Fluvii se-mpart între noi, iar noi n-avem nimic spus.
Fluvii se-neacă în noroi, iar noi n-avem nimic de spus.
Fete mari înnoptează la picioarele unui duce pus prea sus.
Bătrâni pierduţi caută răspunsul la o întrebare, iar noi n-avem nimic de spus.
Păsări mici încep din nou să zboare, iar noi, ghiciţi, n-avem nimic de spus.
O caut în fiecare întamplare, iar ei nu au nimic de spus.
De vom ajunge prea departe să ştiţi c-a fost pentru c-aşa au vrut-o ei.
De vom ucide-n masă, femei, copii, va fi tot pentru că aşa vor ei.
De vom sfârşi cu arma-n mână, va fi pentru c-am vrut-o noi.
De-o voi chema şi din greşeală va veni, o voi trimite înapoi.
Cine mai ştie, (cine mai ştie,) cine mai ştie cum se cântă?
Cine mai ştie, (cine mai ştie,) cine mai ştie cum se uită?
Cine ne ştie să nu scoată un cuvânt de noi.
Cine ne ştie să rămână înapoi cu-n pas.
Cine ne vede-n frica ce-a rămas?
Încet urcăm pe scări ce nu sunt ale noastre
(x8)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu