Cum arată urechile acului?

Viața?

Proiecția precisă într-o oglindă de dimensiuni nu foarte mari

A unui plasture imens care-ți poate da peste cap

Concepțiile de forma "cum ar fi fost dacă".

Durerea, pragul maxim,

-pe care, tot ei, iți spun că nimeni nu l-ar fi atins,-

Te-ar face rapid să bați de trei ori palma de podea.

Adica, în alți termeni, să bați palma cu eșecul.

Ai fi dispus,

Atât că ești poziționat prea sus

Pentru-a putea fi ferm și-a lua decizii.

Iar atunci, ca un bolnav în fază terminală, crezi că

Altcineva va bate de trei ori și tu-ai să scapi.

Ei, trebuie să știi că indivizii'n alb au rol

Pasiv.

Păcatul?

E de cele mai multe ori tardiv

Când ți-e dat să constați că abordarea

E totul.

K3

Am cunoscut dintotdeauna o ura imensă în a-mi face bagajele,

În a depozita grăbit totul,

Spuneam, toată viața mea de până atunci,

În pungi de plastic ale marilor corporații cărora știam că nu le pasă.

Dar cui îi pasă?

Și, în definitiv, cine se folosea de bagajul nostru

De vieți de care, în cunoștință de cauză,

Te-ai fi ferit murmurând ceva,

De cele mai multe ori, lipsit de sens.

O ură ironică, împărțită în două:

Destinațiile noi, bucuria firească, exploatarea atentă, acomodarea

Și toți ceilalți pași

Din care gustam amuzați

Și plecările ca rezultat a ceea ce se cheamă supradoză.

Refuzul oaselor de a dezvolta

O prietenie ceva mai strânsă cu noul venit,

Materializata în virusul de care,

Ca un asced, te rogi să rămână undeva.

Golești toate rafturile, -moliile n-au ajuns încă-

Dovedindu-te o gazdă buna,

Dar pungile-acelea unse cu fiecare revoltă -impusă sau nu-

Vor ajunge, totuși, să-ți reamintească

Ca n-ai uitat vreodată să te temi.

Decadența

Am vrut să scriu despre căderi

Și pomul nou s-a scuturat o dată.

Am vrut să scriu de apele ce încă curg

Și m-a privit urât.

Mi-am spus atunci să scriu o lume fără de trecut

Și-a râs.

Și-am scris-o ne-ntrerupt.

Și-a ras.

Și-a zis apoi:

Ești pregătit?

Și lumea mea fără trecut, s-a scuturat și ea.

Ultimul cavaler

De ieri dimineață sunt fiu rătăcitor.

Rătăcesc de ieri sau poate

Dintotdeauna rătăcesc.

Nu știu ce caut,

Dar știu că toate cele ce se pierd,

În groapa cu mariane, ori în Marea Moarta se găsesc.

Acolo stau și ele căutand, strigând spre noapte,

Un cavaler cu brațe tari,

Un cavaler râzând spre moarte.

În gol, de pe cerul lumii cazut-a

Și se rotește-acum.

Vârtajul propriei vieți așteaptă

Să inventăm și alte lumi.

Și alte litere să inventăm.

Prăbuși-se-vor cu toate

În memoria cavalerului plecat.

8. M-am numit, pentru voi, Cătălina

Se spune că începuturile sunt cel mai dificil de trecut,

Se spune că nu ne putem păcăli decât pe noi,

Se spune c-am fi nemuritori,

Se spune că visăm.

Se poate spune-orice într-o ultimă zi,

Când nici suflul, nici gândul nu te mai cunosc,

Când ușile abatorului se-nchid.

Când morții se întorc la ale lor.

Se poate spune-orice într-o ultimă zi,

Când tot ce poți să faci, e să aștepți.

Se poate face-orice într-o ultima zi,

Când cauza și efectul stau îngemănați,

Dârdâind, dormind, rugându-se trecutului.

În ultima zi

Vom ști

Fie că vrem, fie că nu ne dorim,

Vom ști...

7. Viral

Dimineața - tuse seacă, două lingurițe de ploaie.

Prânz - ploaia ia formele palmelor ei.

Seara - plouă stângaci, dar plouă.

Lacrimile se amestecă azi cu ploaia,

Iar eu mă-ntreb cine se mai poate distra acum.

Acum când locurile perforate de tun

Se-acoperă cu ce-a rămas.

Flori albastre, albastre!!

Oamenii s-au pierdut,

Oamenii nu mai stiu, nu mai vor să se uite la ceas.

Vor sa străpungă blestemul

Iar bătranul cu părul sau alb țipă: "Am să-i las!".

Azi vom trage linie, iar ea se va face

Că plouă.

6. Verde contra moarte

Mișcarea pleoapelor mici peste cornee - pasul ultim ce

Te ajută să pierzi o serie de arme precum văzul sau auzul,

De valori morale, dar și o parte din îngrădiri.

Dacă patru cai alergand în dimineața aceea -pe care,

dintr-un crez unic, n-o voi uita nici după moarte,-

Sunt semn al libertății totale,

Atunci Cătălina = libertate totală + 1

Pentru că nu e o fabrică de secreții.

Pentru că iubește nu din însingurare, ci din bunăvoință.

Cătălina pictează oglinzi în culorile lui Bob Marley.

Cătălina fumeaza cot la cot cu bătrânii din Havana.

Cătălina ascultă Deftones.

Cătălina sculptează căi de iesire din orice în săpunul cu aromă de măr.

5. Nesfârșit

Dudu e singurul urmaș al Cătălinei.

Pereți-i se sparg într-un conglomerat de lumi

Despre care mâinile mele nu știu sau nu vor să spună nimic.

Dorințele-i se strâng într-un răvaș care, prea timid, nu-l va părăsi niciodată.

Brațele-i se sting într-o cutie cu cinci colțuri

De unde trimit, în fiecare sezon, mesaje mici despre cancer și iubirea adevarată.

Despre cum am putea să ne iubim fără să lăsăm pete sângerii peste tot.

Despre cum am putea să nu ne mai iubim, nu ne scrie.

Dudu s-a născut deja de patru ori,

Dar doctorii spun că e bine.

Ei mereu spun că e bine.

Noi toți știm ceea ce știu și ei

Însă nu-i vom opri.

Pleonasm

Literatura duce la suicid sau moarte.

Împărțirea, deci, matematica, la dezbinare.

O, tu, Pământ,

Ce faci cand soarța-și caută drum în scobiturile palmelelor tale?

Eu? O călăuzesc, răspunse.

Și fără-nfrigurare!

Căci soarta și destinul sunt pereche;

Ce-n căutarea lor, aruncă-n carceră pe cei ce de-un picior

Apucă fericirea.

Suntem datori!

Suntem datori!

H3. Ca-n cer (cu mâna dreaptă)

Reverențele ucid și azi

Și au ucis mereu,

Iar aripile răpitorilor de noapte capătă

Lovituri mai adevarate decât cele de tun.

Ne vom înapoia pământului, dar

Cum și pe cine jertfim?

Plămânii mei mor de o boală rară,

O boală despre care doar mie mi-au spus.

Cu ce rost să știe și-alticineva,

Cu ce rost?

Plecăciunile ucid, ucid și azi

Și neînfricate-ți sunt vrerile,

Sala de bal, sfârșit fatal

Și voi vă căutați pe jos toate puterile...

Copilul ce-și târâie pașii deasupra geamului tău

Are-o plăcuță pe care cancerul și-a scris numele,

Amintindu-și nostalgic orele de caligrafie.

Va fi în tot cazul o moarte curată,

Ascuțindu-și lamele de-otel.

E el sau nu e el,

Noi nu vom știi.

H2. Not mine

Ca-ntr-un film prost,

După ce mor pe rând atât dorințele, dar totodată și

Încrederea în om,

Ca într-o scriitura-n care Platon zice

Că "asta e și alta nu-i",

Mă prinde neputința nopții-n rai,

Să nu cumva să-mi amintesc cum e să ma opun,

Iar sfantu-acela vechi îmi spune și el

"Ieși, că n-ai parai!"

Ce-i de făcut, prea bună Lorelei?

Câți marinari trebuie să ucid și un' vor merge ei, cu toții?

Aveam pe drum alte dureri

Și nici măcar nu s-a prescris.

Dar s-a prezis totuși ceva.

Atât că noi cu ochi cusuți,

Cu planuri mari în pumni,

-de plans crescuți pentru maria sa-,

Am refuzat-o pe micuța Lorelei.

Am spus ce am avut de spus atunci,

Copacul a ramas pe undeva pierdut,

Dar sper că se-ngrijeste totuși cineva,

Pentru că altfel nici nu poate fi.

Și vorba ce mi-a aruncat,

Avut-a darul întâiei căderi.

Ogoarele cuminți ni le-am arat,

Făcându-ne să fim pe dinauntru goi.

Să fim tot noi, dar rinoceri,

Pentru că orișicum tot cerul va ramane-nchis.

"Ce bine

că lucrurile astea se întamplă numai

în

vis"

H1. Stiați că...

E curios cum nu fuga în cercuri perfecte, foarte mari,

Provoacă aproape-mortului greața supremă ce

Comunică în șoapte cu patru colțuri.

Nu viteza, nici forța, nu cască fiorul ultim.

Încetinirea secvențială,

Mai răbdătoare decât admiratorii de hamei,

Te face să știi și-apoi să vrei să urăști,

Dar nu să te revolți,

Pentru că "mai bine nici că se poate".

Și noul meu prieten mă trimite la DEX.

Ca o mașină de cusut în șase trepte

Ce se îneacă numai la vederea acului

Inroșit.

Ne schimbăm veșmintele făcând

Pe rând demonstrații de exhibiționism.

Drac mic,

Vioi și poznaș,

Care se întrupează

În diferite vietăți

Și slujește

Pe vrăjitori și pe

Diavoli.

Perfecțiunea își bate din nou joc de noi.

Reanimare -cantabil-

ochii nu mai vad

gura nu mai simte

bratele nu cer

e iarna-n cer (x8)

iar e ger cumplit,

iar eu nu-ti cer

decat un cer mai mic

nu stiu...

nu mai stiu ce vreau...

sunt mic

sunt tot mai mic (x2)

am disparut ca ars, ca un chibrit cand

nu mi-am mai dorit sa dorm sub cerul altuia

caci m-altoia cu vara lui

cu pomii lui cei verzi

imi zicea ca....

"vezi? e chiar usor sa mori..."

"e cel mai usor sa mori."

sunt neingrijit

sunt nepoftit mereu

sunt tot eu, inamicul perfect

inamicul....

uneori sunt mantaua de ploaie

in care-a stat, in care-a stat...

in care-a stat si ea.

ea e iarna mea

iar eu sunt anotimpul ei intarziat

sunt mut

nu pot sa-i spun

nu pot sa-i spun ca n-am uitat

dar vreau...

vreau sa traiesc (x8)

Simte și nu cerceta -poezie pentru pian și vioară-

Decat ateu, mai bine cu un Dumnezeu al meu.

Deloc uman, deloc atent la rugăminți,

Deloc răzbunator.

Opriti-vă din a-l mai căuta-n bătrânul înțelept,

Ori în țăranul ce se îngrijește de pământul său,

Mi-a spus copilul nenăscut.

("- Eu nu cred în Dumnezeu. Eu îl caut.

- Și, l-ai gasit?!

- Mă găsește el." )

Când obosesc ajung și eu să cred

C-adeseori ne căutăm

Pentru a ne împartăși

Suferințe sau puțin din micile bucurii.

Eu de om, el de zeu,

Dar așezați la masă

Din sinceritate,

Slăbiciunile mele umane și puterile lui

Nu mai pot să facă diferența.

Adorm mereu mult înainte să ne luăm rămas bun

Sau să ne stabilim și alte întâlniri,

Dar el sosește mereu să mă întrebe:

"- Tinere, tu cum mai stai cu-ncrederea în zeu?"

Dumnezeu nu stă ascuns sub cereri de la muritori,

Privindu-ne pe toți de pe planeta Marte.

Dumnezeu există,

Dar e-n altă parte.

Cadrul doi

Am văzut privind biletele noastre de avion,

Cu o coerenta izbitoare,

Fiecare pas.

Dezbaterile plăcute despre orice,

Încercările mele umile,

Încercările tale tarzii

Și o posibilă bucurie pe fețele fiecăruia.

Calendarul cu notații vesele,

Telefoanele de seară,

Ceaiurile cu care să-i copiem pe britanici,

Povești despre plus și oameni ce pot discerne între singuratate și pustiu.

Aniversările mari,

Înțepăturile de la sfârsit de săptămână...

Puzzle-ul ăsta ar fi avut mai mult de șaisprezece mii de piese

Și tot atâtea rezolvări posibile.

Aerul tare te-a ridicat, fără dubiu,

Cu doua-trei degete

Peste intervențiile penibile ce-și trag sufletul

La cotituri.

Cu tabletele de glucoză-ar fi fost

Mai greu...

Progresie/ Șaizeci de mii de secunde și ceva

Trebuie doar să ciupesc corzile, două câte două,

Ca sa am în fața ochilor mei de culori înșelătoare

Toata povestea asta care

Nu va avea nume răsunator

Sau spectatori nervoși.

E din ce în ce...

Din ce în ce...

Asta poate smulge oricând o jumătate de zâmbet

Pe care să-l păstrezi între foi,

În caz ca vei avea, în etapa a treia,

Nevoie de semne.

Sadismul meu nu mai poate veni în ajutorul nimanui,

Iar paginile seamănă cu eroii tăi ce nu dau înapoi.

Așa ca vom sugera numai,

Lăsându-i pe ei să facă ce vor cu viețile noastre.

Hänsel și Gretel erau atât de fericiti că nu-și vor pierde urma,

Iar eu eram aproape de o revoluție în doi,

Când vântul a-nceput a ne crapa încet

Fiecare parte a corpului.

Am fi putut sta la muzeu.

Am fi fost mândri de noi.

Si alții ar fi fost mândrii de noi.

"Poate-o să plouă..."

Puțină obscuritate, doriți?

Când i-am văzut atât de fericiți între rândurile lui mici,

Între alcoolul ce ține neaparat să ne-arate că lumea nu se va schimba prea curând,

Între o sinucidere fără simțul răspunderii

Și o pereche de pantaloni din piele neagră...

Între călătorii scurte, migrene, certuri ce par să pună capăt pământului întreg

Și-un pitic cu părinți model

Ce trebuie să facă față tuturor acestor fericiri,

Se întrevede parcă tunsoarea ei, mereu aceeași

Și rictusul ăla venit, îți spui, numai asupra ta.

Vor să ne spuna că fericirea,

Fericirea există în doze mici

Și ca timpul se îndura să facă cate-o concesie

Atunci când amândoi pășesc aceeași potecă...

Iar eu ma-ntreb cum se poate

Ca o dragoste sa dureze

De aproape doisprezece ani.

Două vieți pe care le râvneam

În serile noastre,

Fără să știm nimic.

4. Patru e o cifră nesigură

Limba Cătălinei a fost într-una din viețile ei trecute,

Un cameleon.

Limba Cătălinei e în această viață, depozitată într-un borcan cu sticlă groasă

De unde ne privește în nopțile asidue, când încercăm împreună să dăm

Viață unor idei numai ale noastre.

Cătălina are frisoane în timpul disecției,

Dar nimeni nu vrea să vorbească despre asta.

Iar vorba Cătălinei, înseamna rotirea capacului cu vise.

Rotirea aceasta ne va da o Cătălina nouă,

Dar nouă nu ne-ar folosi la nimic.

De folos ar fi ca micul văl să fie digerat

În timpul unei mese de prânz.

În josul gambei, Cătălina mă adăposteste de ploaie

Și de toate relele pământului.

De toate morțile prin care-aș fi putut să trec

În lipsa ei.

Cătălina lipsește din mine

Doar atunci când Cătălinei nu-i lipsește nimic.

De-aceea Cătălina vrea să prindă coada peștișorului aiurit

În somnul ei.

Limba Cătălinei n-a zăbovit în alte guri

Decât cele ce îmi aparțin.

Cătălina e secata de venin

Căci nu derivă din ovulele Evei.

3. Tranzit

Ziua a treia e pentru Cătălina o zi fatidică.

Singura din cele opt în care nu e nici moartă, dar nici vie nu e.

Nici fericită, nici năpădită de tristețe.

Contrastele se tem, iar umbrele pictate cu cenușă,

Se scutură a pieire.

Eu nu știu cum să-i mai intru în voie,

Iar ea, cum să mă țină departe de ofilirea ei.

Dar Cătălina nu pălește.

Într-a treia se preschimbă într-un patruped nemaivăzut.

Asta e una din convențiile noastre,

Din înțelegerile care s-au făcut înainte de orice.

Înainte de nevoile mele, înainte de bucuriile ei.

În ziua a treia, Cătălina trece

Dincolo.

2. Seara, Cătălina îmi dă sfaturi perfecte

În amurg, în soarele ce se răzbună când și când

În compania unei fripturi în sânge,

Pe care ea se răzbuna în zilele în care nu pledeză nici pro, nici contra,

Dar mai ales în compania mea,

Cătălina devine un bun sfătuitor.

Un om "de viață"

Care-ți cară bagajul tău pregătit niciodată cum ar trebui,

Grija zilei de mâine,

Grija trecutului,

Pentru ca ea, e singurul homo sapiens sapiens

Care a câștigat ceva capital în lupta cu timpul - Răbdarea.

Rabdarea și-o arata dimineața, în după-amiezile toride, în serile acre sau în somn.

In fiece moment al zilei, răbdarea Cătălinei îmi spune ca nu sunt in preistorie,

Ci într-o epocă a pacălelilor mici.

A revoltelor de după baricade,

A războinicilor cu parkinson

Ce cad peste treptele de la facultate.

1. Cătălina clădește un abator

Te-aș lua cu mine într-o sticlă.

O sticlă rezistentă la căzături.

Peste tot te-as lua, dar mai ales în bodega aia cu miros prost,

Unde toți bărbatii de peste 30 de ani vin să-și bea, apoi să-și verse frustrările.

Niciodată cu femeile lor.

Nici cu femeile lor reale, nici cu cele semi-reale, imaginare.

Prea rar cu femeile altora, căci femeile altora,

E literă de lege,

Nu se duc la bodegă.

Singuri-cuc!

Ei singuri, sticlele singure,

Grijile, stau singure și ele în așteptare,

Pe spătare de scaune aduse parcă din muzeele de artă,

Pe unde ne plimbam în nopțile când reușeam să fim copii.

Aș scăpa de dop și tu-ai ieși ca un duh fermecat

Din lampa mea cu cele mai multe posibilități de viață,

Iar când inveți sa te încrunți, de moarte.

Ar realiza, în sfârșit, ca s-au ratat

Și s-ar arunca de pe podul

Pe care tot noi l-am construit în prealabil pentru ei.

Cât i-am iubit!

Cât de mult i-am iubit!

Când iubirea dintre noi a devenit mai mult decât suficientă,

-caci s-a întâmplat și minunea asta-

Atunci, am început să-i iubim și pe ei.

Și uite cum au sfârșit!

Într-un mic lanț de sinucideri la o primă vedere cusute cu ață albă,

Cu verigi moi,

Moi ca oasele Cătălinei.

Cătălina e departe de noi acum.

După naștere, imediat după naștere, i-am dat stire

Că am făcut tot ce a depins de noi.

Ca o iubim nespus, dar că de-acum e de datoria ei

Să creasca, sa creasca un bărbat, un copil,

Să ridice o casă, un abator, cine știe?

Poate dintr-o regretabilă greșeală aș uita că ești tu acolo

Și o dată cu lichidul ăla tăios,

Te-aș aspira înăuntrul meu.

Atunci nu ți-ai mai face nicio grijă.

Ai fi liniștită, ai fi cea mai liniștită femeie din lume.

Automatisme/ Somniferele se iau de fiecare dată pe încredere

Aripi mov, pe o pereche de mâini ce nu se mai frământă.

Ochi sticloși, pe o inimă fără găurele mici între cusături.

Bărbie proporționată perfect, pe un piept aproape bărbătesc.

Doua-trei organe interne pentru o bruma de suflet.

"Somniferele se iau pe nenumărate, dragul meu."

Capul s-a lăsat legănat -deloc temător- în ambele părți,

Iar visul, rotind ușor din încheieturi,

A dat bine-cuvântul.

Radioul răgușise.

Zumzaia aceeași triadă amețitoare,

Ce îți dadea certitudinea

Că nu mai rămăsese nimic bun

De făcut sau de nefăcut.

Pâmant galben,

Ud,

Apă de râu,

Lut

Și-acum să facem dragoste.

Atât de multă încât vom putea da mai departe.

Atât de multă încât nu ne vom mai lamenta prea curând.

Atat de multa încât le va lua ceva până se vor obișnui cu ideea

Că noi am fost!

Somniferele se iau

De fiecare dată

Pe încredere.

RONDELELE CU NENĂSCUȚI

Jocul cu cuvinte se joacă în joaca lui de copil

Cu mintea și mâinile mele,

Cu gândul de cuvântător debil ce vrea să desfoaie zăbrele.

Se joacă-n vopsele și pene albastre-marin.

În cranii cu miros de crin,

Se joacă în plete, 'n pahare cu vin,

În viscerele ce loc de suflet țin;

De bătăi regulate și lupte cu morți fără soț,

Cu văduve negre și copii,

Carora -s-au decis- le-ar fi mai bine, poate,

Dacă nu pot vorbi.

Căci dă-i lui auzul și mie dă-mi vorba,

Si-n strun-am sa-ti cant,

Zvagni amagit de ultimul val,

Îți promit că mă țin de cuvant așa cum și el,

Razvratit, se va ține de mine.

Se joacă jocul de cuvinte în joaca lui,

Dar nici ca se pierde cu firea.

În minte scăpat secerată privirea

Copacului cu rod mincinos.

Ce viață, dar mai ales ce moarte de câine, mi-a zis.

Ce vise, ce zile de ieri?

Ce mâine, dorință și ce libertate?

Ce soartă când viața-i decât preambul pentru moarte?

Odă

Mântuire?

Vindecare?

Iertare?

Izbăvire?

Salvare?

Nu, atunci am înțeles că nimic din toate acestea nu putea oferi un raspuns îndeajuns de clar sau de corect.

Cu una sau poate două ieșiri din ritm,

Pierzania rămăsese tot definitivă.

Viața de până atunci - tot scurtă,

Iar dorința de a rămâne....

Dorința de a rămâne era singurul și ultimul meu deziderat.

În unele dicționare,

În puține numai, găsim amintită și răscumpărarea.

Poate pentru că spălarea sufletului românesc nu s-a petrecut prin răstignirea pe cruce,

Ci prin el, Ciprian Porumbescu.

Înghițit de apele pântecului meu ce cândva a aparținut unei femei,

Acoperit de începutul de care îmi place să spun că nu m-am temut niciodată,

Acolo, în adâncuri,

Viorile nu cunoscuseră nici teamă și nici rușine,

Pentru ca acolo, mântuirea se măsura numai în note întregi.

Exorcistul

Hai să inversăm puțin lucrurile.

Să nu mai putem transforma asemeni lui Midas toate cele ce se văd în aur scump,

Dar să transformăm totul în cuvinte.

O mare de cuvinte,

Un ocean.

Dacă nu, măcar un fluviu de cuvinte.

Cuvinte mici, tremurânde,

Mai mici decât cel mai mic dintre păcatele-omenești.

Scoatem răul în lumină;

Îi dăm acum posibilitatea să ne vorbească, să se apere,

Să fie el victima, iar noi toți călăul neîndurător.

Terminăm repede.

Spunem cele de trebuință și stârpim blestemul,

Căci virgula nu e întruchipare diavolească,

Ci semn al odihnei, a celei de-a șaptea zi,

Semn al voinței de a respira cu răgaz.

Să terminam, ori dacă nu să născocim scăpare,

Pentru că martorii s-au strâns,

Așteaptă să fie chemați,

Așteaptă la intrare.

B3. Simfonia a cincea

Miros a pieton grăbit, a brațe împreunate,

A lemn ud,

A cuvinte cu sens universal,

Iar camera-mi miroase a brăduți parfumați,

Pe care, nu știu de ce, dar n-am putut să-i suport niciodată.

Asta se trage de la ultimul poem,

De la seara aceea când ai vrut să-mi arăți

Că tu nu ești goală atunci când ești fără haine.

Că mai există ceva.

Că mereu mai există ceva.

O să mă ai pe conștiință, o să mă vizitezi la spital

O să am ambele brațe pline cu ace mici,

Și Beethoven nu va mai putea face nimic.

Te-ai pierdut?

Părinții unde-ți sunt?

Cât e ceasul?

Cum e vremea?

Dar el, el cum e?

B2. Fără sfârșit

Umărul tău gol mă face din nou să păcătuiesc.

Palma ta, inelul pe care abia acum îl observ.

Câteva lecții de anatomie, alte câteva lecții de viață

Și suntem oameni mari de-acum.

Da-Da!

Tu vei naște ușor, iar când se va putea,

Îi vei povestii nu despre zmei,

Ci despre noi doi.

Nu va înțelege nimic, firește,

Va zice că suntem nebuni.

Va zice că dac-ar fi fost dupa el, ar mai fi putut să aștepte.

Aș naște eu, dacă asta ar schimba situația.

Aș începe de-acum.

Ți-aș spune din nou că dacă vii, nu se va întâmpla nimic

Și-apoi s-ar rupe filmul.

Nu există alt umăr mai gol decât al tău.

Mai curat sau mai plin.

Mai avem puțin, puțin...

Obloanele verzi îmi aduc aminte de casă.

Tu îmi aduci aminte de trilogia morții cu încetinitorul.

B1. Să ne înmulțim

Mă așez în același loc.

La locul meu.

La locul nostru.

Al meu și-al cărții din care vei ieși câte puțin,

Îmi vei pune mâna la ochi și mă vei săruta,

Plecând apoi ca și cum nimic...

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

La locul meu.

În fiecare zi de marți se postează în fața mea,

Aranjandu-mi frumos gulerul, manecile, apoi cravata.

Mă învinuiește de fiecare dată că nu reușesc să fac nodul corect,

Dar sfârșește prin a mi-l face tot ea.

Eu mă uit temator, zicându-i că dacă aș învăța să o fac și pe asta

S-ar putea să fiu tentat,

Să fiu tentat...

Urmăm tot ritualul nostru,

După care mă roagă să o sfârșim cu jocul ăsta.

Că o sfâșie.

Eu nu port nici cămăși de pânză,

Nici cravate

Și nici nu mă prezint la casting-uri.

Ea nu este femeia fatală,

Iar eu nu sunt eroul ei.

Închid cartea,

Iar tu îmi spui că ar fi posibil să ne vedem

Și săptămâna viitoare,

Tot aici.

Ajung acasă și te găsesc stând pe scaunul întors.

Citind din volumul meu de versuri ce nu a fost publicat

Niciodată.

Fugi într-un picior, reproșându-mi că nu nu am făcut-o niciodată

În baia liceului,

Unde în afara zilelor de marți,

O făceau cu toții.

(Ajutor, Ajutor...)

A1. Asonanța

Mă îndrăgostesc iremediabil de cuvinte

Ca și cum ar fi ale mele.

Cuvinte blânde și cuminți,

Cuvinte ale căror otrăvuri nu s-au preschimbat în leac încă.

Cuvinte de îmbărbătare și de dor,

Cuvinte rostite, parcă, de pe marginea nelumescului cu lumescul.

Toate ca și cum s-ar fi născut întâi

Din cavitatea mea bucală,

Din scâncetul nepăcatului meu,

Dintr-o așteptare continuă.

Mă îndrăgostesc iremediabil de oameni ce știu a rosti cuvintele.

De ființe calme, dar care le știu apăsa cu hotărâre simplă.

De oratori înăscuți ai neamului meu.

Mă pierd atunci ca și cum venite din lăuntrul lor,

Mi-ar crea un privilgiu pe care nu mi-aș permite vreodată, în nemernicia mea, să-l pierd

Și pe care nu mi-aș permite să-l păstrez pentru mine numai.

Mă alipesc iremediabil de cuvintele rânduite acum,

În timpul scurtei mele șederi ce caută rod.

Uimirea face din pieptul meu un burete

Oricând pregătit să absoarbă,

Oricând dispus spre a întoarce totul într-un joc

Din ce în ce mai plăcut.

Cresc din cuvintele de care mă leg,

Iar ele cresc înăuntru-mi spunând

Că mult s-ar bucura să-și mai audă,

În răgazul timpului,

Consoanele, vocalele,

Înrâurite din voința nestrămutată,

Dobandită în multele-ți acte

De curaj.

Eu le liniștesc ca un părinte grijuliu

Ce am să-nvăț din nou să fiu,

Spunându-le că n-ai să le lași.

Oval/ Expunere

Tu ești singurul portret pe care n-aș fi capabil să îl duc

Vreodată la bun sfârșit,

Dar pe care

Îl încep în fiecare dimineață în alt colț de cameră.

Mereu noi, mereu aceleași.

Începute mereu cu dragoste, dar niciodată terminate.

Aș fi nesincer să cred că cineva

Ar ști cum să te sfârșească.

Nici eu nu știu.

Nici ei nu vor ști.

Altfel te-ai trezi mai degrabă in marile expoziții

Decât în patul tău de acasă.

Te-ai simți, pe drept cuvânt,

Vânată de ochi străini

Ce vor să te ia cu ei.

Toți vor să mergi cu ei, dar tu nu mergi decât rar

Până la fereastră,

Încercând să stabilești în ce moment al zilei te afli.

În niciuna din încercarile tale, ceasul nu mai ticăie după datină.

Regasiri/ Pe vine

Îmi luai suflul tot și-l puneai la dospit,

O noapte întreagă creșteam cât creșteau alții-n șapte,

Șopteai magistral din povesti ce le știi

Șopteai tot ce buzele mele sorbeau cu nesăț.

În marginea uitărilor mele, uneori, te pierzi și tu.

Aștepți sau cânți sau te joci în nisip,

Iar eu ma scuz cum că nu pot să vin.

Dar rămai să asculți gândul mării puțin,

Poate-ți spune el secretele unde-mi țin,

Să mă descosi fir cu fir, sa privești de sus

Și să știi toate cele ce nu ți le-am spus.

Dar să-ți uiți negreșit în vârful pieptului meu

Măcar jumatate din inima ta.

Să nu-mi spui, să nu știu, să trăiesc tot la fel,

Tu să pleci, să te-ntorci și să fi tot a mea.

Tu să pleci, să te-ntorci și să-mi spui ce-ai văzut,

Eu să cred, să te țin în strânsoarea lecturii,

Tu s-adormi, căci de-acum credincios te păzesc (te pazesc),

Să-mi pătezi multe cărți cu cafea ori cu vin.

Să descoși goluri de care nu cred că știi.

Am să vin, am să vin

Și s-a dus cu uitarea.

Vreau să vin, am să vin

Și-a plecat în apus...

Ai să-mi ierți, te intreb,

Tu vreodată purtarea

Când am vrut din greșeli să te-ntorci și să fi

Iar regina din car' să se-mfrupte uitarea,

Martirul, martirul

Iubitor de copii?

Cum am murit

Aș fi putut să mă schimb,

Să vă schimb,

Sau să ne schimbăm între noi.

S-ar fi putut să trec,

Ai fi putut să mă vezi,

Am fi înghițit, poate, în sec,

Apoi ne-am fi văzut fiecare de propria moarte.

De propriile certitudini sau promisiuni.

Ai fi spus <Nu cunosc pe omul acesta>

Și nimeni nu ne-ar fi aflat.

Dancing Trees

Șase corzi mângâiate în alb

Mă vor face mereu să mă pierd de mine,

Să cred măcar că am pașit

În cea mai apropiată din lumile

De dincolo de voi.

Trei bătăi cu podul palmelei,

Mici uneltiri ale unui intrus.

Un refren cunoscut în cel puțin două din viețile

Plecate-ntr-un apus.

Îngână-mă aprobator,

Prinde-mi umarul în atele să nu cumva să fug

Într-una din lumile mele.

Într-unul din visele mele,

Într-un pat străin,

Intr-un pendul,

Într-un suflet prin timp trecut.

Trei bătăi prevestesc că vii.

Alte trei că ți-e dor.

Tot trei c-ai vrea să-mi vorbești.

Trei bătăi te scot dintre vi.