Însingurare

Să nu te ia din faţa-mi, iar,

În ploaia de pe urmă ce se-anunţă,

Vânată de cuvinte mari,

Să mergi o cale-atât de lungă.  

  

În palmele ce le-a promis,

Sunt linii strâmbe, ca oricare,  

Denivelări şi coborâşuri,  

Poate urcări, dar n-are!

  

Nici vreo putere de-elefant,  

Ce îţi pictează flori pe care,    

Atunci când vii fără puteri,  

Să ţi le-aştearnă la picioare.  

  

Iar mintea ta va ştii atât de multe,  

Chiar de-ţi doreşti să fie una cu un suflu,  

Atât de pământesc de felul lui,  

Atât de singur ideii de cuplu.  

  

Şi vei citi în limbi pe care nu le ştiu

Nici umbrele cele mai vechi

Şi vei iubi tot în perechi,  

Acel corp ce îţi va părea mai viu.

  

Nu eşti poet, ca să reciţi,  

Iar ei, poeţii, nu recită.  

Şi când o fac, ei, ce să spun,  

O fac atât de rar...

  

Vei spune că nu ştii nimic,  

Că ai uitat toate notiţele în doar o noapte.

Voi spune că s-a şters,  

Vom plânge în livezi de mere coapte.  

  

Cuvântul strâmb vom pedepsi,

Aşa cum tu, se spune,  

M-ai fi lăsat în nopţi cu luna ascunzând  

Un trup ce s-a plecat,

Încuviinţând...