Accidentul

Era furtună, era frig

Şi vânt era şi nimeni n-alerga pe drum,

Doar caii lui maro, nou întrupaţi,

Trăgeau s-ajungă jos,  

În crâng.

  

Fugeau să nu fie-nghititi

De lutul galben şi nătâng,

Căci şi-au tăiat din aripi imediat,

Când li s-a spus care e rolul lor.

  

El îşi croia la harpă un trecut,

Crezând că va scăpa uşor.  

În fuga de neconceput,  

Zmucindu-se, multe din hăţuri au cedat.  

  

Stau suspendaţi sub trupul alb, curat,

Şi-l văd cum lacrimi inghiting,  

Îşi spune rugăciunea-nfrigurat,  

Cu gând că poate-l vor scăpa.

  

Ce rost să vezi când fructele au putrezit,  

Mai toate florile s-au cuibărit sub ei,

Iar el, conducătorul greu înnobilat,

E un inconştient zăcând, uitându-se la lună...  

  

Poate uşor-uşor, cu farmecele ei,  

Prin cine-ştie-ce noroc,

Îl va călăuzi pe calea

Cea mai bună.

  

Îl va purta că o sirenă către chei,

Îl va ucide-ntr-un final,   

Dar nu-nainte de a-l şi lovi,

Ca să-l trezească nou din somnul lui  

Pe care, zău, nu l-a ales.