pentru trezire sau 334

tot ce-a mai rămas în oraşul umbrelor/ acum
neumblat de nimeni
neştiut de nimeni
maşina comandantului Che Guevarra
de care mă tem/ mă tem
ca de o molimă
ca de o dragoste aşezată în pieptul
nepregătit

o haină pe care n-o mai porţi decât atunci
când ţi-ai dori să plouă
o casă fără stăpân
un stăpân fără casă
nu-mi mai plac jocurile pentru care nu sunt chemat

ţară-ţară
vrem ostaşi
pe cine
puştiule, e ora
mesei
s-a sfârşit
bea din paharul cu picior înalt
acum, acum
până la ultima picătură

foaia albă m-aşteaptă
ca o fetiţă bine-crescută
Ana nu-şi mai cunoaşte numele
a nimănui
a nimănui
încă o dată
şi încă o dată
până dăm de petrol
sau de Iisus


vom fi salvaţi sau aşa ceva

Cele două cuvinte

locuieşti de câteva luni în ochiul meu
acolo ţi-ai făcut o cameră numai a ta
şi-a mea uneori
dormi
păşesc încet
îţi spun două cuvinte apoi trag pleoapele peste noi
a doua zi împărţim pâine şi apă dezertorilor
libertate, strigă unul
iubire, altul
adormim fericiţi
nimeni nu mai vrea să se-ascundă
stranzile s-au împânzit cu trompete de toate neamurile
care mai de care mai tinere
şi mai frumoase

locuieşti de câteva luni într-una din cămăruţele inimii
nu mai e atât de mult loc, dar copiii ajung mai uşor la bucata de pâine
şi la apa rece
adusă de departe
păşesc
îţi spun două cuvinte

locuieşti de câteva luni înăuntru
copiii sunt sătui şi fericiţi
apa nu mai e demult o problemă

Allegro

mi se pare că nimic nu se schimbă
pe când altora li se pare că totul se schimbă
look back în anger
with anger
cu ochiul drept
Zenobia mă scuipă între coaste
epopeea pe care n-am primit-o niciodată
un cal din lemn zâmbind arogant
peniţa mă fixează cu încântare
idioţii lui Dostoievski îşi săpa singuri groapă unul
altuia
marşuri funebre pe străzile nimănui
Dumnezeu spunându-mi să nu mă mai tem
biserici clădite-n fel şi chip
am greşit, dar asta nu înseamnă că n-am spus nicicând
adevărul
Lazăr, ridică-te şi mergi
ridică-te, Lazăr
ridică-te


să ne liniştim
nu e nimeni în casa asta
ia loc te rog
o să închid fereastra
mă întorc cât mai repede cu putinţă

Guliver se înţelege pe sine

nimeni altcineva nu-i poate intra-n graţii
acolo-şi ţine toate cele necesare vieţii în cer
un tigru şi-un pui de girafă
şi-ar dori tare mult un elefant
şi-o carte de poveşti

se roagă seară de seară lui Dumnezeu
iar apoi îşi poartă acordeonul pe umeri
poate cineva îl va auzi
cu siguranţă, îşi spune, ca pentru el

ar putea să-i înţeleagă şi pe ceilalţi oameni
numai de s-ar întoarce
numai de s-ar întoarce
cu siguranţă, îşi spune, ca pentru el


ştii cum e să simţi că răsare soarele în toiul nopţii?
şi n-ai nimic în gând să-l poţi întâmpina
amândouă mâinile-ţi sunt legate
şi n-ai nimic în gând să-l poţi întâmpina

Respiro

De ce le vorbiţi atât de urât tuturor cititorilor dumneavoastră?
Pe cuvânt!
Ţin să ştiu,
vă rog!

Răspunsul însă, nu mai venea
Paler nu mai scrie despre bătrâneţe
Bacovia nu mai scrie despre moarte
Eu refuz singurătatea ca pe o damă de companie
Numele mă scutură binişor spunând: Bagă-ţi
minţile-n cap, băiete
Poezia adevărată nu e de tine!

Nu e semn bun cu lumina asta
draperiile se rup ca-n Vinerea Mare
o dată şi-o dată tot o să reuşim

Dacă 1 tren Sibiu-Bucureşti pleacă din
punctul a în punctul b c-o viteză de 100 şi ceva de kilometrii
pe oră
s-ar putea să ne sfărâmăm până la destinaţie
şi nimeni să nu ne mai recunoască mâinile


De ce le vorbiţi atât de urât tuturor cititorilor dumneavoastră?

#1

Atunci mi-ai acoperit umerii (Zborul trei)

atunci mi-ai acoperit umerii cu aripa ta stângă
atunci mi-ai acoperit umerii cu aripa ta dreaptă
fuseseră dintotdeauna acolo
ştiam asta la fel cum ştiam cine
te-a trimis înaintea-mi

o căldură din lumea de dincolo
o tăcere din lumea de dincolo
n-are să mi se întâmple nimic, îmi spun
respirând cât s-ar fi putut de întreg în clipa aceea

răul are o cu totul altă aură
asta e mâna lui Dumnezeu
asta e mâna ta contopindu-se
asta e una şi aceeaşi mână ascultând

dimineaţa sosise pe neştiute
eram întreg
chiar mai întreg decât înainte

atunci m-ai mângâiat cu aripa ta stângă
şi cu cealaltă aripă
fuseseră dintotdeauna acolo

Zborul doi

nu te descuraja din pricina zborului
e mai uşor decât mersul pe bicicletă
cineva trebuie
să-ţi deschidă aripile

cu bătăi încete, ca de pisică
sau de fluture
picioarele se desprind de la sol ca şi cum
n-ar fi fost nicicând acolo

trenurile păşesc ordonat
nimeni nu iese în afara rândului
urmele le văd doar cei care merită
cercuri mari se rotesc unele lângă altele

cândva ne vom întoarce înapoi
pe pământ
ne va fi dor de el
îi va fi dor de noi

alergi cât poţi de repede
ştiind acum că singurătatea şi-a luat hainele de duminică
şi-a plecat
de lângă mâinile noastre

somnul
soarele
saltul înainte
saltul înăuntrul omului
toate vor fi la ordinea zilei

IOANA nu

ai început să te iroseşti
aruncându-şi ochii pe ceas
niciun încă puţin
niciun pic
poemul ăsta trebuia să fie gata demult
musafirii sunt deja pe drum
nu putem să-i aşteptăm aşa
adună-te, băiete!
adună-te!
vorbeşte cu Nichita ăla al tău
cu Naum
la Sorescu n-ai s-ajungi niciodată;
cât despre femeia-poet, are să-ţi spună
adună-te!
vorbeşte o dată,
ştim (foarte bine) că ne ascunzi ceva
n-o să păţeşti nimic
n-o să se întâmple nimic.

noi suntem alături de tine
vino-ţi în fire, băiete!
cât poate fi de rău?
alo!
alo!
băi!
iar a leşinat...

19:44 sau poem din viaţa reală

pentru cine îmi dau braţele cu parfum
braţele mele lungi, care nu pot să prindă,
totuşi,
drumul spre mare
/
am să păstrez câteva picături
atât cât să ştii că n-am să-ţi fac niciun rău
cu bună ştiinţă
/
oamenii nu sunt deloc prietenoşi atunci
când le strici somnul
visele contează şi ele într-o oarecare măsură

e ca şi cum ai ştii deja ce urmează
versul doi
seamna cu versul trei
versul patru şi versul cinci seamănă cu tine
/
poemele de dragoste nu se scriu atât de uşor
n-am spus-o eu
altcineva scrie în locul meu la fiecare două zile din săptămână
probabil e una din acele zile

probabil sunt unul din acei oameni
care detestă să se întoarcă singuri, pe timp de noapte
mâine va ploua
n-aş vrea să ratezi ploaia asta!

Am ucis fiecare furtună; acum e, într-adevăr, linişte

acum nu mai poţi spune nimănui
secretul tău nu mai seamănă cu nimic din adevărurile cu care se hrănesc oamenii
trebuiesc ocrotiţi
zborul nu se învaţă cu una-cu două
la fel şi mersul pe bicicletă

dormi?
aş vrea să-ţi mai spun că ştiu cum stau lucrurile
cu sau fără adevăr, parcă doare la fel
cu sau fără sunetul mării spargandu-se de ea însăşi
cu sau fără îndrăznelile mele mici

nu-ţi cer să înţelegi
nu vreau să se întâmple nimic
totuşi, sufletul vrea să iasă
dac-aş fi studiat medicina, ţi-aş fi descris traseul exact
vrea cu tot dinadinsul, iar eu nu ştiu cum să împiedic toate cele ce par că sunt

nu mi-e frică
nu mi-e ruşine
trăiesc ştiind că o dată şi-o dată firul
are să se deşire sau
aşa ceva
să nu mai sari niciodată de-acolo


aş putea să spun orice acum
poezia mea se încăpăţânează să fie un pui de tigru
gata-gata să ia lumea între degete

aş putea să-mi astup dinţii la fiecare cuvânt
despre dragoste
nu mă încumet însă a încerca nici măcar o variantă

uneori viaţa se reduce la
aş vrea să pot face ceva pentru tine
închizi ochii şi speri ca la un moment dat lucrul asta

să
se şi
întâmple

PIRAMIDA A PATRA

ai vrea să
ai vrea să
ai vrea să
ca şi cum ar fi ultimul lucru pe care-l faci
ca şi cum ar fi primul lucru pe care-l plângi
cu palmele lipite una de cealaltă
să treacă cine-o vrea
dincolo

îţi legi şireturile
filosofia lui ca şi cum
minunile înfăptuite la fiecare pas
îţi umpli pieptul de cireşe şi fugi
pierzi mai mult de jumătate
cineva te strigă pe nume
te temi
repeţi obiceiul de câteva ori
în speranţa că la un moment dat (te) va uita

nu mai unesc cuvintele
rămân doar mâinile
una în slujba celeilalte
în pustiu
asta nu tentează pe nimeni
uiţi de tine
uiţi până şi persoanele pe care ai voie
să le iubeşti
de la până la
din data de până-n data de

"O_noapte_ca_o_mare"

o să vă rog din nou să vă acoperiţi pleoapele
exerciţiul ăsta vă face bine
mie mi-e mai uşor să scriu
vouă vă e mai uşor să citiţi

o să vă rog din nou să vă acoperiţi pleoapele
vânturile se vor opri
apele nu vor mai speria pe nimeni
niciodată


o să vă rog din nou să vă acoperiţi pleoapele

_ jaloane

am ştiut atunci că Ruxandra fusese un caz fericit
am ştiut că toţi ne vom fi citit poeziile cu teamă şi nepricepere
din vârful unui bloc cu patru etaje/
vârful picioarelor
pentru că poezia
pentru că poezia e ceva de care trebuie să te temi

sun-o, mi-a spus
e încă singură
o rochie albă nu înseamnă nimic
sun-o, mi-a spus
dar mâinile mi se făcuseră incredibil de mici
nu pot face nimic, am ţipat eu

am ştiut atunci că nu contează ce autori ne plac
cum e cu revistele literare
un cenaclu, în viziunea mea, arată cu totul diferit
exprimă cu totul altceva
ce vrei să spui, ce încerci să ne spui
desigur, nu aveam nici cea mai vagă idee

iart-o
şi totul are să fie mai uşor
golurile se-astupă cât ai zice Gellu Naum
Godot, această entitate pe care o înlocuiam deseori
cu Dumnezeu şi invers, zâmbea din colţul său
era clar, trecusem cu brio


a, era să uit
am sunat-o a doua zi
aproape de ora prânzului
era pentru prima dată
când îmi călcam în picioare propriile
rânduri

Darul

Întinde-ţi aripile de oţel, e timpul
sunt suficient de sudate, rezistente, puternice
 
acestea sunt primele cuvinte pe care pruncul le aude ieşind mai întâi
din gura celor care-l iubesc la fel ca pe ei înşişi
sau chiar mai mult

aceastea sunt primele cuvinte pe care pruncul
le va arunca asemeni celor mai scumpe fire de praf
în lume


a te abate de la drumul tău -
un şiretlic care n-o să meargă pentru prea multă vreme
aşa încât
ia-ţi umbrela şi cărticica cu rugăciuni
strânge-o bine la piept
Dumnezeu are nevoie de căldura ta
la fel cum şi tu ai nevoie
de căldura lui Dumnezeu

păpuşa din cârpe
păpuşa din sare
păpuşa din vise
păpuşa din mâinile tale
ale omului
neputincios şi
bolnav
dar mândru de fineţea gândurilor sale

şi totul e bine II

saluturi calde, iubitoare, prieteneşti
pe care ni le trimitem
 
necondiţionat
peste toate mările din care-am vrea să gustăm
măcar o dată
cu ambele buze

azi, la strâmtoare, un copil de pe altă lume ne-a spus
să nu ne fie frică de nimeni
aici fiecare scapă basma-curată
luaţi-vă mâinile, ne-a spus
şi veţi trece cu bine
nu-mi mulţumiţi

Coborând alene, cu flautul între dinţi

lui Adrian Tănase

ascultaţi-mă, lumea aceasta
aşa cum o lăsasem eu
cu copaci de mărimea unui om, de mărimea unei girafe
aşa cum o lăsasem eu
mi se arată acum mai tânără
şi mai frumoasă
femeia pe care
niciodată
niciodată

ascunzându-mă de mine însumi
în sandale, în bătaia soarelui
fără merinde, fără apă
fără vreo poezie să-mi alinte renaşterea
păşesc acum pe picioarele mele
şi strig cât să mă aud numai eu
suntem liberi
în sfârşit
suntem liberi

nici urmă de om
nici urmă de câine pe pământ
doar fluvii nesfârşite
cântece pe care ai senzaţia că le cunoşti
niciun poet cu care să poţi schimba o vorbă
oricât de mică
oricât de neadevărată
şi totuşi e frumos pe lumea aceasta
şi-ţi spui c-ai să rămâi aici - să vrei, să poţi, să dormi

Jim mi-a lăsat un poem la capul patului

da
noi
am intrat pe fereastră

da
noi
am ciocănit la uşă

telefonul suna încontinuu
ea era totuşi acolo
chircită
sub fereastră
cu ochii la uşă
cu ochii la mine


m-a cutremurat
am fugit de-acolo cât am văzut cu ochii
cât am văzut cu ochii
am înnoptat în străini
dimineaţa eram un altul
m-au uitat imediat, cu toţii.

da/
cel mai probabil şi-a amintit de noi
de serile petrecute la aceeaşi masă
vorbind despre viaţa noastră
când încântaţi
când trişti
când vrând să ne luăm zilele

da, noi
înainte de toate/
am ciocănit
am ciocănit fără ca nimeni să fie interesat
de bătăile noastre crâncene
de cel mai important moment prin care-ar fi putut cineva
să treacă cu mâinile puse peste ochi

La bâlci

în fiecare zi se-adună-aici oameni
din toate colţurile ţării
fac o plecăciune
apoi încă o plecăciune

fiecare îşi aşteaptă rândul
conştiincios
împăcat cu oasele lui
în câte-o duminică se mai aude câte-un clopot/nimeni
nu ştie de ce/nimeni
nu ştie de unde
asta îi linişteşte pe bieţii oameni
asta mă linişteşte şi pe mine

hai, mă, o dată cu oasele-alea
strigă baba Eleonora zgâindu-se
hai, mă, că n-am toată ziua la dispoziţie
tu, tu şi tu
un pas în spate
tu, ăla micu',
tu-tu, nu te mai uita-n spate
că cu tine vorbesc

mergeţi acasă
luaţi o pernă
şi plângeţi până nu mai iese nimic
vă iert, mă, vă iert şi de data asta, că-s fată bună
căra-ţi-vă!

tu, ăla pişpiriu,
citeşte-mi o poezie cum ştii tu
frumos, cu intonaţie
azi vreau ceva de dragoste/hai
mă, ţi-ai înghiţit limba? zi!
o strofă, acolo,
şi vă iert pe toţi, ce dracu,
ştiţi că la mine cuvântu-i cuvânt!

ştiţi, mă, da?!
aşa vă vreau!
hai, repejooor, mă, că se-nserează!

NIMĂNUI NU-I PLAC ÎNGERII MEI, EI N-AU AFLAT-O ÎNCĂ!

ne străduim
împăcarea e undeva pe drum
ne străduim
o ingliţă ce ţine să-mpungă ochiul corect
nu mai avem votcă
nu mai avem sfori şi lor le
spunem că e totu-n regulă
mici turbulenţe
plouă
o să ieşim curând la lumină
şi nimeni n-o să-mi pună ciotul în palme
fiţi chibzuiţi
aseară s-a mai stins unul
nu ştiu pentru cât timp..
s-o lungim, strigă unul
ca pe-o supă la plic, zice altul.
ca pe-o noapte-n care nimeni nu se sufocă
comparaţiile nu ajută la nimic
rugăciunile ajută pe cine trebuie
ca pe-o coardă vocală cerând iertare

încă unul s-a dus
cine ştie, până sfârşim cu scrisul
ce se mai poate întâmpla
mi-e şi frică să-ncep
o strofă nouă

Târgul - părţile I şi II

I.


câinele - prietenul omului
femeia şi oglinzile ei
fiecare cu suferinţele ce s-au dat

când Dumnezeu a zis
de ce te-ascunzi
omul era deja departe, în pădurile pe care tot Dumnezeu le înălţase pentru acesta

când Dumnezeu a zis
unde-i femeia ce ţi-am dat
ea se-ascunsese bine în oglindă
ca un melc în cochilia lui
crescută pe spinare
ca o egzemă
ca o piramidă în deşert
calmă, pielea capului, tălpile
aşa se vor naşte ceilalţi oameni
aşa ai să te naşti şi tu

când Dumnezeu a zis
veţi avea doi copii
răsfoiţi
războaie veţi înfrunta cu umerii
veţi scăpa mereu
trimiteţi un porumbel, se va întoarce cu o ramură de măslin
când nu mai aveţi porumbei
trimiteţi o femeie
când nici aceasta nu se va mai putea
trimite-ti-mă pe mine
am să vin, o să mă vedeţi

vom mânca la aceeaşi masă
fiecare cu mâna lui

vom dormi
fiecare în patul ce i se cuvine




II.


am să-ţi scriu, are să zică fiul omului peste ani
am să leg totul într-o poveste
adevărul şi numai adevărul

ai să-mi scrii, are să zică femeia
încurcată în gândurile ei
în grijile ei

apoi, când totul are să fie spus
şi se vor întâlni pentru a încheia fiecare
legământul
/
are să spună femeia
pentru ce-ai făcut toate aceste
cu-atâta grabă şi dăruire?

pot să scap de veşmintele mele
şi-am să fiu aşa cum
legile cele bune-mi îngăduiesc

nu, are să spună bărbatul
acum eu am să-ţi ţin stiloul, ţigările
şi-am să-ţi spun cum trăiesc oamenii pe pământ

am să trag un fum
cât toate vânturile ce lovesc tâmpla
cu precizie de glonţ

ochii tăi, are să continue
fac mai mult decât toţi argintii împăratului
e un dar fără seamă să-ţi fiu tovarăş

atunci
pentru prima dată
va plânge femeia

pământurile se vor uda
şi vor face rod nou
iar oamenii vor mai trăi o vreme după datina bună

copiii vor fi tot mai frumoşi
lanurile vor face culcuş trimişilor lui Dumnezeu
cărora nimeni nu le va mai spune pe nume

se va-nopta
vor adormi şi ei laolaltă cu oameni
şi ei laolaltă cu Dumnezeu

priveşte cerul _ jam cu ilinca

priveşte cerul
mi-a şoptit şi m-a tras în gang

cum e
ce vezi

oameni mulţi unii peste alţii

sunt şi eu undeva acolo
îmbrăcat într-o rochie de-a ta

eşti şi tu
rasă în cap fără unghii

deşi nu ne vedem niciodată
deşi nu ne atingem decât rareori, din greşeală

e suficient pentru astăzi

tălpile lui dumnezeu - o iertare
ce abia mai încape în sandalele tocite

întru adevăr te rog
nu te supăra pe sufletul meu
ca văcarul pe vite

copilul ce-a cunoscut toate bolile
din slăbiciune
copilul ce-a iubit toate morile
din slăbiciune
copilul ce-a şoptit toate rugăciunile
cu teamă
în gândurile lui
încâlcite ca un ghem de lână

în gândurile-oricui a trecut pe strada aceea
unde încă n-au venit oamenii

fără să-şi dorească
fără
să ştie
la ce număr să-şi lase sacul cu oase

mântuirea e la o aruncătură de băţ
încă puţin
şi altcineva o să ajungă acolo înaintea ta

telefoanele sună neîntrerupt ca ploile,
răpăind în sufletul de cârpă
al mieilor

căci ei nu cunosc nimic din frământările
ciobanului

mântuirea e la o aruncătură de băţ
încă puţin
să omorâm mielul singurul vinovat
încă puţin
încă puţin
încă puţin  

Dialog în două acte

 "Săptămâna viitoare luni voi fi la Bucureşti. M-ar bucura un semn în cazul în care mesajul ajunge la tine; nu trebuie să mă fi iertat ca să faci asta. O să te mai sun eu."

"E duminică seara după cum bine ştii, iar eu n-am glumit absolut deloc. Nu glumesc niciodată când vine vorba de inima mea."

"O să trebuiască să-mi spui tu unde, când; nu cunosc atât de bine oraşul."

**

- Alo?

- Bună!

- Bună!

- La 3?!

- Lipscani e ok? E o casă veche... O s-o găseşti. Număru' 14. E o biserică aici, foarte-aproape! N-ai cum s-o ratezi!

- Bine-bine! Nu stau mult, să ştii!

- Nu trebuie, oricum o să vorbesc doar eu. O să mai fie cineva, te deranjează?!

- Nu?!

- Bine, te aştept!

B. Era deja acolo. Îi explicasem totul. Oricum, era tare curioasă, deşi i-am spus că nu se deosebeşte, probabil, cu aproape nimic faţă de ceilalţi oameni. Zâmbea, ca şi cum ar fi existat un amănunt pe care-l omisesem în mod intenţionat, dar pe care ea-l ştia foarte bine. Un soi de complice, sau aşa ceva.

- Fă-te frumos!, mi-a zis. Am râs amândoi.

- Mereu!, i-am zis, strângând bine periuţa de dinţi în mâna stângă.

- Mai repede, altfel aşa o să te găsească!

- Îmi stă bine!

- Şi încă nu te-ai apucat de gătit! Vino-aici! Aşa! Ţi-am spus! Gulerul e cel mai important! De ce nu ţi minte?

- De ce nu ţin?

- De ce?

- De ce?

Am râs din nou, cu şi mai multă poftă. Telefonul a sunat imediat după aceea.

- Am ajuns, cred..

- Ai ajuns, ai ajuns!

- Poftim?

- Zic, ai ajuns!

- De unde ştii?!

- Sigur ai ajuns, eşti om mare! Coborâm imediat!

Am sărit cele câteva trepte. Casa arăta că după război. Era un amănunt care ne plăcea, totuşi.

- Vezi c-a ajuns?! Bună!

- Bună!

- B.

- Încântată!

- Hai, hai, gata cu prezentările! Unde mergem? Ştii ceva simpatic pe-aici?!

- Era ceva...

- Perfect, sper să nu fie prea departe! Nu, nu fac mofturi, da' ştii bine...

- Hai odată!, izbucni B., lasă vorbă şi hai!

Străzile erau frumoase. Oricum, mai frumoase decât casa în care locuiserăm cele două, poate trei ore. Era foarte cald, iar asta nu mă încuraja deloc. Totuşi, pentru prima dată, toţi oamenii ăia mă făceau să mă simt uşor, liniştit. Un paradox fantastic. Nu ştiu dacă mă simţeam sau nu pregătit, dar era bine, în sfârşit, ajunsesem mai repede decât aş fi crezut.

- Unde stăm?!

- Acolo, a zis B., fără să se gândească.

- Acolo! E frumos acolo! E frumos aici! În sfârşit, mult mai ok decât la KFC.

- Unde?

- La KFC! Dar să lăsăm asta. Puteţi să vă luaţi câte ceva de băut, eu nu pentru asta am venit.

Nu-mi prea păsa de vreo introducere. Momentul meu de curaj sau poate pur şi simplu mă maturizasem în drumul dinspre casa sprijinită într-un singur picior şi cămăruţa asta de pe Lipscani! Mi-aş fi făcut o cruce. În fine, am sărit şi peste asta.

- Am să-ţi spun o poveste. Cu Beatriz e ok, îi plac poveştile, cu-atât mai mult cele adevărate, nu-i aşa Beatriz? Oricum, i-am spus câte ceva înainte, aşa că n-ai de ce să-ţi faci griji. N-ar fi fost frumos să o trimit în altă parte. Ultima dată m-a iertat, acum, n-aş fi vrut să-mi spargă ţeasta cu ceva! Aşa! Întâi îţi mulţumesc c-ai venit! De data asta nu mă mai interesează gradul tău de preocupare în ceea ce priveşte vizita asta. Eşti deja aici aşa că, deh, în cel mai rău caz o să te superi şi-o să pleci. N-o să faci asta, sper. Da, ştiu, a fost cu totul deplasat, nu meritai asta, eu nu merităm asta şi aşa mai departe. Am să-ncerc să nu dau prea des vina pe tine, nu vreau să devii violenta. Întrucât suntem deja aici, iar introducerile mele nu interesează pe nimeni, nici măcar pe Beatriz, am să-ncep povestea. Mulţi, foarte mulţi oameni trăiesc, acum şi aici, în cămăruţa asta, în oraşul ăsta plin cu de toate, fără să ştie măcar cum stă treaba cu microbul ăsta fantastic căruia o să-i spunem, cu totul la-ntâmplare - Iubire. Nu ştim când ne-am întâlnit ultima dată cu dumnealui, nici când are să se-ntoarcă. Nu prea contează. Nu-l interesează, cred eu. Noi însă suntem aici trup şi suflet să vedem cum stă treaba. Te-am iubit cum n-am crezut c-ar putea una din fiinţele-astea mărunte să iubească. Şi-am pierdut tot pământul de sub picioare-n seara aia nenorocită când tu ai hotărât că ar fi mai bine... şi aşa mai departe. Au urmat şase luni pe care nu le doresc absolut nimănui. Suntem totuşi aici, întregi şi nevătămaţi. Da, poate tu nu ai nevoie să ştii ce se mai întâmplă cu mine, ce se mai întâmplă în mine şi aşa mai departe. N-ai nevoie să mă vezi, n-ai nevoie să mă auzi. Ştim, ai o problemă în a vorbi la telemobil, cum îi spune Beatriz. Cu toţii avem, dar, hai, să ne imaginăm că ne aflăm cu toţii în faţa unui glob extraordinar de frumos, care tocmai a dat ortu'.. s-a spart! Cioburi de mai toate mărimile strălucesc fantastic. Gândeşte-te că toate la un loc am fost noi, puse sau nu laolaltă, nu contează. Acum te-ntreb, mai mult ca pentru mine, nu merit să te văd măcar puţin? Foarte bine! Dacă vrei nu ne mai vedem niciodată! Beatriz e şi ea de-acord. Treaba asta cu cioburile nu ţine. Zeci de discursuri m-au sâcâit zilele-astea. Evident, am uitat tot. Evident, ai uitat tot. Hamlet e mult prea mare pentru mine şi aşa mai departe. Iar dacă ultima dată m-am mulţumit cu fabrica de ciocolată şi aşa mai departe, împăcat cu cele câteva minute, în tot cazul, puţine, ştiu, cel puţin, c-am pus punctul pe i. Atât, un punct, mai mult nici c-aş fi putut. Ştiu asta, mă mulţumesc cu-atât. Nu ştiu cât vom înţelege din toata-nvălmăşeala asta. Goethe a zis.. nu mai ştiu.. cu cât oferi mai mult, rămâne ceva şi pentru ceilalţi. Eu am foarte puţine de-oferit acum, dar, pe undeva, toate astea, cu lipsurile de rigoare, ne aparţin tuturora. Uitarea e o glumă proastă, iar eu am învăţat asta, am fost un elev silitor măcar o dată. O să plecăm, fiecare la casele noastre, un somn bun şi basta. Chiar aşa: mai comandăm ceva... sau ne luăm lucruşoarele şi plecăm?!

Despre cămaşa ruptă a zeului

cufundaţi până la gât
înmormântaţi aproape
nu mai are cine să ne sprijine
suntem singuri pe planeta asta a noastră

n-am venit să pregătesc niciun rău
ştiu că secretul meu e-n mare siguranţă aici
în mâinile voastre
ce se înăspresc doar rareori

are să fie bine
ca şi cum fiecare are dreptul la încă o şansă
filosofia pierdută
litere ce-şi găsesc singure locul lor

suntem singuri pe planeta asta a noastră
ne bucurăm şi suferim împreună
astfel că nimeni nu ne-ar putea ajuta
vreodată
/
iubind, sângerând perpetuu
plânsul e singura corvoadă pe care o putem
exercita
cu rândul


cineva să-mi taie mâna învăţată cu poezia,
să mă lase doar cu cealaltă mână
mă voi descurca
şi aşa

Despre ce ne face plăcere(,) să scriem

eu, pentru că cineva trebuie să-nceapă cuvântarea
am obiceiul îngerilor
înaripaţi sau nu, se aşează-mprejurul rândurilor mele
asemeni copiilor ce n-au aflat că america/ de fapt/ nu există

I. m-a-ndemnat s-o las mai moale/
nu tot ce zboară se mănâncă şi nu
toţi îngerii vin
de la Dumnezeu

unii vin din bucătărie
unde mama caută soluţii pentru noi toţi
ne privim preţ de câteva minute
apoi uităm totul.

femeile pe de altă parte
scriu despre suflet
tot un fel de îngeri, dacă mă întrebaţi
pe mine

ceilalţi bărbaţi
nu contează
niciodată poemul de-acasă nu se potriveşte cu
fetiţa din târg

Blues-uri

I.


iubita mea ascultă blues
şi e mai tare decât voi toţi la un loc

salvează pescăruşi şi pui de balenă
oameni tineri de la înec

cântece neterminate
iubiri perfecte

eu pot mai bine decât Ovidiu, iar mie
n-are să-mi scrie nimeni nimic pe margine

obiecţiile nu sunt pentru unul ca mine
am bricheta mereu acolo să mă păzească

într-o bună dimineaţă se va strica
ea îmi va darui una nouă, gata-gata de orice război

poate ne vom căsători la un moment dat
cine ştie