Dintr-o nevoie demonică de fum,
De aburi ai morţii,
Am început a goli toate rezervele
De apă ale unui oraş pe care
-lucrul acesta până şi pe mine m-a mirat-
Nu-l mai văzusem niciodată.
Nu-l mai auzisem niciodată
Şi nimeni nu-mi povestise nimic despre el.
Nici localnicii nu păreau dispuşi să spulbere măcar puţin
Dintr-un mister,
Pentru mine atât de nou,
Cu o credibilitate atât de mare.
Am sorbit -aşa cum numai uriaşul din poveste mai ştie-,
Într-o singură după-amiază,
76 de fântâni,
Pline ochi cu apa cea mai curată şi mai limpede,
Fără să simt a fi murit.
Somnul de după,
Cred, cel mai lung de până atunci,
Mi-a adus în faţă ochilor o livadă ce
Mă implora, numai ea ştie cum,
Să iau măsurile ce se cuvin.
Ridicând pleoapele puţin, am
Putut să văd că livada nu era acolo,
Fântânile erau mulţumite, iar eu
Eram un alt om.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu