  

  

Stau suspendaţi sub trupul alb, curat,

Şi-l văd cum lacrimi inghiting,  

Îşi spune rugăciunea-nfrigurat,  

Cu gând că poate-l vor scăpa.

  

Ce rost să vezi când fructele au putrezit,  

Mai toate florile s-au cuibărit sub ei,

Iar el, conducătorul greu înnobilat,

E un inconştient zăcând, uitându-se la lună...  

  

Poate uşor-uşor, cu farmecele ei,  

Prin cine-ştie-ce noroc,

Îl va călăuzi pe calea

Cea mai bună.

  

Îl va purta că o sirenă către chei,

Îl va ucide-ntr-un final,   

Dar nu-nainte de a-l şi lovi,

Ca să-l trezească nou din somnul lui  

Pe care, zău, nu l-a ales.

Invariabile

Aveam pe-atunci o mână-n plus cu care tot scriam  poeme

Care acum nu-s de găsit,

Nu ştim cine-a-ndrăznit de le-a ascuns.  

Aveam un ochi aparte ce vedea din vreme

Stropi mari de ploaie prăbuşind

O lume sub pământ.  

Avea cu ea un telescop înalt, adus de mare,

Cu care deznoda visele oamenilor mari.

Ştia să vadă rănile din soare, să schimbe becul planetar.

Când se-nsera fugeam ţinându-ne de-ncheieturi,  

Spre cel mai de aproape adăpost.  

Stăteam aşa şi săptămâni întregi,

Fără mâncare, apă, într-un pat

De crengi de nuc care ne povestea

De cei ce l-au impovărat chiar înainte să venim.  

Zâmbea mereu cu ochi ascunşi  

Şi cald în fiecare noapte ne răbda.  

Eram şi noi la fel de fericiţi,

Ştiam că toate vor întârzia

Cât el nu se va răsturna,  

Să plece-n căutarea altor doi.

  

Aveam uleiuri şi vopsele ce au curs de sus.

Aveam munţi de hârtie să ne-acoperim.  

Venise anotimpul patru,  

Iar ea-mi vorbea despre ciulini.  

Sperăm să o sfârşesc cu munca asta,

Sperăm că un copil în forţa braţelor ce-şi pun

În fiecare seară întrebarea,  

Ce se agită-n mâneci de nebun.  

  

Aveau cu ei o galaxie jumătate,

În lapte cald scăldau cu tot cu nepăcatul lor un gând,

Despre cum ar putea în vecii vecilor rămâne

La umbra unui pat de nuc cu sufletul bătrân.

Un pat cu rădăcini stufoase,

În care să se fi născut pe rând,

Urmaşi de seamă-ai unui neam cu pântecele scoase,

Din veacul cu urmări de sânge şi de necuvant.

Raţiuni...

Căci te-ai cerut din timpuri de răscruce,  

Când viaţa nu ştia dacă să stea,

Când viaţa, zice-se, dorea să plece,  

Iar noi voiam ca orbii s-o urmăm numai pe ea.  

  

Căci trâmbiţe şi flauturi pătimaşe,  

Şi şerpi vicleni de toate soiurile îşi dorea,

De toţi cei ce trăiau în vremea-aceea,

Ar fi plecat oricând, uitând...

  

Uitându-mă acum din carul mare,  

Având la tâmpla stângă chiar pe ea,

V-aş spune cum să mânuiţi povara,  

Cum să scăpaţi de linia ce s-a tras aşa.  

  

Dar legea-i una şi se ţine,  

Aşa cum ţin poeţii cu nesaţ,  

De mărul roşu ce le dă mânia,

Să lase dâre şi să fugă cu mişcări de hoţ.

  

Vă liniştiţi,  

De-aici de unde sunt vă rog aşa:

Iertaţi şi plângeţi numai când se rup

Din zalele cu gust de sare şi cu ochi de stea.  

(Arăt cu degetul pe fiecare,  

Dar providenţa are treaba sa.

Îmi voi tăia o mână, poate

Va fi cu mult mai simplu fără ea.)

Vorbim din viitor...

Vorbim din viitor.

Ne-aud voci de copii, dar mai ales

Voci de oameni bătrâni ne-aud,

Cum călărim de zile-ntregi

Spre-un petec de pământ,  

Spre fructe noi...

  

Vorbim din viitor cu glasul stins,  

Vorbim, nu vrem să fim prea tare auziţi.  

Ne vom usca precum se uscă trestiile, deschid  

Cei care ne cunosc un cânt.  

  

Vorbim pe limbi de păsări cu piciorul rupt,  

Vorbim pe limbi pierdute ce s-au înecat,

Vorbim plonjând de pe uscat,

Nu vrem să ştim,

Nu vrem,  

Vorbim.

Înainte, după...

Dacă nu ai fost alb,

Atunci ce culoare ai fi putut să fi?

Dacă nu ai fost zbor,

Atunci de unde ai reuşit să furi o pereche de aripi?

Dacă nu ai fost ea,

Atunci ce caută,

Ce vrea?

"Dă-ne-o nouă astăzi.

Şi ne iartă nouă greşalele noastre,

Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.

Şi nu ne duce pe noi în ispită,

Ci ne izbăveşte de cel rău."

Autostop

Vreau un drum către o cabană de vară,

Cu ochi în lumina,

Cu mâini în dureri.  

Aşteptări de paradă,

Străluciri diavoleşti;

Răsuciri ca o pradă,

Lovituri către care te rogi, le primeşti.  

  

Vreau un drum către noapte,

Mişcări prea timide,

Circulaţie, urban..

Îndrumători nebuni,  

Reprimiţi toţi mila în casele voastre,  

Încălţaţi cu cotuni

Striviţi tinere oase ale unui sultan.  

  

Dă-mi drum către viaţă,

Să-mi dai apoi voie să pier.

Dă-mi drum, mă-nvoiesc să-ţi clădesc o terasă,

Cum intri, spre dreaptă,

Exact la parter.  

Eu cine sunt?

Am tot dat înapoi, în timp,

Crezând să văd primul moment.  

Am derulat ca un nerod,

Am răsucit, aşa cum mă cunoşti,  

Eu, benzile ce nu s-au erodat.

Le-am pus apoi la loc cu un creion,

Aşa cum se făcea-n trecut.  

  

Ştiam, ca printre lacrimi, că

Stupefiat o voi privi.

Aceeaşi scenă cu-n copil, ce neştiind,

Ce neputând să zboare-atat de sus,

Să ducă-n pieptul lui soluţii dulci.  

  

Iar am crescut.  

Aştept un ceai.  

Un cuvânt bun.

Un obraz cald.

O mână caldă.

O poveste.

O pagină ruptă.

Un refuz.  

Un EU căutându-mi drumul

Către mine.

Fascicule

Gusturile rămân undeva în noi înainte,  

În timpul şi după moarte.

Gusturile rămân cu noi înainte, în timpul

Şi după mare gol.  

Gusturile sunt şi rămân aceleaşi

Înainte, în timpul şi după ceea ce

Ne-am învăţat să numim,

Atât de simplu,  

Vis.

Sofisme

Tronul din vârf de lume se mai ţine

Doar într-un picior.  

Ca o domnişoară cochetă.  

Ca o doamnă ce din răsputeri încearcă

Să uite.

  

Tronul din vârf de lume răstoarnă

Planuri, gânduri venite din afară  

Şi idei despre cum iubirea,

Despre...cum? Iubirea?

  

Tronul din vârf de lume  

Pune

Întrebări

...

Azi nu se numără...

Cuvintele îmi ies fără să vreau  

De undeva de prin stomac  

Şi zac spre a ieşi din gură.

Cuvintele există, deşi nu mă plac,

Se tot roagă, la simţi?  

Vor să le scoată cineva din tură.  

  

Mai noi, mai vechi, mai fără uitătură,  

Mai proaspete, mai scurte, nu se pot

Elibera măcar o zi, căci liniştea se fură

Numai pe sine, prin complot.  

  

Cu toatele îşi râd în nas,  

Ce să şi facă?

