Într-o călătorie cu trenul,
Într-o dimineaţă de copil,
Singur şi sigur pe o viaţă cu linii certe,
Plec pe ferestre,
Pe vârfuri,
Pe urmele celui ce-mi va da
Din libertatea sa ce stă pe garduri.
În zilele în care vin furtuni
Ce udă toate pământurile moştenite,
Ce udă asfaltul cald,
Ploi ce ţin zmeele spânzurate în jocul lor,
În acele zile strig
Către mine
Şi toate femeile ce mă cunosc se şterg de farduri.
În mine stau mai mulţi oameni la fel,
Ce vor să te cunoasc-aşa cum mă cunosc,
(Din timpuri mult mai vechi ca ploaia)
Exact aşa cum sunt,
Pe mine.
Pe tine te-or cunoaşte tot la fel,
Prin ochi sticloşi ce coborând
Panta ştiută drept "cuvântul sfânt",
Te vor lasă sa fi ce vrei,
Fără să-ţi ceară socoteală.
Atât de mult vor duce după ei
Un geamantan fără mâner şi fără-ncuietoare,
Încât copilul ce, încă dormind,
Se va trezi, va îndura şi va uita...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu