când a zis poemul ăla al lui am râs toți
ia uite, ăsta simt al umorului
autoironie, ce om deștept și după nu mai știam pe unde să scoatem cămașa prin ce gauri să mai băgăm portocale și foite cu pomelnice
că nu știam că nu ne-a zis nimeni, că alb, că negru
dup-aia furie și porții de mâncare tot mai mici, c-așa cântăream noi
n-avem cu cine să mai vorbesc despre asta
era ca un tunel din care, pe care, înțelegi tu
tumbele nu mai erau la fel și orice cântec era un cântec de spaimă
povestea asta
nu știam cât e a lui și cât e a mea
de unde era să știu
așa că mă rugam în secret să nu facă măgăria și să găsească un sens sau o femeie sau cufărul blândeții și să stăm pe mal să vedem peștii cum se rotesc
așa visam
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu