Invariabile

Aveam pe-atunci o mână-n plus cu care tot scriam  poeme

Care acum nu-s de găsit,

Nu ştim cine-a-ndrăznit de le-a ascuns.  

Aveam un ochi aparte ce vedea din vreme

Stropi mari de ploaie prăbuşind

O lume sub pământ.  

Avea cu ea un telescop înalt, adus de mare,

Cu care deznoda visele oamenilor mari.

Ştia să vadă rănile din soare, să schimbe becul planetar.

Când se-nsera fugeam ţinându-ne de-ncheieturi,  

Spre cel mai de aproape adăpost.  

Stăteam aşa şi săptămâni întregi,

Fără mâncare, apă, într-un pat

De crengi de nuc care ne povestea

De cei ce l-au impovărat chiar înainte să venim.  

Zâmbea mereu cu ochi ascunşi  

Şi cald în fiecare noapte ne răbda.  

Eram şi noi la fel de fericiţi,

Ştiam că toate vor întârzia

Cât el nu se va răsturna,  

Să plece-n căutarea altor doi.

  

Aveam uleiuri şi vopsele ce au curs de sus.

Aveam munţi de hârtie să ne-acoperim.  

Venise anotimpul patru,  

Iar ea-mi vorbea despre ciulini.  

Sperăm să o sfârşesc cu munca asta,

Sperăm că un copil în forţa braţelor ce-şi pun

În fiecare seară întrebarea,  

Ce se agită-n mâneci de nebun.  

  

Aveau cu ei o galaxie jumătate,

În lapte cald scăldau cu tot cu nepăcatul lor un gând,

Despre cum ar putea în vecii vecilor rămâne

La umbra unui pat de nuc cu sufletul bătrân.

Un pat cu rădăcini stufoase,

În care să se fi născut pe rând,

Urmaşi de seamă-ai unui neam cu pântecele scoase,

Din veacul cu urmări de sânge şi de necuvant.