Ştiu cum aruncăm noi cu cuvintele, i-am spus iubitei mele noi,
Căci suntem goi, de mâini legaţi,
Toţi surzi şi muţi şi orbi,
Împunşi de corbii din adânc,
Intruşi în casele din plumb, avem să fim, poate,
Măcar o dată adoraţi.
Ca să fi poet, trebuie să ai
Cel puţin o dizabilitate.
Înăuntrul meu ceva mă-mpiedică şi cad,
Iar pământul îmi râde de pe altă rută,
Se fereşte, chicoteşte ca un prost,
Pe dos, zău, l-aş întoarce şi m-aş îmbrăca cu el,
Mi l-aş încolăci pe degete ca pe-un inel uitat în clei,
Unit ca pentru-o nuntă mută.
Otravile de prin fântâni sunt mici copii
Lăsaţi să uite într-un tomberon
Iar eu, hai lasă-mă purtat.
De m-oi izbi am să re-nviu, mă crezi?
Mă vei găsi oricum
Ca să ai voie să mă uiţi între trei cozi de mături.
Mă vei sacrifica.
Am să mă zbat puţin,
Sufletul nu mai vrea să-mi stea culcat
Sub pături.
(Dă-n lături ca toate vorbele ce-mi stau
fugare dincolo
de carte!)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu