Avem atâta nevoie de finalurile fericite.
Un fel de hrană ce rămâne de cele mai multe ori
La o poveste cu mărul lui Adam şi cu toţi ai lui.
O nevoie ce ne mistuie cu nepricepere,
Neştiind nimic despre prietenia
Dintre oameni şi Pasărea Phoenix.
De ieri nu-mi mai plac atât de frumoasele cascade ce,
Prin altruismul lor, îşi varsă sclipirile în văzul lumii,
Fără regret sau dureri,
Fără prea multe cereri
De la zei.
Nu-mi mai place Fluviul Dunărea.
Nilul sau Zairul, cu-atât mai puţin.
Nici râurile înfundate cu peşti ce suferă
De maladii dătătoare de puncte
Roşii
Pentru că cineva mi-a spus
Că dăinuiesc prin lacrimile pe care tu le uiţi
În batistele tale
Albe.
Lacurile, ţin minte, îmi plăceau,
Din simplul motiv că ele nu au
Unde să fugă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu