Vis scurt

Ieri noapte te-am visat

Ai spus "Nu cunosc pe omul acesta!"

Ai spus "Ieşiţi afară din casa mea!"

Şi m-am simţit ca într-un templu ce nu se poate prăbuşi

Sub greutatea nimănui.  

  

Am stat un timp,  

Apoi s-au dus.

Şi casa şi toate rugăminţile tale. 

Pozna sau povestea fulgilor

Întoarce-te şi dă-mi degetele mele, singurele cu care pot încropi ceva

Întoarce-te şi dă-mi mintea mea învăţată cu calmul

Întoarce-te şi dă-mi uitarea de peste zi

Întoarce-mă ca pe un ceas din casa de vizavi.  

  

Închide-te, doar ştii că toate cheile sunt la mine.  

Închide-te, doar ştii că scriu despre altcineva.

Închide-te, doar ştii că nu scriu despre nimeni.  

Închide-mă şi lasă-mă puţin aşa.  

  

Ascunde-te, voi număra până la nouă.  

Ascunde-te, voi număra o sută, două sute, de-oi putea.  

Ascunde-te, voi număra atât cât mă mai ţine gura.  

Ascunde-mă şi uită-mă şi uite-te cu ochiul drept în urma mea.  

  

Nu se va ridica nimic în ajutor sau în potriva ta.  

Nu se va auzi nimic şi tot nimic se va vedea.  

Azi am glumit destul, de mâine revenim şi scriem iar

Povestea fulgilor ce-şi fac inimă rea.

Joc cu cuvintele

Niciodată prea departe

Niciodată prea târziu

Să facem o fotografie, iar trebuie să plec, iar trebuie să mint,  

Iar trebuie să-ndur o zi cu mine.

Iar pierd şi aerul e fumul negru din plămâni.  

  

Niciodată eu,

Pot zbura c-o singură aripă atunci când nimeni nu se uită la mine.

Niciodată noi,

Pot să mă prăbuşesc oricând, dacă trebuie.

  

Iar plec,  

Iar casa asta se mută în fiecare dimineaţă.  

Iar neajuns, iar inima asta n-a greşit încă  

Cu nimic.  

  

Să nu treci niciodată pe roşu.

Să nu treci niciodată pe galben.  

Să nu treci niciodată peste vocea dinuntrul vocii tale.

Liniştiţi-vă,  

Poemul ăsta nu ameninţă

Pe nimeni.

Greşeala

Marea nu mă va primi niciodată.

Marea nu mă va cunoaşte - voi fi singura ei pierdere importantă,

Va fi singurul meu vis rămas înăuntru.  

Aş vrea să pot schimba ceva în toată povestea asta, a mea,  

Ştiind, totuşi, că durerile vor fi aceleaşi, că apele vor fi aceeaşi,  

Că stâncile vor fi acolo, înţepând aerul.  

Aş vrea să pot schimba ceva în toată povestea asta, a mea,  

Să mă pot trezi într-o dimineaţă uşor, atât de uşor şi totuşi să nu mă vrea nimeni.  

Curat, atât de curat, şi totuşi...  

Ca atunci când greşeşti întrebarea finală,  

Ca atunci când ratezi şi uiţi totul întorcăndu-te cu spatele

La tot ceea ce ai văzut, ori ai auzit până în clipa aceea.  

Aş fi vrut un final fericit.  

Dar somnul,  

Dar marea,  

Dar-de-ce-nu-mai-pot-să-scriu-despre-tine.

Perechi

Nu e ceea ce pare,

Mi-a spus femeia cu două spinări,  

Ducându-mă pe cele mai frumoase drumuri din deşert.  

  

Nu e ceea ce pare,

Mi-a spus mama, luându-mi din mână stiloul

Cu peniţă de aur.

  

Nu e ceea ce pare, mi-au spus cele pe care le-am crezut

Cerul şi norii-mpreunati într-un triunghi

Perfect.  

  

Nu e ceea ce pare, le-am spus rece şi răspicat,  

Ca un şarpe alungat

De acasă.

--

Să se ducă dracului literele ce dor!   

Încă trăiesc

Sunt eu ori nu sunt eu

e mâna mea, e mâna ce mi-ai sădit-o  

într-o noapte cu stele la purtător.

Sunt eu ori nu sunt eu

e capul meu încredinţând că va-aştepta

oricât.

De m-aş regăsi o dată, urlă piciorul drept.

De m-aş regăsi o dată, strigă stângul.

E târziu şi telefoanele au dispărut cu totul de pe planeta asta

Pe care nu o mai udă nimeni.

Bună dimineaţa, noapte

Bună dimineaţa, zi

Bună să-ţi fie inima

Amin şi să dormim pentru puţin

Poate că cineva ne va trezi  

Poate că cineva ne va aduce înapoi

Să ne-amintim ce n-am trăit decât pentru puţin  

Să-ţi iei la revedere

Să nu te mai întorci niciodată acolo.

Cheile se pierd în fiecare săptămână în mormanul asta incomensurabil

De cuvinte.

D2

închide ochii

nu e războiul nostru  

"şi-am stat cu îngerii până dimineaţa"

"those who criticize our generation forget who raised it"

şi dimineaţa am transformat-o într-o altă noapte, mai lungă

şi tot aşa.  

  

oglinda asta, mesajul morţii e mereu altul  

moartea e undeva în viscere şi se apropie ca un tanc ce urăşte pământurile ruseşti.

viaţa e ca o femeie din poemele lui Blaga

pe buzele ei  

pe mâinile ei

pe cât facem pariu că puteam să greşesc?

  

cine sapa groapa celor morţi înainte de vreme?

o pasăre cu penele mai lungi decât dragostea noastră

va împrăştia, la un moment dat, totul

şi toamna va acoperi ţinuturile dinăuntru

şi cineva va plânge anotimpul următor

şi undeva, în aceeaşi paramtrii, fără excepţie, se va termina

  

totul.

Poemul rabdarii

Agaţă-mi de tavan un ametist

Am zis că viaţa-i grea, nu m-aţi crezut, nu m-aţi crescut cum trebuia  

Acum suportaţi consecinţele, cerinţele lui Dumnezeu ne dibuie

Nu încercaţi nimic cu versurile astea, s-a decolorat probabil pasta de la pix

În timp ce tu te uiţi cum te fixez cu ochii mă întrebi de radio  

Avram Iancu sau aşa ceva, dar ne vedem mâine

Până când mâine e mereu altceva

Ai ceaşca aia cu Crăiasa Zăpezilor?

Zăbrelele mele îmi spun că sunt un ficus ce trebuia îngrijit înainte

Înaintea fiecărei vieţi e o pantă  

Florile se duc de fiecare dată îndreptate în sus

Stelele n-au fost nicicând o metaforă.  

Nu mă face să mă uit în ochii-nchisi că dac-o să mă pierd te iau cu mine.

Minele-astea se surpă ca o supă de pui  

Ce pui înainte de toate?

Ce toarte frumoase.  

Ce spasme-n noaptea asta ce nu seamănă c-o alta   

Sunt mic şi pân' acum n-am scris niciodată de-adevăratelea.  

Acum m-aşez pe pernă macilor ce dorm mereu pe ceva tare şi se plâng apoi

De tot felul de dureri.  

Acum întoarce-te,

Şomerii stau în linia-ntâi.

Şansa era la doi păşi mai în spate

Pânzele sus

Fustele se lasă greu

Nu bate niviun vânt

Niciun cuvânt nu e aici pentru că aşa am vrut  

Eu.  

Mă crezi? Foarte bine. Nu mă crezi? Nici eu.

Lacrimile liniilor de tren se scălda-n umerii

Aia ce seamănă cu -gata, ştiu-.

Da, ştiu că faţa cu chibrituri n-a murit din prima.  

Primul gând e mai important decât celălalt.  

Nu te mai uita în gura mea când mănânc

Nu te mai uita-n sertare, nu ţin nimic acolo

Nu te mai uita în mădulare, mi-s ochii grei şi mi-s departe.