Cu toatele se cer de la părinţi,

E 1 mai, aniversam de-n dată,  

Un an şi inc-un an de când cu  

"Ştii, ori nu mai ştii"?

  

Din minţi îşi ies pe zi o dată,  

Apoi se liniştesc puţin, te-ntrebi

Cine-a trântit paharele din vată,

Cine-a închis din ochi crezând că nu mai vii.  

  

În tot şi-n toate e o plată

De neplătit în zilele pustii.  

O pată ce se ţine scai să scotă

Din mersul cel firesc oamenii vi.

  

Cuvintele îşi ies din mână  

După 50 de votka, ştii

Când dup-amiezele ziceau că-s ale noastre

Şi trecerile de nivel erau portocalii?

  

Culorile se pierd în vreme

Ce eu păcătuiesc în încăperi cu gri,

Cuburi din ceară numără revolta,  

Închid şi văd..

Tu vezi sau azi cuvintele s-au dus  

Să cumpere cuminţi şi alte jucării?

Spleen

Să ne gândim pe rând la ziua aia-n care..  

La noaptea aia-n care..

La viaţa aia-n care cineva a lovit, nu ştim cum,  

Întrerupătorul.    

  

Să ne gândim pe rând.  

Să nu lăsăm gândurile să se revolte.

Să nu lăsăm rândurile să se adune.  

Să nu lăsăm simţurile să simtă ceva.  

Să nu lăsăm pe nimeni să între pe uşa camerei

Cu ţinte-mpodobite pe pereţi.  

Morminte ne zâmbesc în dimineţi.  

Eu şi iubita mea mâncăm bureţi otrăvitori.  

Sperăm ca cineva să nu audă ţipătul din ceas,

Sperăm să doarmă-adânc,  

Să nu ne mai salveze

  

Ne plictisim mergând spre moarte.

Ne plictisim, ne plictisim şi uităm.  

Ne plictisim.  

Mai schimbăm o vorbă.

Ne plictisim de fiecare dată înainte,

De fiecare dată inainte

Să murim.

3

Însemnele morţii pe trup pur.

Îndoliate, însoţite de cei rămăşi

Pe o ploaie ce îneacă pământul,

Soţiile, iubitele, mamele noastre,

Traversează un pod fără scripeţi.

Vârstele

Vârstele sunt note scoase cu o sinceritate debordantă  

De un acordeonist moscovit  

Rămas fără casă.

În paşi de dans, -trei câte trei-

Cântă -toţi ştiu- ceva despre o fată deosebit de frumoasă.  

Cu mult mai frumoasă decât poţi vedea acum  

Pe străzile atât de mari, tot mai mari…

Poate, femeia vieţii lui, adusă acum în faţa lumii.

Poate fetiţei lui, care, cel mai probabil, a crescut.

Poate chiar el, jucând un rol nefericit.

Rugile -aşa se scrie- i-au ajuns pân' sus,

Durerile au fost uitate-ntr-un acord, deja, demult.  

"Pur şi simplu, s-au dus.", urla un cor departe de a fi supus.

Vârstele sunt note scoase cu o sinceritate debordantă  

De un acordeonist moscovit  

Rămas fără casă.

Fluvii -cantabil-

Fluvii se-mpart între noi, iar noi n-avem nimic spus.

Fluvii se-neacă în noroi, iar noi n-avem nimic de spus.

Fete mari înnoptează la picioarele unui duce pus prea sus.  

Bătrâni pierduţi caută răspunsul la o întrebare, iar noi n-avem nimic de spus.

Păsări mici încep din nou să zboare, iar noi, ghiciţi, n-avem nimic de spus.

O caut în fiecare întamplare, iar ei nu au nimic de spus.  

  

De vom ajunge prea departe să ştiţi c-a fost pentru c-aşa au vrut-o ei.

De vom ucide-n masă, femei, copii, va fi tot pentru că aşa vor ei.

De vom sfârşi cu arma-n mână, va fi pentru c-am vrut-o noi.

De-o voi chema şi din greşeală va veni, o voi trimite înapoi.

  

Cine mai ştie, (cine mai ştie,) cine mai ştie cum se cântă?

Cine mai ştie, (cine mai ştie,) cine mai ştie cum se uită?

Cine ne ştie să nu scoată un cuvânt de noi.

Cine ne ştie să rămână înapoi cu-n pas.

Cine ne vede-n frica ce-a rămas?

  

Încet urcăm pe scări ce nu sunt ale noastre  

(x8)

Răsărit cu lămâie

Suntem singuri.  

O singurătate plăcută, unică, spunem noi.  

În ape ce sunt numai ale noastre.

Cu peşti ce sunt dispuşi să te treacă de pe un mal pe altul

Cât ai clipi.

  

Pe două voci vom ajunge pe pământurile  

Marilor descoperitori.

Vest, vest,

Jos, cât se poate de jos.  

Nu te feri, nu ne feri,  

Nu ne scobi în palme, tu,

Cel ce trăieşti sub noi cu minţile cuminţi.  

  

Fii bun şi dă-ne să dormim

Şi-o să-ţi cântăm din ce mai ştim.  

Fii bun şi dă-ne să visăm

Şi-o să-ţi dansăm ce se cunoaşte pe la noi.  

  

În numai cinci zile, iubita mea îmi recită într-o franceză perfectă

Despre hârtiile lui Cantemir, balenele eşuate,  

Despre îndârjirea căutătorilor

Şi despre iubirea pe care numai ea mi-o poartă.  

  

În numai cinci bătăi de cord,

Toţi am văzut mersul pe apă.  

Unul cutremurat ţinea să-şi facă cât mai multe cruci,  

Un altul se ştergea la ochi,

Altul cu pietre de la moară arunca.  

  

De secetă nu s-a aflat nimic.  

Cel mic, venit de la oraş, va sta în pod citind

Despre lebede mici sosite tocmai de la cel

Cu care se-nţelege mai puţin.  

De secetă nu s-a aflat

Încă

Nimic.

Corpuri imaculate fug

Prin curţi de alb

Ce s-au uitat

Cu coada ochiului la timp.

Tribut - Vocile toamnei

L-aţi dus de nas până departe,

În ţări în care plantele nu cresc,  

În care pere-apar mereu cu patru colţuri,

L-aţi dus, l-aţi aruncat din mers.

  

Şi vina cui o vom salta la judecată, nu-ntrebaţi.  

Vrem linişte totală, pietoni marcaţi,

O săritură liberă

Şi cei mai mici vor spune "hai, plecaţi!"

  

E scurt, se-nchide linia că-i tăcere.

Vocile toamnei stau în loc de scut,

Copiii se aruncă-n mare.

Cei mari se sting, căci s-au temut.

Dintr-o eră. A doua.

Azi am fost pe tărâmuri noi

La cules de flori râzând,

La pădure, fără pic de lumină.

  

Fără ţintă am alergat după ea,  

Dar lumina fugea sărind stângaci într-un picior străin.

Am innoptat lângă foc.

Am ars, se pare, câţiva ani...

Acum sunt bun.  

Acum sunt nou.  

Acum cuvintele-mi şoptesc c-aş fi ceva

Ce seamănă cu-n om.  

  

Om fără câini de pază,  

Om fără pomii daţi cu var,  

Om fără vieţi netrăite,  

Pălind în faţă termometrului

Ce ţipă supraponderal.

  

În dodii tot vorbim de când

Un mic deşteptător, privind cruciş,

A prins din hăţurile vieţii.

  

Puteam să văd cu ambii ochi închişi,  

Puteam să stau în mâini pan' la apus,

Puteam să cer un tânăr cerb.

Mi-au dat un bici din care să pocnesc  când vreau.

Vântul nu mai ştie să bată

În haine de gală, roşii, ţipa regele

Maxime vechi despre dreptate şi corectitudine;

Despre timp şi puterea lui.

Cu sceptrul între mâini şi planuri mari,

Cu sclipiri de pus în ramă,

Aşa se număra sfârşitul.  

Ludic

Te pierd,

Te găsesc

În casa ce nu era a noastră.

Te chem,

Te-amăgesc,

Cu fructele păcatului ce ne privesc de la fereastră.

  

Mai ştii numele meu?

Da! Tu-ţi mai aminteşti ceva?

Nu ştiu, nu ştiu, nu mă mai întreba

Azi doamna cu cordon zice că vine.

  

Îţi aminteşti?

Or vrea să ştim mai mult decât ştim.

Or vrea să fim mai mult decât ştim să fim.

Or vrea să venim fără venin.

  

O, casa cu încuietori nu mai era de mult a noastră.  

O, sfârşitul ne paşte,

Viermi noi se plimbă-n oase pe la noi

Şi vor, le dăm hotare de mătase.

  

Le dăm şi sufletul din noi.  

Recitator bătrân, fi temperat,  

Nu te lăsa dormind în basme scoase

De sub gravuri date cu ură,

Vom fi aici când ultima bătaie nu va mai fi

Atât de dură.

  

Te pierd şi neştiute nuduri vin,

Scoase din minţi, îmi cer să-nvat să mint.  

Să-nvat să scriu cu o a treia mână,

Să mor doar pentru bunul lor suspin.

  

Te amăgesc, nu mă mai recunosc,

Nici ele nu prea cred că ştiu ce mă apasă.

Aş vrea să dau un telefon

La cel ce-ncurca cheile la casă.

Paris -cantabil-

Adorm pe paturi puse-n ape,

Pe valuri ca într-un sicriu

Şi te visez în fiecare noapte,

În haine largi de maroniu.

  

Te văd trezindu-te din nemişcarea ta,

Te văd trezindu-te din letargia mare,

Încerc să scap o dimineaţă la predare,

Mă las purtat în găuri de canal.

  

Ei te cunosc şi poate

Te vor slăvi în madrigal,

Tu, trecător cu veşmântul aparte

Şi cu surâsul glacial.

  

În tot acest timp rupt de "nu se poate",

În tot acest avânt ce-ţi spun,

Vom fi ca fruzele ce cad când ploaia-i moarte,

Lângă sticluţe cu parfumul lin.

  

Nu vor mai ştii ce-a fost şi de departe,

Cum te târăşti fără să ştii atât de mult,

Voi ţine sus al nostru steag din mere coapte,

Cu preţul vieţii unui şnur prea scurt.

Outro -cantabil-

Vreau mai repede

Ţip mai repede

Mă zbat mai repede

Plâng mai repede

Ştiu mai repede

Cresc mai repede

Iubesc mai repede...

  

Mă lovesc mai repede

Cert mai repede

Plec mai repede

Regret mai repede

Adorm mai repede

Respir mai repede

Termin mai repede...

  

Chem mai repede

Cred mai repede

Sper mai repede

Ucid mai repede

Ascund mai repede

Râd mai repede

Mă usc mai repede...

  

Aştept mai repede

Mă-nec mai repede

Trec mai repede

Revăd mai repde

Planez mai repede

Plantez mai repede

O floare pe lespede...

7 (Şapte)

Se spune că în rai

Timpul are legile lui.

În toate cele trei timpuri cunoscute,  

Cifra şapte s-a scris cu-n nor;

Poate, numai o dată,  

Cu vată de zahăr...

  

- N-am auzit niciun mare profet să spună

Că de Rai ar trebui să ne ferim.

- Nu! nu vom vorbi despre cunoaştere şi necunoaştere,  

Despre viaţă şi moarte;

Nici despre cifra doi nu vrem azi să vorbim.

  

- N-am auzit niciun mare profet să spună

Că de Rai ar trebui să ne-ascundem.

- Nu vom vorbi despre păstori şi prima verigă cu care,  

La un ospăţ, aproape toţi s-au înecat.

  

- N-am auzit niciun mare profet să spună

Că de Rai ar trebui să fugim.

- Nu vom vorbi despre secretul prim.

  

Şi-atunci de ce murim în cifra plină cu minuni?

Ce vor aceşti păgâni murdări de urma timpului să vadă?

Propun să ne acoperim cu toţii ochii cu pământ

Şi să-i sfidam,  

Să-i ameţim!