Nu mint pe nimeni
Nu mai ştiu să scriu decât cu mâna stângă
Nu mai port pantofii cei noi, îmi fac nişte bătături de nesuportat
Nu mai port sacoul cel nou, atârnă greu, împreună cu toate păsările dinăuntru
Nu mai port baston, parcă soarele, parcă luna, parcă inima mea.
Dumnezeu e din ce în ce mai greu de adus în rândurile mele
Rândurile mele sunt din ce în ce mai greu de adus la viaţă
Nu avem nevoie de arme, de uniforme, noi nu am omorât pe nimeni niciodată
Sunteţi în siguranţă.
Războiul e departe,
Moartea e departe,
Viaţa e departe,
Cuvântul e-n mâinile bătrâne ale poetului de vizavi.
Mă tem.
Teama asta e ca un şoarece.
E un sentiment reciproc, mai ceva ca dragostea ce ne uneşte în fiecare zi
Ca un lipici foarte bun.
Elefanţii nu mai fug de nimeni şi nimic -pesemne că au obosit elefanţii-
Circurile se închid.
Se deschid tot mai multe teatre.
Din ce în ce mai multe teatre.
Măştile fac sărituri mortale,
Toate personajele se întâlnesc cu autorii lor,
Toate păsările se întâlnesc la un moment dat cu Dumnezeu.
Pomul cunoştinţei binelui şi râului e-ntr-o mare dilemă
Cioran se află în aceeaşi situaţie.
Eu mă aflu în aceaşi cameră cu tavanul teşit.
În fiecare zi primesc câte-o vizită
În fiecare zi închid câte un sertar, spunând: "Veniţi mâine! Mâine"
Ziua de pe urmă stă şi ea undeva, privind cu mâinile
În buzunar.
Croitorul doarme şi el beat
Pe undeva.
Sfârşitul e din ce în ce
Mai departe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu