Amar

Mă feresc de pete ca Tide, dar ca mine nu varsă nimeni. Murdaria pe care o fac eu e cea mai mare. Iar plânsul meu, cel mai greu. Unu, unu, doi. Cu ce vă putem ajuta. Alo. Alo. Alo. Așa se termină. Așa începe. Rămâi aici. Mâine va fi altfel. O să poți să scrii și n-o să te mai simți părăsit. Nu e inutil travaliul asta. Ce să spui și tu. Ai trecut prin multe sau multe au trecut prin tine. Acum închide fereastra. Stinge becurile. Întoarce-te la termitele tale. Sau la tine însuți. Tu alegi. Arome, ancora. Balenele au grijă de noi. Nu mă mai tem eu. Nu-mi mai fac de mâncare. Nu mai vorbesc cu nimeni. Port pălării. Sunt murdar. Nu mai știu să vorbesc. Nu mai știu să cânt. Câine. Trebuie să existe o partea a două. O continuare. Așa se instaurează minciuna. De aici și celelalte morți. O fisă. Două fise. Trei fise. Ce faci? Scriu poezii, dar ăsta nu scuipă nimic. N-are sens. Suntem obosiți cu toții oricum. Asta nu e o biserică. Liniștește-te nu mai apăsa pe taste. Nu ești artist și oricum asta n-o să-ți folosească. Nu mâncare. Nu treziri mai frumoase. Începi să scrii ca un adolescent. Doar că nu te mai privește nimeni. Cei care n-au rămas aici au acum alte călătorii de făcut. Urcă-te-n troleu, mergi până la capăt. Ceartă-te cu șoferul, oricum își bate nevasta. Și copiii. Vezi, nu știi niciodată care e fundul gropii. Niciodată. D-aia trebuie să lași rahatul să cadă peste tine și să nu comentezi.