În memoria iubitelor mele...viitoare

Ar trebui să ştiţi, dintr-o raţiune care-mi scapă,

Îi semănaţi sau ea

Seamănă tot mai mult cu voi.

Ştiţi povestea picăturilor ce au fost uitate de zâmbet?  

Amănuntele constituiau jocul nostru prefrat, pe care, însă,

Nu ni s-a mai dat niciun brevet.  

De ce?

Pe ce punem pariu că n-o să te ridici?

Şi am rămas fără să-ntreb.

  

Şi dacă ne vom arunca acum,

Ne mai rămân, cam câte vieţi?

Numărătoarea o pierdeam mereu,  

Noroc c-aveam câte un carneţel în care ne notam

Tot câte-o moarte ce ne-ntâmpina

Cu foi de rouă tremurând.

  

Le alegeam pe loc de multe ori,

Sau, alteori, ne orientam după un calendar

Cu câţiva ani mai vechi.  

Mi-aduc şi-acum aminte, 2000.

Cum poţi?

Poate aşa se face că a dispărut..

  

Şi dacă te salvez acum,

Cum o să pot, cum o să poţi?

(Ma tem ca într-o zi

Să nu ne uite şi pe noi.)