sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Cum arată urechile acului?

Viața?
Proiecția precisă într-o oglindă de dimensiuni nu foarte mari
A unui plasture imens care-ți poate da peste cap
Concepțiile de forma "cum ar fi fost dacă".
Durerea, pragul maxim,
-pe care, tot ei, iți spun că nimeni nu l-ar fi atins,-
Te-ar face rapid să bați de trei ori palma de podea.
Adica, în alți termeni, să bați palma cu eșecul.
Ai fi dispus,
Atât că ești poziționat prea sus
Pentru-a putea fi ferm și-a lua decizii.
Iar atunci, ca un bolnav în fază terminală, crezi că
Altcineva va bate de trei ori și tu-ai să scapi.
Ei, trebuie să știi că indivizii'n alb au rol
Pasiv.
Păcatul?
E de cele mai multe ori tardiv
Când ți-e dat să constați că abordarea
E totul.

K3

Am cunoscut dintotdeauna o ura imensă în a-mi face bagajele,
În a depozita grăbit totul,
Spuneam, toată viața mea de până atunci,
În pungi de plastic ale marilor corporații cărora știam că nu le pasă.

Dar cui îi pasă?
Și, în definitiv, cine se folosea de bagajul nostru
De vieți de care, în cunoștință de cauză,
Te-ai fi ferit murmurând ceva,
De cele mai multe ori, lipsit de sens.

O ură ironică, împărțită în două:
Destinațiile noi, bucuria firească, exploatarea atentă, acomodarea
Și toți ceilalți pași
Din care gustam amuzați
Și plecările ca rezultat a ceea ce se cheamă supradoză.

Refuzul oaselor de a dezvolta
O prietenie ceva mai strânsă cu noul venit,
Materializata în virusul de care,
Ca un asced, te rogi să rămână undeva.

Golești toate rafturile, -moliile n-au ajuns încă-
Dovedindu-te o gazdă buna,
Dar pungile-acelea unse cu fiecare revoltă -impusă sau nu-
Vor ajunge, totuși, să-ți reamintească
Ca n-ai uitat vreodată să te temi.

vineri, 27 noiembrie 2009

Decadența

Am vrut să scriu despre căderi
Și pomul nou s-a scuturat o dată.
Am vrut să scriu de apele ce încă curg
Și m-a privit urât.
Mi-am spus atunci să scriu o lume fără de trecut
Și-a râs.
Și-am scris-o ne-ntrerupt.
Și-a ras.
Și-a zis apoi:
Ești pregătit?
Și lumea mea fără trecut, s-a scuturat și ea.

Ultimul cavaler

De ieri dimineață sunt fiu rătăcitor.
Rătăcesc de ieri sau poate
Dintotdeauna rătăcesc.
Nu știu ce caut,
Dar știu că toate cele ce se pierd,
În groapa cu mariane, ori în Marea Moarta se găsesc.
Acolo stau și ele căutand, strigând spre noapte,
Un cavaler cu brațe tari,
Un cavaler râzând spre moarte.
În gol, de pe cerul lumii cazut-a
Și se rotește-acum.
Vârtajul propriei vieți așteaptă
Să inventăm și alte lumi.
Și alte litere să inventăm.

Prăbuși-se-vor cu toate
În memoria cavalerului plecat.

joi, 26 noiembrie 2009

8. M-am numit, pentru voi, Cătălina

Se spune că începuturile sunt cel mai dificil de trecut,
Se spune că nu ne putem păcăli decât pe noi,
Se spune c-am fi nemuritori,
Se spune că visăm.

Se poate spune-orice într-o ultimă zi,
Când nici suflul, nici gândul nu te mai cunosc,
Când ușile abatorului se-nchid.
Când morții se întorc la ale lor.

Se poate spune-orice într-o ultimă zi,
Când tot ce poți să faci, e să aștepți.
Se poate face-orice într-o ultima zi,
Când cauza și efectul stau îngemănați,
Dârdâind, dormind, rugându-se trecutului.

În ultima zi
Vom ști
Fie că vrem, fie că nu ne dorim,
Vom ști...

7. Viral

Dimineața - tuse seacă, două lingurițe de ploaie.
Prânz - ploaia ia formele palmelor ei.
Seara - plouă stângaci, dar plouă.

Lacrimile se amestecă azi cu ploaia,
Iar eu mă-ntreb cine se mai poate distra acum.
Acum când locurile perforate de tun
Se-acoperă cu ce-a rămas.

Flori albastre, albastre!!
Oamenii s-au pierdut,
Oamenii nu mai stiu, nu mai vor să se uite la ceas.
Vor sa străpungă blestemul
Iar bătranul cu părul sau alb țipă: "Am să-i las!".

Azi vom trage linie, iar ea se va face
Că plouă.

6. Verde contra moarte

Mișcarea pleoapelor mici peste cornee - pasul ultim ce
Te ajută să pierzi o serie de arme precum văzul sau auzul,
De valori morale, dar și o parte din îngrădiri.
Dacă patru cai alergand în dimineața aceea -pe care,
dintr-un crez unic, n-o voi uita nici după moarte,-
Sunt semn al libertății totale,
Atunci Cătălina = libertate totală + 1
Pentru că nu e o fabrică de secreții.
Pentru că iubește nu din însingurare, ci din bunăvoință.

Cătălina pictează oglinzi în culorile lui Bob Marley.
Cătălina fumeaza cot la cot cu bătrânii din Havana.
Cătălina ascultă Deftones.
Cătălina sculptează căi de iesire din orice în săpunul cu aromă de măr.

5. Nesfârșit

Dudu e singurul urmaș al Cătălinei.
Pereți-i se sparg într-un conglomerat de lumi
Despre care mâinile mele nu știu sau nu vor să spună nimic.
Dorințele-i se strâng într-un răvaș care, prea timid, nu-l va părăsi niciodată.
Brațele-i se sting într-o cutie cu cinci colțuri
De unde trimit, în fiecare sezon, mesaje mici despre cancer și iubirea adevarată.
Despre cum am putea să ne iubim fără să lăsăm pete sângerii peste tot.
Despre cum am putea să nu ne mai iubim, nu ne scrie.

Dudu s-a născut deja de patru ori,
Dar doctorii spun că e bine.
Ei mereu spun că e bine.
Noi toți știm ceea ce știu și ei
Însă nu-i vom opri.

vineri, 20 noiembrie 2009

Pleonasm

Literatura duce la suicid sau moarte.
Împărțirea, deci, matematica, la dezbinare.
O, tu, Pământ,
Ce faci cand soarța-și caută drum în scobiturile palmelelor tale?

Eu? O călăuzesc, răspunse.
Și fără-nfrigurare!
Căci soarta și destinul sunt pereche;
Ce-n căutarea lor, aruncă-n carceră pe cei ce de-un picior
Apucă fericirea.

Suntem datori!
Suntem datori!

H3. Ca-n cer (cu mâna dreaptă)

Reverențele ucid și azi
Și au ucis mereu,
Iar aripile răpitorilor de noapte capătă
Lovituri mai adevarate decât cele de tun.
Ne vom înapoia pământului, dar
Cum și pe cine jertfim?

Plămânii mei mor de o boală rară,
O boală despre care doar mie mi-au spus.
Cu ce rost să știe și-alticineva,
Cu ce rost?

Plecăciunile ucid, ucid și azi
Și neînfricate-ți sunt vrerile,
Sala de bal, sfârșit fatal
Și voi vă căutați pe jos toate puterile...

Copilul ce-și târâie pașii deasupra geamului tău
Are-o plăcuță pe care cancerul și-a scris numele,
Amintindu-și nostalgic orele de caligrafie.

Va fi în tot cazul o moarte curată,
Ascuțindu-și lamele de-otel.
E el sau nu e el,
Noi nu vom știi.

joi, 19 noiembrie 2009

H2. Not mine

Ca-ntr-un film prost,
După ce mor pe rând atât dorințele, dar totodată și
Încrederea în om,
Ca într-o scriitura-n care Platon zice
Că "asta e și alta nu-i",
Mă prinde neputința nopții-n rai,
Să nu cumva să-mi amintesc cum e să ma opun,
Iar sfantu-acela vechi îmi spune și el
"Ieși, că n-ai parai!"

Ce-i de făcut, prea bună Lorelei?
Câți marinari trebuie să ucid și un' vor merge ei, cu toții?
Aveam pe drum alte dureri
Și nici măcar nu s-a prescris.
Dar s-a prezis totuși ceva.
Atât că noi cu ochi cusuți,
Cu planuri mari în pumni,
-de plans crescuți pentru maria sa-,
Am refuzat-o pe micuța Lorelei.

Am spus ce am avut de spus atunci,
Copacul a ramas pe undeva pierdut,
Dar sper că se-ngrijeste totuși cineva,
Pentru că altfel nici nu poate fi.

Și vorba ce mi-a aruncat,
Avut-a darul întâiei căderi.
Ogoarele cuminți ni le-am arat,
Făcându-ne să fim pe dinauntru goi.
Să fim tot noi, dar rinoceri,
Pentru că orișicum tot cerul va ramane-nchis.

"Ce bine
că lucrurile astea se întamplă numai
în
vis"

H1. Stiați că...

E curios cum nu fuga în cercuri perfecte, foarte mari,
Provoacă aproape-mortului greața supremă ce
Comunică în șoapte cu patru colțuri.
Nu viteza, nici forța, nu cască fiorul ultim.
Încetinirea secvențială,
Mai răbdătoare decât admiratorii de hamei,
Te face să știi și-apoi să vrei să urăști,
Dar nu să te revolți,
Pentru că "mai bine nici că se poate".
Și noul meu prieten mă trimite la DEX.
Ca o mașină de cusut în șase trepte
Ce se îneacă numai la vederea acului
Inroșit.
Ne schimbăm veșmintele făcând
Pe rând demonstrații de exhibiționism.
Drac mic,
Vioi și poznaș,
Care se întrupează
În diferite vietăți
Și slujește
Pe vrăjitori și pe
Diavoli.
Perfecțiunea își bate din nou joc de noi.

miercuri, 18 noiembrie 2009

Reanimare -cantabil-

ochii nu mai vad
gura nu mai simte
bratele nu cer
e iarna-n cer (x8)

iar e ger cumplit,
iar eu nu-ti cer
decat un cer mai mic
nu stiu...
nu mai stiu ce vreau...

sunt mic
sunt tot mai mic (x2)

am disparut ca ars, ca un chibrit cand
nu mi-am mai dorit sa dorm sub cerul altuia
caci m-altoia cu vara lui
cu pomii lui cei verzi
imi zicea ca....
"vezi? e chiar usor sa mori..."
"e cel mai usor sa mori."

sunt neingrijit
sunt nepoftit mereu
sunt tot eu, inamicul perfect
inamicul....

uneori sunt mantaua de ploaie
in care-a stat, in care-a stat...
in care-a stat si ea.

ea e iarna mea
iar eu sunt anotimpul ei intarziat
sunt mut
nu pot sa-i spun
nu pot sa-i spun ca n-am uitat
dar vreau...

vreau sa traiesc (x8)

duminică, 15 noiembrie 2009

Simte și nu cerceta -poezie pentru pian și vioară-

Decat ateu, mai bine cu un Dumnezeu al meu.
Deloc uman, deloc atent la rugăminți,
Deloc răzbunator.
Opriti-vă din a-l mai căuta-n bătrânul înțelept,
Ori în țăranul ce se îngrijește de pământul său,
Mi-a spus copilul nenăscut.

("- Eu nu cred în Dumnezeu. Eu îl caut.
- Și, l-ai gasit?!
- Mă găsește el." )

Când obosesc ajung și eu să cred
C-adeseori ne căutăm
Pentru a ne împartăși
Suferințe sau puțin din micile bucurii.
Eu de om, el de zeu,
Dar așezați la masă
Din sinceritate,
Slăbiciunile mele umane și puterile lui
Nu mai pot să facă diferența.

Adorm mereu mult înainte să ne luăm rămas bun
Sau să ne stabilim și alte întâlniri,
Dar el sosește mereu să mă întrebe:
"- Tinere, tu cum mai stai cu-ncrederea în zeu?"

Dumnezeu nu stă ascuns sub cereri de la muritori,
Privindu-ne pe toți de pe planeta Marte.
Dumnezeu există,
Dar e-n altă parte.

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

Cadrul doi

Am văzut privind biletele noastre de avion,
Cu o coerenta izbitoare,
Fiecare pas.

Dezbaterile plăcute despre orice,
Încercările mele umile,
Încercările tale tarzii
Și o posibilă bucurie pe fețele fiecăruia.

Calendarul cu notații vesele,
Telefoanele de seară,
Ceaiurile cu care să-i copiem pe britanici,
Povești despre plus și oameni ce pot discerne între singuratate și pustiu.

Aniversările mari,
Înțepăturile de la sfârsit de săptămână...
Puzzle-ul ăsta ar fi avut mai mult de șaisprezece mii de piese
Și tot atâtea rezolvări posibile.

Aerul tare te-a ridicat, fără dubiu,
Cu doua-trei degete
Peste intervențiile penibile ce-și trag sufletul
La cotituri.

Cu tabletele de glucoză-ar fi fost
Mai greu...

Progresie/ Șaizeci de mii de secunde și ceva

Trebuie doar să ciupesc corzile, două câte două,
Ca sa am în fața ochilor mei de culori înșelătoare
Toata povestea asta care
Nu va avea nume răsunator
Sau spectatori nervoși.

E din ce în ce...
Din ce în ce...

Asta poate smulge oricând o jumătate de zâmbet
Pe care să-l păstrezi între foi,
În caz ca vei avea, în etapa a treia,
Nevoie de semne.

Sadismul meu nu mai poate veni în ajutorul nimanui,
Iar paginile seamănă cu eroii tăi ce nu dau înapoi.
Așa ca vom sugera numai,
Lăsându-i pe ei să facă ce vor cu viețile noastre.

Hänsel și Gretel erau atât de fericiti că nu-și vor pierde urma,
Iar eu eram aproape de o revoluție în doi,
Când vântul a-nceput a ne crapa încet
Fiecare parte a corpului.

Am fi putut sta la muzeu.
Am fi fost mândri de noi.
Si alții ar fi fost mândrii de noi.

"Poate-o să plouă..."

Puțină obscuritate, doriți?

Când i-am văzut atât de fericiți între rândurile lui mici,
Între alcoolul ce ține neaparat să ne-arate că lumea nu se va schimba prea curând,
Între o sinucidere fără simțul răspunderii
Și o pereche de pantaloni din piele neagră...

Între călătorii scurte, migrene, certuri ce par să pună capăt pământului întreg
Și-un pitic cu părinți model
Ce trebuie să facă față tuturor acestor fericiri,
Se întrevede parcă tunsoarea ei, mereu aceeași
Și rictusul ăla venit, îți spui, numai asupra ta.

Vor să ne spuna că fericirea,
Fericirea există în doze mici
Și ca timpul se îndura să facă cate-o concesie
Atunci când amândoi pășesc aceeași potecă...
Iar eu ma-ntreb cum se poate
Ca o dragoste sa dureze
De aproape doisprezece ani.

Două vieți pe care le râvneam
În serile noastre,
Fără să știm nimic.

vineri, 13 noiembrie 2009

4. Patru e o cifră nesigură

Limba Cătălinei a fost într-una din viețile ei trecute,
Un cameleon.
Limba Cătălinei e în această viață, depozitată într-un borcan cu sticlă groasă
De unde ne privește în nopțile asidue, când încercăm împreună să dăm
Viață unor idei numai ale noastre.

Cătălina are frisoane în timpul disecției,
Dar nimeni nu vrea să vorbească despre asta.
Iar vorba Cătălinei, înseamna rotirea capacului cu vise.

Rotirea aceasta ne va da o Cătălina nouă,
Dar nouă nu ne-ar folosi la nimic.
De folos ar fi ca micul văl să fie digerat
În timpul unei mese de prânz.

În josul gambei, Cătălina mă adăposteste de ploaie
Și de toate relele pământului.
De toate morțile prin care-aș fi putut să trec
În lipsa ei.

Cătălina lipsește din mine
Doar atunci când Cătălinei nu-i lipsește nimic.
De-aceea Cătălina vrea să prindă coada peștișorului aiurit
În somnul ei.

Limba Cătălinei n-a zăbovit în alte guri
Decât cele ce îmi aparțin.

Cătălina e secata de venin
Căci nu derivă din ovulele Evei.

joi, 12 noiembrie 2009

3. Tranzit

Ziua a treia e pentru Cătălina o zi fatidică.
Singura din cele opt în care nu e nici moartă, dar nici vie nu e.
Nici fericită, nici năpădită de tristețe.
Contrastele se tem, iar umbrele pictate cu cenușă,
Se scutură a pieire.

Eu nu știu cum să-i mai intru în voie,
Iar ea, cum să mă țină departe de ofilirea ei.
Dar Cătălina nu pălește.
Într-a treia se preschimbă într-un patruped nemaivăzut.

Asta e una din convențiile noastre,
Din înțelegerile care s-au făcut înainte de orice.
Înainte de nevoile mele, înainte de bucuriile ei.

În ziua a treia, Cătălina trece
Dincolo.

2. Seara, Cătălina îmi dă sfaturi perfecte

În amurg, în soarele ce se răzbună când și când
În compania unei fripturi în sânge,
Pe care ea se răzbuna în zilele în care nu pledeză nici pro, nici contra,
Dar mai ales în compania mea,
Cătălina devine un bun sfătuitor.
Un om "de viață"
Care-ți cară bagajul tău pregătit niciodată cum ar trebui,
Grija zilei de mâine,
Grija trecutului,
Pentru ca ea, e singurul homo sapiens sapiens
Care a câștigat ceva capital în lupta cu timpul - Răbdarea.
Rabdarea și-o arata dimineața, în după-amiezile toride, în serile acre sau în somn.
In fiece moment al zilei, răbdarea Cătălinei îmi spune ca nu sunt in preistorie,
Ci într-o epocă a pacălelilor mici.
A revoltelor de după baricade,
A războinicilor cu parkinson
Ce cad peste treptele de la facultate.

1. Cătălina clădește un abator

Te-aș lua cu mine într-o sticlă.
O sticlă rezistentă la căzături.
Peste tot te-as lua, dar mai ales în bodega aia cu miros prost,
Unde toți bărbatii de peste 30 de ani vin să-și bea, apoi să-și verse frustrările.
Niciodată cu femeile lor.
Nici cu femeile lor reale, nici cu cele semi-reale, imaginare.
Prea rar cu femeile altora, căci femeile altora,
E literă de lege,
Nu se duc la bodegă.

Singuri-cuc!
Ei singuri, sticlele singure,
Grijile, stau singure și ele în așteptare,
Pe spătare de scaune aduse parcă din muzeele de artă,
Pe unde ne plimbam în nopțile când reușeam să fim copii.

Aș scăpa de dop și tu-ai ieși ca un duh fermecat
Din lampa mea cu cele mai multe posibilități de viață,
Iar când inveți sa te încrunți, de moarte.

Ar realiza, în sfârșit, ca s-au ratat
Și s-ar arunca de pe podul
Pe care tot noi l-am construit în prealabil pentru ei.

Cât i-am iubit!
Cât de mult i-am iubit!
Când iubirea dintre noi a devenit mai mult decât suficientă,
-caci s-a întâmplat și minunea asta-
Atunci, am început să-i iubim și pe ei.

Și uite cum au sfârșit!
Într-un mic lanț de sinucideri la o primă vedere cusute cu ață albă,
Cu verigi moi,
Moi ca oasele Cătălinei.

Cătălina e departe de noi acum.
După naștere, imediat după naștere, i-am dat stire
Că am făcut tot ce a depins de noi.
Ca o iubim nespus, dar că de-acum e de datoria ei
Să creasca, sa creasca un bărbat, un copil,
Să ridice o casă, un abator, cine știe?

Poate dintr-o regretabilă greșeală aș uita că ești tu acolo
Și o dată cu lichidul ăla tăios,
Te-aș aspira înăuntrul meu.
Atunci nu ți-ai mai face nicio grijă.
Ai fi liniștită, ai fi cea mai liniștită femeie din lume.

Automatisme/ Somniferele se iau de fiecare dată pe încredere

Aripi mov, pe o pereche de mâini ce nu se mai frământă.
Ochi sticloși, pe o inimă fără găurele mici între cusături.
Bărbie proporționată perfect, pe un piept aproape bărbătesc.
Doua-trei organe interne pentru o bruma de suflet.

"Somniferele se iau pe nenumărate, dragul meu."
Capul s-a lăsat legănat -deloc temător- în ambele părți,
Iar visul, rotind ușor din încheieturi,
A dat bine-cuvântul.

Radioul răgușise.
Zumzaia aceeași triadă amețitoare,
Ce îți dadea certitudinea
Că nu mai rămăsese nimic bun
De făcut sau de nefăcut.

Pâmant galben,
Ud,
Apă de râu,
Lut
Și-acum să facem dragoste.
Atât de multă încât vom putea da mai departe.
Atât de multă încât nu ne vom mai lamenta prea curând.
Atat de multa încât le va lua ceva până se vor obișnui cu ideea
Că noi am fost!

Somniferele se iau
De fiecare dată
Pe încredere.

RONDELELE CU NENĂSCUȚI

Jocul cu cuvinte se joacă în joaca lui de copil
Cu mintea și mâinile mele,
Cu gândul de cuvântător debil ce vrea să desfoaie zăbrele.

Se joacă-n vopsele și pene albastre-marin.
În cranii cu miros de crin,
Se joacă în plete, 'n pahare cu vin,
În viscerele ce loc de suflet țin;
De bătăi regulate și lupte cu morți fără soț,
Cu văduve negre și copii,
Carora -s-au decis- le-ar fi mai bine, poate,
Dacă nu pot vorbi.

Căci dă-i lui auzul și mie dă-mi vorba,
Si-n strun-am sa-ti cant,
Zvagni amagit de ultimul val,
Îți promit că mă țin de cuvant așa cum și el,
Razvratit, se va ține de mine.

Se joacă jocul de cuvinte în joaca lui,
Dar nici ca se pierde cu firea.
În minte scăpat secerată privirea
Copacului cu rod mincinos.

Ce viață, dar mai ales ce moarte de câine, mi-a zis.
Ce vise, ce zile de ieri?
Ce mâine, dorință și ce libertate?
Ce soartă când viața-i decât preambul pentru moarte?

marți, 10 noiembrie 2009

Odă

Mântuire?
Vindecare?
Iertare?
Izbăvire?
Salvare?

Nu, atunci am înțeles că nimic din toate acestea nu putea oferi un raspuns îndeajuns de clar sau de corect.
Cu una sau poate două ieșiri din ritm,
Pierzania rămăsese tot definitivă.
Viața de până atunci - tot scurtă,
Iar dorința de a rămâne....
Dorința de a rămâne era singurul și ultimul meu deziderat.

În unele dicționare,
În puține numai, găsim amintită și răscumpărarea.
Poate pentru că spălarea sufletului românesc nu s-a petrecut prin răstignirea pe cruce,
Ci prin el, Ciprian Porumbescu.

Înghițit de apele pântecului meu ce cândva a aparținut unei femei,
Acoperit de începutul de care îmi place să spun că nu m-am temut niciodată,
Acolo, în adâncuri,
Viorile nu cunoscuseră nici teamă și nici rușine,
Pentru ca acolo, mântuirea se măsura numai în note întregi.

Exorcistul

Hai să inversăm puțin lucrurile.
Să nu mai putem transforma asemeni lui Midas toate cele ce se văd în aur scump,
Dar să transformăm totul în cuvinte.
O mare de cuvinte,
Un ocean.
Dacă nu, măcar un fluviu de cuvinte.
Cuvinte mici, tremurânde,
Mai mici decât cel mai mic dintre păcatele-omenești.
Scoatem răul în lumină;
Îi dăm acum posibilitatea să ne vorbească, să se apere,
Să fie el victima, iar noi toți călăul neîndurător.
Terminăm repede.
Spunem cele de trebuință și stârpim blestemul,
Căci virgula nu e întruchipare diavolească,
Ci semn al odihnei, a celei de-a șaptea zi,
Semn al voinței de a respira cu răgaz.
Să terminam, ori dacă nu să născocim scăpare,
Pentru că martorii s-au strâns,
Așteaptă să fie chemați,
Așteaptă la intrare.

vineri, 6 noiembrie 2009

B3. Simfonia a cincea

Miros a pieton grăbit, a brațe împreunate,
A lemn ud,
A cuvinte cu sens universal,
Iar camera-mi miroase a brăduți parfumați,
Pe care, nu știu de ce, dar n-am putut să-i suport niciodată.
Asta se trage de la ultimul poem,
De la seara aceea când ai vrut să-mi arăți
Că tu nu ești goală atunci când ești fără haine.
Că mai există ceva.
Că mereu mai există ceva.

O să mă ai pe conștiință, o să mă vizitezi la spital
O să am ambele brațe pline cu ace mici,
Și Beethoven nu va mai putea face nimic.

Te-ai pierdut?
Părinții unde-ți sunt?
Cât e ceasul?
Cum e vremea?
Dar el, el cum e?

B2. Fără sfârșit

Umărul tău gol mă face din nou să păcătuiesc.
Palma ta, inelul pe care abia acum îl observ.
Câteva lecții de anatomie, alte câteva lecții de viață
Și suntem oameni mari de-acum.
Da-Da!

Tu vei naște ușor, iar când se va putea,
Îi vei povestii nu despre zmei,
Ci despre noi doi.
Nu va înțelege nimic, firește,
Va zice că suntem nebuni.
Va zice că dac-ar fi fost dupa el, ar mai fi putut să aștepte.

Aș naște eu, dacă asta ar schimba situația.
Aș începe de-acum.
Ți-aș spune din nou că dacă vii, nu se va întâmpla nimic
Și-apoi s-ar rupe filmul.

Nu există alt umăr mai gol decât al tău.
Mai curat sau mai plin.
Mai avem puțin, puțin...

Obloanele verzi îmi aduc aminte de casă.
Tu îmi aduci aminte de trilogia morții cu încetinitorul.

joi, 5 noiembrie 2009

B1. Să ne înmulțim

Mă așez în același loc.
La locul meu.
La locul nostru.
Al meu și-al cărții din care vei ieși câte puțin,
Îmi vei pune mâna la ochi și mă vei săruta,
Plecând apoi ca și cum nimic...
Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

La locul meu.
În fiecare zi de marți se postează în fața mea,
Aranjandu-mi frumos gulerul, manecile, apoi cravata.
Mă învinuiește de fiecare dată că nu reușesc să fac nodul corect,
Dar sfârșește prin a mi-l face tot ea.
Eu mă uit temator, zicându-i că dacă aș învăța să o fac și pe asta
S-ar putea să fiu tentat,
Să fiu tentat...

Urmăm tot ritualul nostru,
După care mă roagă să o sfârșim cu jocul ăsta.
Că o sfâșie.
Eu nu port nici cămăși de pânză,
Nici cravate
Și nici nu mă prezint la casting-uri.

Ea nu este femeia fatală,
Iar eu nu sunt eroul ei.

Închid cartea,
Iar tu îmi spui că ar fi posibil să ne vedem
Și săptămâna viitoare,
Tot aici.

Ajung acasă și te găsesc stând pe scaunul întors.
Citind din volumul meu de versuri ce nu a fost publicat
Niciodată.

Fugi într-un picior, reproșându-mi că nu nu am făcut-o niciodată
În baia liceului,
Unde în afara zilelor de marți,
O făceau cu toții.

(Ajutor, Ajutor...)

marți, 3 noiembrie 2009

A1. Asonanța

Mă îndrăgostesc iremediabil de cuvinte
Ca și cum ar fi ale mele.
Cuvinte blânde și cuminți,
Cuvinte ale căror otrăvuri nu s-au preschimbat în leac încă.
Cuvinte de îmbărbătare și de dor,
Cuvinte rostite, parcă, de pe marginea nelumescului cu lumescul.
Toate ca și cum s-ar fi născut întâi
Din cavitatea mea bucală,
Din scâncetul nepăcatului meu,
Dintr-o așteptare continuă.

Mă îndrăgostesc iremediabil de oameni ce știu a rosti cuvintele.
De ființe calme, dar care le știu apăsa cu hotărâre simplă.
De oratori înăscuți ai neamului meu.

Mă pierd atunci ca și cum venite din lăuntrul lor,
Mi-ar crea un privilgiu pe care nu mi-aș permite vreodată, în nemernicia mea, să-l pierd
Și pe care nu mi-aș permite să-l păstrez pentru mine numai.

Mă alipesc iremediabil de cuvintele rânduite acum,
În timpul scurtei mele șederi ce caută rod.
Uimirea face din pieptul meu un burete
Oricând pregătit să absoarbă,
Oricând dispus spre a întoarce totul într-un joc
Din ce în ce mai plăcut.

Cresc din cuvintele de care mă leg,
Iar ele cresc înăuntru-mi spunând
Că mult s-ar bucura să-și mai audă,
În răgazul timpului,
Consoanele, vocalele,
Înrâurite din voința nestrămutată,
Dobandită în multele-ți acte
De curaj.
Eu le liniștesc ca un părinte grijuliu
Ce am să-nvăț din nou să fiu,
Spunându-le că n-ai să le lași.

duminică, 1 noiembrie 2009

Oval/ Expunere

Tu ești singurul portret pe care n-aș fi capabil să îl duc
Vreodată la bun sfârșit,
Dar pe care
Îl încep în fiecare dimineață în alt colț de cameră.
Mereu noi, mereu aceleași.
Începute mereu cu dragoste, dar niciodată terminate.
Aș fi nesincer să cred că cineva
Ar ști cum să te sfârșească.
Nici eu nu știu.
Nici ei nu vor ști.
Altfel te-ai trezi mai degrabă in marile expoziții
Decât în patul tău de acasă.
Te-ai simți, pe drept cuvânt,
Vânată de ochi străini
Ce vor să te ia cu ei.
Toți vor să mergi cu ei, dar tu nu mergi decât rar
Până la fereastră,
Încercând să stabilești în ce moment al zilei te afli.
În niciuna din încercarile tale, ceasul nu mai ticăie după datină.

Regasiri/ Pe vine

Îmi luai suflul tot și-l puneai la dospit,
O noapte întreagă creșteam cât creșteau alții-n șapte,
Șopteai magistral din povesti ce le știi
Șopteai tot ce buzele mele sorbeau cu nesăț.

În marginea uitărilor mele, uneori, te pierzi și tu.
Aștepți sau cânți sau te joci în nisip,
Iar eu ma scuz cum că nu pot să vin.
Dar rămai să asculți gândul mării puțin,
Poate-ți spune el secretele unde-mi țin,
Să mă descosi fir cu fir, sa privești de sus
Și să știi toate cele ce nu ți le-am spus.
Dar să-ți uiți negreșit în vârful pieptului meu
Măcar jumatate din inima ta.
Să nu-mi spui, să nu știu, să trăiesc tot la fel,
Tu să pleci, să te-ntorci și să fi tot a mea.

Tu să pleci, să te-ntorci și să-mi spui ce-ai văzut,
Eu să cred, să te țin în strânsoarea lecturii,
Tu s-adormi, căci de-acum credincios te păzesc (te pazesc),
Să-mi pătezi multe cărți cu cafea ori cu vin.
Să descoși goluri de care nu cred că știi.

Am să vin, am să vin
Și s-a dus cu uitarea.
Vreau să vin, am să vin
Și-a plecat în apus...

Ai să-mi ierți, te intreb,
Tu vreodată purtarea
Când am vrut din greșeli să te-ntorci și să fi
Iar regina din car' să se-mfrupte uitarea,
Martirul, martirul
Iubitor de copii?

Cum am murit

Aș fi putut să mă schimb,
Să vă schimb,
Sau să ne schimbăm între noi.
S-ar fi putut să trec,
Ai fi putut să mă vezi,
Am fi înghițit, poate, în sec,
Apoi ne-am fi văzut fiecare de propria moarte.
De propriile certitudini sau promisiuni.
Ai fi spus <Nu cunosc pe omul acesta>
Și nimeni nu ne-ar fi aflat.

Dancing Trees

Șase corzi mângâiate în alb
Mă vor face mereu să mă pierd de mine,
Să cred măcar că am pașit
În cea mai apropiată din lumile
De dincolo de voi.

Trei bătăi cu podul palmelei,
Mici uneltiri ale unui intrus.
Un refren cunoscut în cel puțin două din viețile
Plecate-ntr-un apus.

Îngână-mă aprobator,
Prinde-mi umarul în atele să nu cumva să fug
Într-una din lumile mele.

Într-unul din visele mele,
Într-un pat străin,
Intr-un pendul,
Într-un suflet prin timp trecut.

Trei bătăi prevestesc că vii.
Alte trei că ți-e dor.
Tot trei c-ai vrea să-mi vorbești.
Trei bătăi te scot dintre vi.

#

you is beautiful in this recording of you saying poem don't know how to say it so i say it how i say it do they have Christmas in the UK...