Cu stângul

Cunosc o singură frică.

De câte ori simt că mă tem,

Las luminile aprinse în fiecare cameră.

Chiar și în cele în care n-aș putea dormi niciodată.

Mi-am propus să uit întrerupatorul

În pozitia cea mai favorabilă.

Asta îmi da un sentiment de siguranță.

Pentru numai câteva clipe,

Ceva necunoscut mie,

Mă face să cred ca te-ai întors din drum.

Că ți-ai uitat cheile, paltonul, sau altceva.

Dar văd imediat calendarul și privirea

Lui parcă abia ieșita de la ospiciu.

E trist, pentru că nu mi-a suras niciodată

Ideea de-al da cu un an sau doi în urmă așa cum...

Știi ce mi-a spus?

Vrea călătorie în timp.

Vrea Şeherezada și covor fermecat.

Vrea duhul din lampă, deși știe

Că cele trei dorințe alese prost,

Îi vor aduce moartea.

L-am umplut de cercuri.

Parcă aș fi femeie.

Parcă, inconștient,

Caut tot felul de obiecte care să te înlocuiască.

O jucarie de pluș, un pulover dungat, un ruj de buze...

De mâine voi încercui pe pereți.

Iar când voi fi terminat și cu ei,

Voi încercui oamenii de afară.

Rând cu rând, petală cu petală,

Până la ultimul.

Nimeni nu știe ce zi e sâmbătă

Hai să ne cunoaștem într-un sfarsit

De săptămână.

Hai să fim cei mai buni prieteni

Pentru o zi,

Dar totuși să ne vorbim cu "dumneavoastră".

Eu să-ți spun de ea,

Tu de el,

Apoi să mă asiguri că amandoi ne-au iertat.

Să-mi spui ce ai mai făcut,

Dar mai ales ce nu ai reușit să faci încă.

Să-mi prezinți succint viața ta,

Apoi să-ncepi să râzi, gândind câți alții

Au mai încasat-o, probabil, în același fel.

(Gândind că poți da oricui câteva lectii despre statornicie și onestitate în cuplu)

Ai să râzi de puțina memorie ce ți-a mai rămas,

Admițând că nici nu-ți mai amintești când a început totul.

Sau când s-a terminat totul...

Cu memoria o dată pierdută,

Sau împrumutată zeului cu nume de libertate,

Poți face orice!

Poti desena pe pereți,

Poți scrie poeme despre beție trecătorilor,

Te poți plimba fără haine.

Apusul are darul de a ne lua mințile.

Așa că ne vom lua rămas bun, jurând ca vom locui amândoi

În cate-o scoică, la mare.

Poate-ntr-o vară mă vor găsi pe mine sau pe tine.

Le vom cânta despre votcă, și valuri, și vieți, și sorți.

Ne vor cânta și ei,

Dar ne vor uita la prima chemare a orașului

Ce n-a auzit nici de scoici, nici de beții, nici de apusuri hipnotice.

Apusul are darul de a ne lua mințile,

Pentru a ni le da-napoi, mai curate sau mai noi,

În urmatoarea dimineață.

Pentru că nimeni nu știe ce zi e sâmbătă...

E ciudat, ai sa-mi spui:

"Nu te voi întreba nimic.

Eu nu țin minte zilele de naștere ale oamenilor."

E ciudat, am sa-ți spun:

"Nici eu nu țin."

Am îmbătrânit

Ne-am demodat,

Ne-am învechit.

În era în care totul se plătește,

Ideile noastre despre iubire pot fi împrumutate pe nimic.

"Uite, iubita mea discretă,

Acum ne pot gasi foarte ușor,

În fiece particulă de praf,

De zbor,

De praf

De cretă."

--

Doi ori trei fac... trei trecători fără haine...

Tocuri...

Parcă două corzi vor

să mă învie.

Parcă vor sa-mi spună ceva..

despre tine.

Am să le-ascut.

Le întreb, le întreb cât pot.

Le caut, le cânt, le-ngrop.

Le uit, le uit, le uit, le uit.

Te vad și-acum atât simplă și frumoasă.

Pleoapele pline de nevoi,

Ah, ce dorințe-mi cască..

În cerul gurii mele stropi

De dragoste epuizată.

Cuvinte.. roi ce-n buze-mi crapă,

Sperând să capete o nouă viață,

Ca cea pe care ți-a promis-o atunci

Când încă mai traia.

Revăd obsesiv ultima dimineață,

Ultim nor.

Mi-atât de dor de ploaia de pe coridor,

De rochia roșu-toreador.

De fluturi, voci, de noi,

Fără averse de noroi.

Ești femeia ce aleargă zori

Vrând să prindă, parcă,

O scară imaginară spre secretul ei - cocorii de-astă vară

Ce m-or urmări până la urmatoarea moarte,

Când voi fi prea bătrân

Sau prea neștiutor

Să mă mai doară.

Dar ține minte: inimile-au fost furate.

Vânate de pioni pierduți de tine ce așteaptă

Secarea văii sparte-n care aș fi ramas

Oricum.

Ce vrei?!

Te caută-n fiecare barcă de salvare.

O boare nouă să separe

Sufletul clar de brațe rugatoare,

De temple străvechi..

Ridică-ți umerii și lasă-te purtat

De soare, de idei...

Parcă te vad și-acum în tocul ușii ei,

Copil pierdut,

Condamnat..

Să se roage la zei.

Cortina

Mii de cavaleri mor și nimeni nu face nimic.

Tot atâtea suflete urcă cu o viteză uimitoare,

Pentru că cineva e obligat -n-are scăpare-,

În a plăti greșelile ce tu urmează să le ierți.

Înainte de trecere, de trecerea tuturor,

Altcineva va sta cu cronometru-n mână,

Atent la degetul arătător,

Prudent

Și totodată temator.

Se cheama contra timp și se plătește numai cu bancnote mari.

Zămislit de cu vreme numai în sufletele tari,

Așteaptă

Cortina să ridice.

Ei sunt mântuitori ai timpurilor noastre,

Siliți de uitare, de frigul din oase,

Ce roade cu mici fulgi de ură o soartă pătată.

Uitată.

Totul după plan, așa cum s-a scris.

Aceeași misiune, aproape același vis,

Tratament dur - supremă răsplată.

Alți două mii de ani de liniște curată.

Don't cry for Louie

Măi să fie!

În numai patru luni, poate cinci,

O transformare teribilă.

O metamorfoză.

Dar să recunostituim.

Ai înlocuit eșarfele cu ceva mai sobru, parcă mai serios,

Părul scurt cu un coc de toată frumusețea

Si vioara cu o muzicuță pe care acum un deceniu și jumatate

O desfăcusem să-i văd absolutul.

Doi ticăloși cu chitare iți cântă în strună

Strigându-ți că ești o stea.

O stea de mare, de munte, de pământ.

Ici colo un decolteu,

Puțină catifea

Și fum cât să-l poți tăia cu cuțitul.

(De fapt, ai devenit femeie.

Dar ce știu ei despre femei?

Bărbații n-au știut niciodată nimic despre femei,

Iar ele..până și asta știu!

Vă mirați?..)

Nu știu cine a făcut din tine femeie,

Dar a făcut o treabă bună.

Nu trebuia să fi fost sculptor, poet, sau mai știu eu ce.

Să asculte Paul Gilbert, Petrucci, ori Satriani.

Nici bărbat nu trebuie să fi fost.

(Dacă tot n-am fost eu...)

Și sunt atât de nefericit,

Că în toată nefericirea asta a mea,

Literele o vor lua și ele ușor spre dreapta, turmentate.

Știu că numai tu mă puteai primi la orele dimineții

După ce am slujit unor sticle cu alcool,

În loc să-ți slujesc ție,

Spunandu-mi "Nu-i nimic".

Am fost infidel, dar tu m-ai schimbat.

Mi-ai dat lămâi cu zahar pentru mahmureală

Și un sărut ștrengar.

(El nu știu pentru ce-a fost.)

Tot un "Nu-i nimic" imi vei arunca și în celelalte cazuri

În care ar fi trebuit să ștergi cu mine pe jos.

Să mă pui să-ți spăl, să-ți calc, să-ti bat covoarele,

Să mă faci "baiat de casă".

Ai fi facut-o fericită pe mama...

Beau dintr-un pahar contrafacut și încep sa văd voci.

Voci bărbătești, femeiești, pământești sau nu.

Sau să aud?

Îmi spun că "Ceva nu e bine."

Și privesc cum Totul se scurge lăsând loc golului

În care ai fi intrat fără prea mult efrot și tu,

Și toate rezervele de gin tonic ale orașului.

Sunt singurul care știe că ei au rămas cumva în urmă

Și că paharul ăsta nu se poate sparge niciodată.

Știți seturile alea de la teleshopping?

Paharul ăsta nu e făcut să se spargă.

Nici să se ciobească măcar.

Din el va bea toata dragostea voastră rănită ușor,

În ultimele atentate,

În ultimele încercări de-a rămâne în jocul acesta

Căruia s-au hotărât cu toții să-i zică viață.

Reguli?

Destul de puține.

Limite?

Ce s-o mai lungim... câștigă cel mai iute de picior.

Și, peste toate, pustiul strâmba obraznic din obraji, întrebandu-ne:

"Ce-i aia <Ruleta Rusească>, domnilor?" 

Jerard, străinul fără cap

Pe ger cumplit l-am observat.

Cumva pitit, înfrigurat,

Aproape de teatrul uitat

De tinerii actori

De spectatori..

Era, cum să vă spun, mișcat.

De schimbul ce s-a petrecut în lipsa lui,

De faptul că și arta s-a privatizat...

Că niciun bătranel nu se mai întreba

Dacă-i moral, ori dacă-i drept, ori..

Dar iarna a trecut și am sperat

Să fi lipsit numai în seara de Ajun,

Sa fi plecat unde ar fi știut

Departe de oraș,

De brut,

De tot ce a păzit cu-atata strășnicie.

În primavara ce-a urmat,

N-a disparut.

Era acolo priponit,

Parcă și mai încrezator, și mai determinat.

În vara tot la fel.

Așa ca n-am mai suportat.

Mi-am luat inima-n dinți ca în proverbul de la sat

Și am pășit spre el.

Probabil te întrebi, îmi spuse cu glasu-i ciudat,

De ce îți muști din timpul tău să stai de vorba cu-n străin

Ce nu atrage niciun privitor,

Dar bine, fie!

Îmi era dat să mă conving.

Era pe cât se poate de real.

Străinul nostru matinal,

Purtând fular, mănuși și la subraț o pălărie,

Era lipsit de darul cel mai scump.

(Pe-această cale rog să fiu iertat..

Dar pietonul nostru n-avea cap.)

Atunci la ce mai porți fular?

E, după cum ar spune mulți, irațional,

De-adreptul comic.

E tragic, domnul meu poet, scoțând moneda dintr-un buzunar.

Poftiți!

De socotiți ca va e milă și doriți să mă schimbați,

Să mă înlocuiți,

Să stați un anotimp aici,

Să numarați câți vin cu fiecare zi mai triști,

Nu trebuie decât să aruncați.

Înțelegeam abia atunci de ce nota mereu pe-un ziar

Cifre asurzitoare, întristat.

El singur le facea bilanț.

Inexplicabil - dezinteresat.

El conducea oraș al carui nume se scria cu stropi de-Asfalt.

"Ai sa-ți pierzi capul într-o zi, Jerard.

Visezi prea mult, necontrolat."

"Și l-am pierdut.", a zis.

"Nici până azi nu l-am aflat."

"Adevarat?"

Într-o lume în care fiecare concurează cu celalalt

În a se trezi mai devreme,

Cât mai devreme,

(Tot mai devreme,)

Jerard iubea să viseze...

"Mare păcat!...Mare păcat!..."

Debut sau "Te iubesc la mâna a doua"

Plâng la gândul că debutul meu în poezie

Se va produce în absența ta.

Plâng la gândul că, -precum însăși viața mea-, va fi un volum scris la două mâini

Și că, nici măcar pe rând, acele mâini nu vor fi ale tale.

Nici mâinile mele nu vor mai fi ale tale.

Nici pieptul ăsta greu.

Mai greu cu fiecare vers,

Cu fiecare nou venit,

Cu fiecare șansă pe care imi place să o refuz

Dintr-un orgoliu-al deținutului ce nu se vrea eliberat,

Ce nu se vrea trimis în gangul ăsta cu iubiri

Consumate deja cu multe, multe decenii in urmă,

În timpul încarcerarii sale forțate.

Pieptul ăsta greu pe care n-ai apucat să stai niciodată,

Pe care n-ai apucat să-l asculți sau să îl întrebi câte ceva despre mine.

Acolo e poezie,

Acolo sunteți voi, toate femeile din viața mea.

Acolo sunt eu, cel care vrea să depășească momentul.

În pieptul meu bine conturat, stau dorințe pe care nu le-am spus înca nimanui.

Nici măcar ție nu ți le-am spus.

În pieptul meu stau chiar eu, atunci când pentru ca să scriu,

Îmi e cerut să mă ascund intr-un sicriu, să mă feresc...

Dar m-am obișnuit, pentru că asta mi se cere mai mereu.

Păcătuiesc, păcătuiesc din greu.

Ei nu știu că numai atunci,

O voce caldă, feminină-mi spune "ești un zeu"

Meriți mai mult, mă dăruiesc chiar eu,

Dacă în aburii unei beții mă vei primi

Să stau aproape moartă lângă șemineu,

Să te ascult, sa-ți cânt din Imre, să-ți gătesc,

Să te acopăr cu surâsul meu,

Atunci cănd mult prea obosit ai să-mi adormi.

Iar cand te vei trezi, să știi că am sa fiu tot eu,

Neputincioasa îmbracată-n curcubeu,

Ce n-are spre a-ți oferi.. nimic,

Dar ce de bună voie a venit

Și acum te ascultă.

Plâng din greu la gândul că vom vinde și noi tot 1500 de exemplare..

Și că vom fi îndeajuns de bogați

Încât în fiecare noapte să ne cumpărăm unul pe celălalt.

Plâng la gândul că se vor scrie zeci, poate sute de recenzii despre noi.

Vom apărea în reviste,

Ne vor chema la toate posturile bune de radio,

Iar noi, în ignoranța noastră încă adolescentină, vom accepta, poate, o singură invitație.

Acolo vom vorbi despre cum s-a scris,

Despre motivațiile și așteptările pe care le avem,

Despre planuri de viitor..

Apoi vom ajunge acasă cu un taxi pe care probabil vei insista să îl plătești tu,

Iți vei face toate bagajele fără ca măcar ți-o cer

Și vei pleca -încălțată cu un singur pantof-,

Spunând că nu vrei să imi stai în drum.

Spunându-mi că ai fost, în fine..

O iubire la mâna a doua.

Dragostea-i o petală numită "Infinit"

Voi n-ați știut să mă păstrați,

Un trandafir de câmp pierdut,

De timp prea repede aflat,

În cartea veche la presat,

Ca pe-o frumoasă amintire.

Să fiu cumva de un copil descoperit

Și toți să-și amintească

De-acel suras, tot de copil,

De zâmbetul ceresc ce-avea să fugă spre zenit,

Fara ca nimeni să socoate

C-a incalcat vreun jurământ.

Și el timid.

Și el infrigurat.

Materia moare-acum,

Materia se dizolvă-n nori ce-ți vor urma fără să pună întrebari,

Fără să se revolte sau să plângă,

O cale, zice-se, prea lungă,

Ce te va ridica într-un sfârșit

Să stai cu ei,

Să depănați,

Să v-amintiți de-un trandafir la fel de mic la vremea lui

Și să vă bucurați

Că totu-a fost aievea.

Steagul alb - cantabil

Nu mai încap în capul tău

Nu mai încap în capul meu

Nu mai încap în niciun cap de femeie. (x2)

Nu mai încap cu niciun chip

Nici în scrisori,

Nici în cafelele la plic,

Nici într-o listă de-așteptare.

Mă vreau uitat,

Mă vreau hulit,

Mă vreau gonit și aruncat.

Și torturat,

Deloc iubit,

In cercuri vii ce vin încet să fiu lăsat,

La mila celui înarmat cu pulbere și sare.

Numai în cap să pot să stau,

Să văd pe dos, să vad un univers întors,

Numai așa aș vrea să fiu,

Puștiul rebel cu mâna dreaptă la chipiu.

Nu mai încap în basme și povești,

Nu mai încap în vise de fecioară,

Nu mai încap în lacrimile ce-mi sădești

Nu mai încap în niciun cap de femeie.

La radio? ...Curcubeu

Uneori mă întreb.

Alteori tac.

Alteori.. nu mă mai întreb nimic pentru că știu

Că ei nu au răspunsurile mele;

Sau dacă le au, oricum le țin acolo, departe de mine.

Departe de mine cel de-atunci pe care nu-l mai găsesc decât în vise.

Departe de tine cea de demult pe care mi-o închipui într-o mie de feluri.

(și știi că cifrele mele nu se scriu la fel.)

De când ai plecat, totul mi te arată mai puternică,

Mai curajoasă,

Mai atentă cu viața,

Mai nouă.

Spre exemplu ieri, ți-au crescut din spatele umerilor

Două aripi mari, negre, foarte puternice,

Pe care le purtai atât de natural că ai fi zis

Că stau acolo de-o veșnicie.

(și parcă și veșniciile mi se îmbraca diferit.)

Apoi s-au albit.

Apoi s-au făcut mici.

Tu te-ai ghemuit jos, pe jos.

Nu știu la ce te uitai.

Aș fi vrut să te iau cu mine.

Ba nu.

Aș fi vrut ca tu să ma iei.

Să ma duci unde știi,

Doar să plecam o dată.

Măcar o dată.

În altă zi ți-a mai crescut o pereche de mâini, la fel de frumoase.

Poate mai frumoase,

Poate mai "ale tale"

Aș fi vrut să mă strecor, să nu mă vezi,

Să rămân undeva de unde să nu fiu gonit niciodată.

Dar niciodată.

De fapt mi-aș fi dorit să mă vezi, dar să treci cu vederea

Să treci...să mă treci cu vederea.

Bărbatul poet -sau invers-

Poeții sunt cele mai sigure achiziții dacă vorbim de cuplu.

Dorințe n-au, că le-au uitat,

Pretenții - mici, ca de bărbat.

Oricum, poeții și-au imaginat

Mereu realitatea limpede, greu de pătat,

După nevoi (doar când se poate după plac).

Nu cer decât, hai, cine știe,

Creioane, coala de hârtie,

O pereche de ochi - argilă vie

Și poate o gumă de șters

Deși ar fi o nerozie.

Sinceritate?

Ajungem și aici.

E mai ușor decât dacă ai vrea să spui vreun proverb german

Vreun banc britanic..

Sau să repari un ceas din ăla bun - elvețian.

Adulterul e rar și e, oricum,

Tot pe hârtie,

Nimfeta cu solzi păcălind calul troian

E, vă spun eu, inofensivă,

Și ea știe.

Durata poveștii ce spuneam?

Vă las ca garanție-ntregul neam,

Că nu știe să plece de sub geam,

Astfel că va rămâne veac întreg,

Poate te-oi răzgândi,

Poate vei spune “regretam”.

Așa că nu ne tânguim,

Nu mai tratăm.

Vă dăm cuvânt solemn că nu mințim.

Dacă doriți ceva adevărat,

-Doar de la noi, la pret redus,-

Suflețel veșnic devotat,

Poetul..Hai, Ghiciți, sau v-am speriat?

Luati Poetul-Bărbat.

9. Noi.

Să scrii nouă poeme într-o zi,

Ar fi ciudat,

Peste măsura chiar,

Ți-ar spune c-ai exagerat.

Toți s-ar răsti c-ai depășit planul ce ți s-a dat

Sau că trișezi,

Că te-ar fi prins atunci când ai fi copiat

Citate din Voltaire sau Pascal..

Ce păcat!

În ce greșeală te-ai lăsat

Poetule purtat de valul infamiei,

De-al rimelor vechi împarat

Și-a lui harababură vie.

Ai cutezat penița să tocești

Cu ale tale litere ce bat

Atăt de insistent, spre a fi apărat

De critici greu de digerat

Menite să-ți fi retezat

(Sper ca.. măcar să te fi amuzat)

Pofta firească de literatură.

Analog

Adevaratul “Ultimul Septembrie” a sosit.

M-a găsit singur, după cum era de așteptat;

Doar dorm, mănânc, chiar uit a mă mai ridica din pat.

Imaginile unui viitor trecut

Îmi răsfoiesc aproape-n fiecare zi cu destulă răbdare

Un chip ce își cerea tribut, iar mai târziu iertare

Că nu s-a mai putut.

Pupile noi țin să m-anunțe iară

Ca s-a sfârșit cu anotimpul vară

Și să îmi spună tot așa, încet, să nu mă doară,

Că nu mai vii,

Că nu mai plec

Că s-a cam dus.

Că trebuie să trec.

Acum toate poartă ochi apropiați de ai tăi,

Coafură care să semene,

Mâini care te pot păcăli..

Și numele și-l vor schimba pe rând;

Îl vor pe-al tău.

Divan

Între rai și iad, te-am găsit

Spălându-ți mânecile ce le știu de când cântai la pian,

Gândind la trecerea ce așteptai

La zborul tău.

Și m-am văzut suprem judecător

Într-un proces al conștiinței tale fără seamă,

Pus sa aleg între un paradis și-un hău plin cu uitare.

Am tot decis, deliberat,

Apoi facut-am pas în spate.

Te-aș fi grațiat.

Ți-aș fi plătit o mie de cauțiuni,

Ti-aș fi adus avocați să te apare,

Însă mi-ai spus că trebuie să isprăvești.

Să cureți ce-ai trăit la timp, că timpul nu te iartă,

Să pregătești discursul cu suspin,

Și-atunci vor coborî din cer, alai

Și te vor duce în sfârșit Acasă.

Copilărie

Aș vrea ca viața mea să fie un șirag plin cu mărgele

Pe care să le dăruiesc celei ce cere infinit.

Pe care să le dau în începuturile mele

Lui Cronos, regelui cumplit.

Aș vrea ca fiecare să simbolizeze-un început.

Mereu nou, dar mereu același.

Cu-mbrățișări, săruturi, foi de dud,

Care să se repete.

Șiragul să n-aibă sfârșit,

Să nu îmbătrânească.

Pentru că începuturi noi iși vor dori cu toții

Ce vor da de coastă.

De coasta rupta din Adam, de șarpe,

De trupul gol și nepătat,

De cap strivit

Și-apoi de plata celor necurate.

Atunci doar să le dau singurul meu șirag, să îl împartă,

Să ia din el un început

Și să continue să trăiască

În ceea ce s-a dat.

Carii

Se întamplă ceva sus, iar.

Am potop,

Am un nor negru,

O eclipsă totală,

Un ziar,

Curioși să surprindă momentul

Și o singură întrebare.

Oare tu?

Mi-au udat topuri întregi,

Carti de care-ți place să te legi,

Romane pe care nu le-am început încă,

Hainele cele bune,

Și singura fotogafie cu noi.

O să trimit, în fine, un porumbel

Să verifice el starea vremii,

Să faca o prognoză a vieții noastre împreună

Și să-mi spună ce e de făcut.

Ce iau cu mine?

Ce să păstrez?

Ce să uit?

Ce cedez?

Te vom găsi pe mare-ți spun

Și te vom lua cu noi

Într-o călătorie-n doi

Pe care n-ai (să poți) s-o uiți.

Cincizeci si cinci de poeme cu

Cincizeci și cinci de poeme cu sfinți,

Cu copii, cu parinți,

Cu secrete închise-n borcane cu dinți,

Cu multe păcate.

Întoarceri în timp,

Căutari,

Tot zadar?

Îndrăzneala și frica-s tovarăși.

Încearcă să vezi,

Încearcă să cazi,

Ce, crezi că te doare?

Aici n-ai nici corzi,

Poți să scapi doar pe bună-purtare.

Nu ai decât să te riști,

Să te-arunci,

Dar nici ea și nici ei

Nu stau să te prindă, se pare.

Aici dacă vrei ceva să deți,

Poți spune oricui că te ai (doar) pe tine.

Ai un rucsac întreg îndesat de-amintiri,

Și ai cincizeci și cinci de poeme.

(Acum sari.)

Partaj

Ascunde-ți sufletul și mintea,

Dulapul cu minuni, ascunde ținta,

O pălărie, un joben și pantofi lustruiți cu grija

Celui ce se vrea scăpat.

Rămai pierdut în rafturile tale,

Acolo n-au cum să te caute, e loc sfânt,

Nu respira pentru-n minut

Și poate vor pleca.

Doar te-ai întors

Ca să le spui din nou, să îi trezești din somnul lor

Ce supară credința,

Dar dă-le timp.

Sunt instruiți.

Știu, și-au propus să-ți strice locuința,

Să-ți fure bunuri din cele de preț,

Să spargă doar picturi gândie de Tonitza.

Te vor rapus.

Știu, mi s-a spus.

Vor dărâma pereții camerei în care scrii,

Te vor lăsa numai cu unul.

Pe restul îi vor despărți,

Iar ei vor divorța

Și vei fi văduv de creația ta

De-ți vei dori să te opui.

Ai spus ceva?

(Mă tem că nu. Mută nebunul.)

Dau de știre

Te-am regăsit în colț de bar,

Stăteai într-un palton prelung, cu nasturi mari

Și cu un singur buzunar

În care pot să jur c-aș fi-ncăput și eu

Și înc-o jumatat’ din lumea din bazar

Ce spiona fără rușine

O viață de cuplu hoinar.

Te pregătisei de septembrie,

De friguri,

De dureri ce niciodată nu dispar,

Fără să verși o lacrimă măcar

În vântul ce m-a arătat.

Mi-ai aruncat atunci privirea ta

Dar mi-ai strigat ca nu sunt vrednic s-o păstrez;

Am fost forțat să mă feresc,

Să mă ascund, să fiu călcat

De copite de cai și capete de păsări dinspre vest

Căci n-aș fi meritat să văd pământ și cer

Și să cunosc din nou ce am lăsat.

Au insistat netemător,

Mi se parea ciudat,

Nu mai știam de-au fost și ei în vis,

De m-au strigat să-mi spună că mă iartă.

Ceream inert să fiu fixat întru pieire

Sau alungat pe un tăram spre nicăieri,

C-ai așteptat s-apar în ochii ce se tem decât de mine

Și n-am venit.

Am preferat să mor în liniștea mea,

În nezgomotul meu,

Deși aș fi putut face mai mult,

Deși s-ar fi putut schimba decorul

Micului palat.

Singurul poem fără titlu

Oare cum ar arăta o poezie în care nu ești tu?

Cum s-ar arata ea în fața lumii, dezgolită de tine?

Cum s-ar mai privi în oglindă?

Cum m-ar mai privi pe mine?

Oare cuvintele nu ar lua-o nebunește prin casă

Căutându-te?

Ar putea ele să mai stea liniștite între foi

Fără să se gândească măcar puțin la cum ar fi putut să fie cu noi?

La cum ar fi arătat alte câteva mii de finaluri posibile,

Poate mai fericite,

Poate mai împăcate,

Poate cu sufletul mai curat?

Ce titlu i-aș putea da

Și mai ales,

Cum aș putea eu să o public,

Să o dau spre citire, dacă tu ai ales să lipsești?

Cum aș putea să-i mint?

M-ar putea arăta cu degetul pe stradă,

Pe podul peste care treceam împreună

Sau chiar la magazinul din colț.

M-ar înjura,

Ar arunca cu pietre

Sau, și mai grav,

Mi-ar cere să te aduc înapoi.

Paradox

Am avut o viață atât de reușită încât,

În loc să stârnim pofta, dorința celor nehotărâți,

Noi am stârnit ura și chiar disprețul lor.

Ne invidiau, draga mea,

Pentru că Noi ocupam mereu cea mai bună bancă din parc,

Cel mai bun loc în sala de teatru

(în care, atunci, ți-am promis să mă vezi jucând)

Cel mai bun bar din oraș,

Cu cea mai bună muzică.

Noi eram proprietari ale celor mai reușite piese de dragoste

Și spectatori pentru toate filmele cu happy-end,

Pentru că Noi învațasem să fim fericiți.

Eram cuplul ăla după care nu puteai a nu-ți întoarce privirea,

Chiar dacă asta te-ar fi făcut să pășești pe culoarea roșie a semaforului.

Cui îi mai păsa de semafoare, draga mea?

Erau însăși culorile ce căpătau cu fiecare zi

Înțelesuri pe care ei n-ar fi putut să le vadă

Nici cu telescopul,

Nici cu lanterna,

Nici măcar cu ochii închiși.

Dar tot Noi, în marea noastră bunătate,

Am hotărât c-ar fi mai drept

Să le lăsăm și lor un loc corect,

Să ne ferim puțin,

Să ne dăm la o parte.

Punct și-o virgulă

Hai să uneltim ceva năstrușnic,

Să punem ceva la cale.

Hai să paralizăm cuvintele,

Să le legitimăm.

Hai să le tragem la răspundere,

Să le punem la zid.

Să oprim cuvintele pentru o zi.

Să le răpim.

Să le ținem închise într-o cămară plină cu vise.

Să le înfometăm.

Să le dăm cu oțet, cerând delirul.

Să le murdărim.

Vreau să stăm măcar pentru o zi singuri,

(Ar fi ziua cu nume de eternitate)

Să reflectăm asupra tuturor lucrurilor lucid,

Deschis,

Să analizăm toate posibilitațile ș-apoi...

Să le eliberăm?

Nici gând!

Ele trebuiesc lăsate acolo, la păstrare,

La uitare definitivă.

Ele nu mai au nevoie de noi.

Dar noi?