Un Cer cu care ne-nvelim

Ce chin, ce lacăte, ce lac te macină?

Circul va poposi puţin şi-aici.  

Ariciul asta iubeşte ploaia cum n-ai văzut.  

Ce vrei de la mine? Nestematele-s pe spatele ceasului.  

Ceaşca lui Leonardo di Caprio are cute noi.  

Noi ne uităm la tine, frigul

Asta număra în locul degetelor noastre

Furtună asta nu mai dă decât cuvinte de laudă.  

Acum să ne-aşezam la masa creaţiei şi să ne rugăm  

Pentru iertarea păcatelor

The Tea Set IV

Nu mint pe nimeni  

Nu mai ştiu să scriu decât cu mâna stângă

Nu mai port pantofii cei noi, îmi fac nişte bătături de nesuportat

Nu mai port sacoul cel nou, atârnă greu, împreună cu toate păsările dinăuntru

Nu mai port baston, parcă soarele, parcă luna, parcă inima mea.  

Dumnezeu e din ce în ce mai greu de adus în rândurile mele

Rândurile mele sunt din ce în ce mai greu de adus la viaţă

Nu avem nevoie de arme, de uniforme, noi nu am omorât pe nimeni niciodată

Sunteţi în siguranţă.

Războiul e departe,

Moartea e departe,

Viaţa e departe,

Cuvântul e-n mâinile bătrâne ale poetului de vizavi.

  

Mă tem.

Teama asta e ca un şoarece.  

E un sentiment reciproc, mai ceva ca dragostea ce ne uneşte în fiecare zi

Ca un lipici foarte bun.

Elefanţii nu mai fug de nimeni şi nimic -pesemne că au obosit elefanţii-  

Circurile se închid.

Se deschid tot mai multe teatre.

Din ce în ce mai multe teatre.  

Măştile fac sărituri mortale,

Toate personajele se întâlnesc cu autorii lor,

Toate păsările se întâlnesc la un moment dat cu Dumnezeu.  

  

Pomul cunoştinţei binelui şi râului e-ntr-o mare dilemă

Cioran se află în aceeaşi situaţie.

Eu mă aflu în aceaşi cameră cu tavanul teşit.

În fiecare zi primesc câte-o vizită

În fiecare zi închid câte un sertar, spunând: "Veniţi mâine! Mâine"

Ziua de pe urmă stă şi ea undeva, privind cu mâinile

În buzunar.  

Croitorul doarme şi el beat

Pe undeva.

Sfârşitul e din ce în ce

Mai departe.

Totul se leagă şi totuşi

Fuga.

Fuga de tine,  

Fuga de gurile de metrou,  

Fuga de omul care abia a învăţat să citească.  

Am întârziat,

Să nu mă-njuri niciodată pentru poemul ăsta.

  

Fuga de tine, vocea cuiva care-a trecut prin toate astea şi ştie  

Că e vina lui.  

Şi te lasă să pleci

Şi ştie cum au să se termine toate.

Şi te primeşte-napoi fără vreo-ntrebare care să te pună, cumva,  

În încurcătură.

  

Am putea să sfârşim,

Luna-i lună, veşmintele-s veşmite,  

Toţi ochii ăştia nu înseamnă absolut nimic.

Am început să mănânc tot mai multă pâine

Am început să mănânc aripirile îngerilor

Am început să scriu despre păsări dintr-o insuficienţă pe care nu mi-am dorit-o niciodată.

  

Să reparăm ce se mai poate repara, spunea cineva odată, şchiopătând.  

Totul până când cineva -de aici sau de dincolo- ne va salva.

Totul până când cineva -de aici şi niciodată de dincolo-

Ne va lăsa să cădem acolo unde

Vom crede, pentru un timp,

Că ne e locul.

  

Şi pentru că toate poemele mele se termină frumos,  

Azi am plantat un copac în curtea dinaintea visului.

Au ieşit câteva buchete de flori.

Le ud în speranţa ca într-o dimineaţă următoare

Să se schimbe-n ceva asemănător

Unui arbore.  

Ultimul multiplu de 3

De-aş şti să-not mai bine decât ştiu

De-aş şti să văd şi dincolo de ape,

Nu mi-ar mai fi doar cerul singurul păcat.  

Din camera de zi răsare-o fată, cu zâmbetul tomnatec şi curat

Din debara răsare alta, ogoare-ntregi s-acopere de vrea cu mâinile-i uşoare de granit

Că n-o să plec de mână cu niciuna.  

Eu o să stau aici închis, din baie iar aud,  

Răsare altă fată,cu flori în creştet şi-n călcâie zori.

Eu n-am să plec de mână cu niciuna.  

Îmi sună ceasul iar şi număr ca un orb

Şi orbii toţi bat la uşile mele.

(Femeile din fiecare cameră nu mă lasă să deschid nimănui.)  

"Trei iezi cucuieţi, uşa vieţii descuieţi.."

Şi arde-n fiecare seară câte-o femeie

Şi cartea asta păcătoasă n-o să mai iasă niciodată la tipar

  

N-ai să sari niciodată de-acolo,  

Tu n-ai aripi de apa,  

Tu n-ai aripi de aer,  

Tu n-ai să sari niciodată de-acolo.

Mă rog ca nu cumva să sară, fără să-ţi spună un cuvânt,  

Ea, apa toată-n corpul tău şi să vă înecaţi

Una pe cealaltă.

Şi să vă plângeţi

Una pe cealaltă.  

Şi să mă plângeţi, iar eu, îmbătrânit, cunoscând, într-un sfârşit, frigul,

Să caut vinovaţi,  

Să caut ticăloşi,  

Să caut şi să nu găsesc altceva

În afară  

De mine.

Ultimele dorinte ale Lordului M

Aşa cum sunt, mort, înviat, mort iar

Fără puteri, fără credinţe, fără absolut niciun adevăr la subţioară,

Să adorm.  

Să adorm şi să mă trezesc a doua zi, -cam pe la aceeaşi oră-

Pe marginea străzii, pe marginea podului, pe marginea prăpastiei, pe orice margine.

Să mă iei de mâini, ca pe un om leşinat de prea multă vreme, şi să mă duci la adăpost

Să-mi dai să mănânc, să beau apă curată, să mă îmbraci.

Să mă arunci apoi în stradă şi să o luăm de la capăt, exact în acelaşi fel, de două, trei,

De mai multe ori.

Să mă iei de mâini, ca pe un om leşinat de prea multă vreme, şi să mă duci la adăpost

Să-mi dai să mănânc, să beau apă curată, să mă îmbraci.

Să mă arunci apoi în stradă

Aşa cum sunt, mort, înviat,

"Ascunde-mi cheile, de data asta o să trec pe roşu, de data asta o să mor pe bune şi nimeni

Nu mă mai poate salva"

Închid ochii, clipesc o dată ca şi cum  

Clipesc o dată că şi când s-ar fi terminat, deşi  

N-am înţeles cum trebuie să mori sau ce trebuie

Să faci înainte.  

  

Mă imaginez stând ca în baia aia -cea mai mică cameră baie pe care am văzut-o vreodată-

Şi deşi toţi vor şti, şi deşi toţi mă vor căuta, şi deşi se va ridica clopotarul din pământul lui

Să mai tragă o dată,

Eu ştiu că voi ştiţi atât cât va lasă Dumnezeul vostru să ştiţi

Şi greşiţi atât cât va lasă Dumnezeul meu.  

Se vor întâlni ei la in moment dat.  

Se vor certa.  

Dumnezeul meu va pleca primul, trântind uşa în semn de "Nu mai vreau să vă văd"

Vor cădea câteva tablouri în semn de "S-a sfârşit"

Şi nu se va mai întoarce niciodată.  

Şi nu se vor mai întoarce niciodată.

Şah în nouă mutări

I.

Poeziile mele se schimbă

Tu treci pe partea cealaltă a trotuarului

Pământul trece şi el pe partea cealaltă

Bunicul din poeziile mele trece pâş-pâş, doar puţin,  

În lumea de dincolo

De lume

  

Poeziile mele se schimbă

Iar ploile nu mă vor părăsi niciodată

Iar ploile nu mă vor mai părăsi niciodată

Sufletul rămas trece şi el, pâş-pâş, doar puţin

În palma ce mă ţine

  

Poeziile mele se strâmbă la toate femeile necunoscute

Din viaţa mea şi-a ta.  

Pârghia nu mai foloseşte la nimic

Sunetul, am uitat să întreb, nu ai o gumă de mestecat?

Un elastic, un fluture mort în Marea Mânecii

  

Poeziile despre mine

Despre tine şi o parte din resturi  

Stau întinse sub plapumă.  

Eu mă lupt cu numele mari ale umanităţii.

Ce-mi-dai-să-te-iubesc?

Iubire într-un lan de nu-ştiu-ce

Toate iubirile se întâlnesc la un moment dat

Aş vrea să mă nasc în tine, ca într-un ou cald şi rotund,  

Să stau acolo şi să veghez, să stau acolo şi să mă gândesc cum ar fi fost

Şi să fie un cu totul alt anotimp  

  

Între pământ şi cer nu este nicio diferenţă

Între mare şi mine s-a pus un junghi ce mă macină

Femeia de la bucătărie mă mestecă în fiecare zi câte puţin

Azi o mână, mâine cealaltă parte a corpului meu va striga "Stop"

  

Şi toate străzile, şi toate pădurile, şi toate lanurile de nu-ştiu-ce

Vor sta la picioarele tale

Şi toate anotimpurile vor fi unul  

Apoi tu, cu mari greutăţi, o să-ţi deschizi ochii pentru ultima dată.  

  

Pentru ultima dată-ţi spun, aici nu trebuie să fim o familie

Pentru ultima dată-ţi spun, aici Dumnezeu nu poate ajunge

Pentru ultima dată-ţi spun, dă-mi, dracului, harta aia,  

Da-mi busola care arată orice altceva în afară de nord.  

  

Şi stai cu mâinile întinse sus

Şi nu vrea să te ia nimeni

  

Şi stai într-un semicerc perfect

Şi nu vrea să te cumpere nimeni  

  

Şi stai şi nimeni nu te poate omorî pentru asta.  

  

Toate iubirile se întâlnesc la un moment dat

La un moment dat toate iubirile

La un moment dat

Apoi tu, cu mari greutăţi, o să-ţi deschizi ochii pentru ultima dată.

Şi toate străzile, şi toate pădurile, şi toate lanurile de nu-ştiu-ce

Vor sta la picioarele tale

Şi toate anotimpurile vor fi unul  

Şi stai cu mâinile întinse sus

Şi nu vrea să te ia nimeni

  

Şi stai într-un semicerc perfect

Şi nu vrea să te cumpere nimeni  

  

Şi stai şi nimeni nu te poate omorî pentru asta.  

  

Toate iubirile se întâlnesc la un moment dat

La un moment dat toate iubirile

La un moment dat

Anul ăsta începe când vrei tu

Era undeva în miezul lui Noiembrie

Ninsoarea ne era dincolo de glezne, undeva aproape de genunchi

Mâncam pâine caldă, casa noastră era acum în siguranţă, erai  

şi tu acolo.

  

"Peştele de la cap se-mpute", îmi spuse cineva dându-şi duhul

Pe un altul mai bun.

În fântâna asta nu zace niciun peşte şi totuşi se mai scriu poezii

de dragoste.

  

Picasso nu mai ştie să-şi scrie bine numele -

S-au terminat vopselele pe anul ăsta, îi zise

"N-ai decât să-ţi imaginezi altceva."

De pildă?

  

Anul ăsta va fi unul bun

Am poftă de nuci, stomacul meu e mai gol ca niciodată.

Irina învaţă înotul că mai apoi să se poată apuca

De pescuit.

  

Irina învaţă zborul că mai apoi să se poată arunca  

De la fereastra apartamentului mamei ei,  

Deşi ştie că apa e apa, peştii sunt peşti, pe când oamenii

Sunt altceva.

Era undeva în apropierea lui Decembrie,  

Ninsoarea ne era dincolo de genunchi, dincolo de brâu,

Undeva aproape de gât, undeva aproape de cap, undeva aproape de inimă,

Florile sperau să nu se mai nască niciodată.  

  

Eu sperăm să nu mai pot să scriu,

Dar visul ăsta...

"A fost ora şapte.  

Bună dimineaţa."

De data asta ai să uiţi tot

e-atât de linişte  

tu nu mă mai cunoşti

străzile nu se mai cunosc între ele

  

e-atât de linişte, circul va pleca astăzi mai devreme  

de data asta nu va fi niciun accident

de data asta nu va muri nimeni

  

de data asta ai să te întorci acasă

ai să uiţi tot

tot

  

e seară, ultima pereche de îndrăgostiţi s-a retras  

departe de lume

toţi şoptesc de după perdele, neştiind că nu mai pot fi auziţi  

  

ea poartă o haină lungă şi neagră, el,

un costum uşor învechit

nu se ating niciodată

nu se privesc niciodată în ochi  

nu se vor mai întoarce

niciodată  

Uriașul

I.

    

Eram singuri pe insulă şi noaptea părea mai adâncă în locurile acelea

Şi ziua părea ruptă dintr-altă zi,  

O zi ce nu se va fi repetat niciodată.  

  

Eram mulţi pe insulă, dar ochii noştri nu ne vedeau decât pe noi

Dar urechile noastre nu ne vedeau decât pe noi

Dar mâinile noastre nu ne ştiau decât pe noi.

  

Eram de mult timp pe insulă, iar soarele nu întârzia niciodată.  

Păsările treceau rar, foarte rar, cu câte-o carte-n ciocurile cele bune,  

Cu câte-o femeie în celelalte.  

Eram uzi şi ploaia părea să nu se mai oprească niciodată.  

Casa noastră era una cu pământul.  

Noi eram una cu marea şi celelalte ape.  

  

Am dormit în noaptea aceea.  

Păsările, cărţile şi femeile s-au oprit atunci pe insula noastră.

Ne-am trezit luaţi la răspundere pentru ceva ce nu făcusem -credeam noi-

  

Niciodată.  

Sper să nu mai spun asta niciodată

doamne,

cum mi se pare

că

s-a rupt  

undeva  

firul

cu lumea.

  

nu te mai înţelegi

om cu om  

nu mai simţi,  

decât aşa,

frânturi,  

jumătăţi,

nimic.

  

ieşi,  

socializezi,

nimic.

  

rareori,

bucăţi de idei,  

idei de bucăţi de suflet

nimic..nu ştiu  

  

rupt  

efectiv

(tot)

  

ca şi cum s-ar fi supărat dumnezeu

şi-acum nu ne mai putem împăca cu el.

şi-acum nu ne mai putem împăca cu noi.

cad aripile îngerilor, doamne.

n-am plătit să fim în războiul ăsta.

n-am plătit să murim cu mitraliera îndreptată  

spre fratele mai mic.

n-am plătit să nu mai ştim cine suntem.

să nu mai ştim cine eşti.

să ne fie frică de propriile mâini.

să tremurăm la roşu, la pălării mari,  

la animalele ce ştiu fuga.  

  

ca şi cum s-ar fi supărat dumnezeu...  

Minus treizeci şi trei sau cum trăiam acum (fix) o lună de zile

II.

Azi mâinile mele mă trişează

O mână îmi cade greu, altă mână îmi citeşte, cealaltă

Şade pe frunte fixă şi sigură.

E acolo să anihileze orice posibil început

De gripă, orice posibil început de răceală între  

Jumătate din sufletul meu şi jumătate

Din sufletul tău.  

  

Azi mâinile mele mă trişează

O mână îmi spune bună dimineaţa, aceeaşi altă mână îmi citeşte neobosită şi calmă

Acolo, acolo şi acolo.

Iar trenul nu-şi mai găseşte drumul spre casă  

Iar el nu-şi mai găseşte drumul spre carne

Şi din nou, e bine

Şi din nou e linişte

--  

Primul culoar

Pe dreapta

La litera S mare.

Minus treizeci şi trei sau cum trăiam acum (fix) o lună de zile

I.

Se-nvârte camera, se-nvârt în ea păcatele

Iau candele mai noi şi le aprind, întinde-te şi zi-mi că n-ai fost tu

Se rup petalele din lipsă de vânt,  

Azi mă vând, inc-o strofă şi-am să spun adevărul.  

  

Marţi la orele paisprezece o femeie deosebit de frumoasă are să-şi găsească

Sfârşitul.  

Se scurg secundele, iar eu mă rog pentru-o urmă de ploaie.  

Inc-o strofă şi-am să spun adevărul.  

  

Nuferii stau ascunşi, eu număr norii

Nu te ferii, am doar o inimă de pluş

Inc-o strofă şi-am să spun adevărul.

Punctul

Linia mică e după trei

Linia mare e aproape de cifra şase

"Pe vreme ploioasă sunt plecat de acasă."

Femeia perfectă e femeia din capul tău  

Curbele luate din tablouri, pictori orbi, pictori plângând,  

Pictori scuipând peste lume

  

Nu te supăra, frate!

Din doi în doi.

Femeia perfectă e femeia din capul tău  

Să ne imaginăm că Dumnezeu ia un compas şi începe  

Să deseneze două cercuri concentrice sau-aşa-ceva.

Apoi, încă două cercuri concentrice.  

Apoi un sân, alt sân, abdomenul,  

Apoi părul şi faţa Oanei

Apoi limba mare se va târî până-n ziua a şaptea.  

  

Embrionii aleargă cu mâinile la spate

Eu cad într-un somn greu, foarte greu.

Tu cânţi despre noua ordine a lumii dinăuntrul pântecului

Avioanele zboară ţinându-se unele pe altele

Scutură-mi şi mie puţină primăvară şi-am să ştiu că exişti,  

Doamne!

Rai, arcuri frânte şi altele

azi scriu din tine

nu din tine, din el

nu din mine, cu literă mică

  

un arc frânt este un arc frânt

o minciua este un arc frânt ce se teme ca nu cumva vara asta să ţină mai puţin  

ca nu cumva iubirea asta să ţină mai mult

  

păsările sunt păsări  

oamenii sunt altceva

nu copiez pe nimeni  

nu traduc

adevarurul e adevăr

se repetă dumnezeu în poeziile oamenilor dând la o parte norul ce stă deasupra ta

scânteia e undeva între aceste două drepte

drepte mai mult sau mai puţin  

două, mai mult sau mai puţin  

  

avem macaroane la masa de prânz şi îngeri la cină

cine cu cine seamănă

am mai spus asta

cine pe cine ucide

lui abel nu i se pare prea corect, aşadar

să mai tragem o dată

abel se prăbuşeşte, aşadar să mai tragem o dată

  

ai un măr?

dar dumnezeu a zis...  

dumnezeu a zis să nu mâncăm din noi înşine.  

atât.

stai jos. n-am terminat încă.

cel mai mare păcat este să visezi că  trăieşti.

n-am strâns recolta pe anul ăsta

cu mâinile goale nu ne mai putem nici măcar găsi unul

pe celălalt

întinde-mi umărul - nu eşti tu

  

cel mai mare păcat este să visezi că  trăieşti.

credeam că eşti celălalt

aveţi o fabrică de ciocolată, am văzut la tv

ne aşezam aici?

pentru prima oară semeni şi tu cu cineva

domnule, masa vă e servită

la trei trebuie să.

  

azi am văzut o geantă rezemată de copacul rămas în mine

o bombă atomică sau bani pentru tot restul morţii

îngerii merg pe picioroage de care m-am temut toată viaţa

dac-o să cadă?  

dac-o să cadă peste mine?

dac-o să cad eu?

dar stai liniştit

aici nu cade nimeni, aici nu moare nimeni  

aici nu se naşte nimeni. suntem  

destui.

--

"stinge lumina, te rog, lumina"

dar lumina e de fiecare dată prea

departe