Paradox

Am avut o viață atât de reușită încât,

În loc să stârnim pofta, dorința celor nehotărâți,

Noi am stârnit ura și chiar disprețul lor.

Ne invidiau, draga mea,

Pentru că Noi ocupam mereu cea mai bună bancă din parc,

Cel mai bun loc în sala de teatru

(în care, atunci, ți-am promis să mă vezi jucând)

Cel mai bun bar din oraș,

Cu cea mai bună muzică.

Noi eram proprietari ale celor mai reușite piese de dragoste

Și spectatori pentru toate filmele cu happy-end,

Pentru că Noi învațasem să fim fericiți.

Eram cuplul ăla după care nu puteai a nu-ți întoarce privirea,

Chiar dacă asta te-ar fi făcut să pășești pe culoarea roșie a semaforului.

Cui îi mai păsa de semafoare, draga mea?

Erau însăși culorile ce căpătau cu fiecare zi

Înțelesuri pe care ei n-ar fi putut să le vadă

Nici cu telescopul,

Nici cu lanterna,

Nici măcar cu ochii închiși.

Dar tot Noi, în marea noastră bunătate,

Am hotărât c-ar fi mai drept

Să le lăsăm și lor un loc corect,

Să ne ferim puțin,

Să ne dăm la o parte.