Covor de brumă înstelat,
Dă-mi poala ta să plâng o lacrimă străină.
Dă-mi haina ta uitată în hamac,
Dă-mi voie să trăiesc o nouă vină.
Cu frica-n sânge şi în sân,
Am trecut munţi cu vârfuri mai înalte,
Ca noua urmă de creion,
Cu aspiraţii aberante.
Ce somn mă roagă şi mă ia cu el,
Iar eu vreau să mă-ntorc după o strângere de mână,
Mă târâie pe-alei ce nu le mai cunosc,
O, tu, atât de tânără stăpână!
Covor ce-ţi se spune fermecat,
Hai, du-ne şi pe noi,
N-avem să-i cerem lui nimic,
Poate va vrea chiar el ceva din ce putem doar noi să ducem la sfârşit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu