Titi, Ethan and I

1. Afară din oraș

De fiecare dată când deschid ușa de la frigider, găsesc ceva nou. Nu știu cine se face responsabil pentru asta. În orice caz, nu noi. 

Ethan e la garajul de mașini demolate, mănâncă căpșuni și așteaptă cărăușii să le dea câte ceva de făcut. Între timp, numără bacșișul de noaptea trecută. Nu e ca și cum ar mai fi făcut asta. Dar se simte ca peștele-n acvariu. E trecut de doișpe. În cartier nu mișcă nimic-nimic. Am un gol în stomac. N-am mai mâncat de câteva ore. Am început să visez la mâncare de pisici. Mai bine rămâneam blocat în lift.

Deși e o zi ca oricare alta, nu e o zi ca oricare alta. Ceasul ăla mare din oraș troncăne ce vrea el. Și noi cu el. Ba vindem skate-uri, ba suflete de drac, ba prosoape de bucătărie. Punem toți banii deoparte, că nu se știe. Dup-aia vopsim garajul, demontăm toate lanternele și ne facem că n-am fost noi. N-ai nevoie de mai mult de 3 zile să ne cunoști. 

Cineva pune muzică după-amiaza, dar nu-l cunoaște. Cred că nici el pe noi. Cu franceza mea nu pricep nimic, dar nu contează. Cuvintele sunt oricum de umplutură. Nu mai e nimic de schimbat pe-aici, așa că gata. Sper să se întoarcă amândoi acasă și să putem discuta următoarea mutare. 

Eu aș pleca din oraș. Așa zice și Titi. Și Ethan vrea să plece. Nu știu ce ne mai ține aici. Probabil nimic. Dar vezi tu. Patru orașe mai încolo o să fim tot noi. Aceeași monotonie puturoasă, pești de acvariu, bocitoare, turnuri lăsate singure. 

- Ceva are să se schimbe, zice Titi.

- Are să se schimbe pe mă-sa, zice Ethan

- Tre să se schimbe, n-are cum să nu se schimbe. Și ar fi bine să ne pregătim pentru asta. 

După am aflat că Titi avusese niște probleme acasă și d-aia răspundea, așa, cu delay. Nu ne-ar fi zis. N-avea cum să ne zică. Se strica meciu'. Prefera să țină în el și să se facă că nu-i pasă. Așa erau vremurile. Asta te făcea un adevărat. Nu mai aveam nimic de dat la schimb și nici timp pe ceas. Așa că am luat-o la picior. După ce ne-am pierdut vremea cu câteva benzinării, am plecat mai departe. Trei zile mai încolo, ne-am trezit de unde plecasem. Nu știu care-i faza. Și oricum asta nu e o poveste din aia-n care ne certăm toți trei. N-avem cum să facem asta. 

Da, suna a final înainte să-nceapă, zice Ethan

Final, final, zice Titi, cu toate nodurile după el.

Am stat și-am scris o grămadă. Poate-poate le descos, dar nimic. La alte câteva zile am aflat că părinții lui Titi erau ok. Ea zice că oricum nu s-ar fi întors, că n-are rost. Noi am urcat în primul tren, aveam biletele cumpărate deja. Și-am mers așa, dintr-o țară în alta, într-un timp destul de scurt, fără să ne mai oprească nimeni. E ca și cum am fi într-un loop în trenul ăsta, deja de multă vreme. 

- Trei idioți în tranzit, zice Titi, îneându-se de la râs. 

- Idioată ești tu, răspunde unul dintre noi, în timp ce molfăie un biscuit din ăla marfă de la auto-servire. 

- Cum ar fi să fi murit deja?

- Cine?

- Noi

- Cum adică?

- Adică, să nu ne fi trezit azi dimineață și de fapt să fim într-un fel de trecere, un fel de...

- Păi și, ce, am murit toți o dată?

- Da, normal.

- N-are cum

- Ba are.

- Nu, io n-aș plănui o d-asta cu voi. 

- Atunci cum îți explici că mergem cu trenul ăsta de zile-ntregi și nu ne bagă nimeni în seamă, iar rezervele astea de mâncare și băuturi se umplu de la sine, fără să vedem pe nimeni?

- Măcar avem Vivaldi.

- Da, mă, mare șmecherie Vivaldi în tren. Cu sunet din ăsta bun. Și oricum trenul ăsta e orice dar nu românesc. Arată prea bine. Miroase prea mișto. Iar cerbii ăia de pe geam, nu știu, să mor io, n-are cum. N-are cum s-arate atât de bine afară. Suntem într-un fel de câmp din ăsta de prea mult timp.

Ethan scoate trompeta și bagă ceva. 

- Aș fi vrut și io să-nvăț instrumentul ăsta, zice Titi.

- E, cu plămânii ăia ai tăi, oricum n-aveai cum, zic, și râdem toți. 

- Măcar suntem împreună.

- Ăhă

- Vă dați seama că mulți oameni n-au nici măcar asta?

- Cum adică nici măcar asta? Adică asta e foarte puțin?

- Hai, lasă, zi, măcar te simți mai bine?, o întreb pe Titi. 

- Da, mă, hai s-o lăsăm pe aia cu părinții sunt bine. Știu că au murit, zice Titi și dup-aia se pune pe plâns. Nici nu știam ce să zic. Apoi a adormit vreo oră și s-a trezit ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

- Deci unde mergem? întreb

- Să găsim tâmpenia aia de mașina timpului și să-i aducem înapoi pe toți oamenii care-au murit în accidentul ăla de pe autostradă în care erau și părinții lui Titi. 

- Deci s-a confirmat? Se poate face?

- De unde să știu. Nu știu. Dar mergem oricum. 

- Deci tu știi unde duce trenul ăsta?

- Nu, dar dacă nu ne învârtim în cerc, sigur ajungem unde trebuie.