Pe mine mă dor plămânii-a uitare,
Mă dor şi copiii ce nu i-am născut,
Nu cer biruinţă, poate-atunci, în cădere,
Cer braţele cele mai mici şi mai vii.
Aruncat de pe cruce, scuipă-voi probabil,
Cuvintele mele din fălci şi gingii,
Ca o plantă crescută pe câmp la-ntamplare,
Mă dau întrebării, minciunii mă dau, vreau să ştii!
Să creadă în mine de-odată tot burgul,
Oraşul ascuns în tăceri, în beţii,
Să cadă pe rând, apoi, toţi păcătoşii,
Împinşi din greşeală-ntr-o ultimă zi.
Să plângă, erau, pe cuvânt, toţi, aproape,
De visul ce greu poţi să-l ai şi să-l ţi,
Să plângă, puteri nu mai am,
Plec departe...
Mă iartă, mă ştie,
Am ucis peste legi.
Mă iartă, mă poartă,
Mă număra bine...
Sunt eu! Mă dor inimi, genunchi,
Mă doare cuvântul!
Din cartea cu lacrimi ce poţi
Să culegi.
Dovada dureri-ncepute de-odată,
Dovada durerii, aud şi tresar.
Dovada-mi ce-o caut nu vrea, nu se măsoară
În zâmbetul clar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu