#2. şoapte

să ştii că-n casa aia unde nu mai stă nimeni,
a stat odată cineva.
cine spune că n-a stat nimeni acolo,
cine spune că toate cuvintele sunt minciuni legate unele de altele,
acela ar trebui legat
lăsat pe-ntuneric
să se gandească la fapta lui.

pentru că în inima lui stă mereu câte cineva.
ăsta nu-i un păcat.
fiecare crede ce vrea ce poate
să creadă.
dar cineva a stat în casa aceea.

inc.

te port cu mine aşa cum elefantul
îşi poartă trompa
tumoare indispensabilă
atârnând greu peste câmpurile cu flori
piesa de muzeu
duceţi ceva nebunului la G6

descoperind valiza întredeschisă
aşa început totul
piciorul greu călcând peste amintirile mele
mergând mai departe
nemaigăsind probabil
nimic

de departe

eu zic eu aud
sunt cel mai aproape de cuvintele mele
asemeni unui pastor trezit înainte
ca deşteptătorul să bată
o dată
de două ori

cioc-cioc
cioc-cioc
nu răspunzi
cioc-cioc
cine-i acolo?
ai uitat

deschizi
nu
e nimeni acolo
şi toţi au murit înaintea ta
şi toţi au murit după tine
dar nu au mai apucat să-ţi spună nimic

ştii asta şi te bucură
îţi numeri zilele cu tine
te întrebi ce mai e de făcut
poate-ar trebui să stingem lumina
ştiu pe cineva care numai aşa s-ar fi uitat
la mine.

de duzină

ioana, tu
înţelegi greşit nişte treburi
Chopin nu era un tâlhar, un dezertor, unul care
să-ţi golească ţie buzunarele aruncându-te în genunchi
lăsându-te să-ţi plângi
singură rănile sau să strigi
după ajutor

nu asta fac femeile.
dar cum fac femeile?
dar ce fac femeile?
a cui mamă eşti tu, a întrebat-o Chopin indignat până la culme
a tăcut, desigur
ce să fi răspuns în numai câteva cuvinte
/

gândeşte-te că nu m-am gândit la asta
dar te-ai gândit? hai, nu ne-aude nimeni.
uite-un bec. îţi plac
becurile?
nici
mie
numai aşa mă mai pot înţelege cu cele cărora le porţi

straiul.

mă tot întreb cum aţi ajuns aici

atât spunea bătrâna cu vorbele ei ca-de-mort
neştiind încotro să-şi mai ducă picioarele
poftiţi poftiţi
trebuie să vă fie foame
ploaia asta face ce vrea ea cu oamenii

intraţi
de când am rămas singură
lumea pare să se fi însingurat şi ea
o dată cu mine
becurile se sparg unul-câte-unul
două-câte-două trei-câte-trei
imediat după ce cade soarele

puteţi să staţi
aici
nu-i cine-ştie-ce dar e tot
ce am

b.l.i.n.d.

azi nu mă uit în ochii lui Radu
nimeni nu trebuie să ştie
m-ai auzit
nimeni

lama cuţitului - trenurile cu o singură aripă
azi nu mă uit în ochii tăi, Radu
nimeni nu trebuie să
ştie asta

mă aşez la masă cu o sosie a lui Satana
îmi spune hai să ne jucăm, tinere domn
oricum nu am ce să aleg îi spun fie
îmi întinde o floare vişinie şi o clepsidră
pe rând un cub rubic
şi o pereche de chei
mă întreabă
care păcat e mai aproape
spune-mi
care păcat
e mai aproape

eram purtaţi de o bicicletă pe strada spitalului

nici tu nici eu
nu mai fusesem niciodată acolo
deşi ne plimbam zi de zi
de la o graniţă la alta fără
să ne pese că ne-ar putea împuşca cineva

râdeai
râdeam şi eu
ne îmbiam unul pe altul
uneori scăpai din strânsoare şi nu te mai vedeam până a doua zi

râdeai
râdeam şi eu
ne îmbiam unul pe celălalt
uneori scăpai din strânsoare şi nu te mai vedeam până în ziua care urma

odată ai uitat să te mai întorci
aş fi vrut să vii râzând
şi şovăind de pe piciorul stâng pe piciorul drept să mă întrebi
unde rămăsesem

din ziua aceea numele meu a însemnat altceva

mă trezisem dintr-un vis despre care
n-aş putea spune foarte multe
o casă veche cu acoperişul
anapoda
o femeie plângând
ceva susurând deasupra cerului

mă trezisem aşadar gura
îmi era înfundată cu diamante
în stomac?
diamantele ajunsesera şi acolo aşa că
m-am târât cât am putut de repede până la frigider
mi-am turnat puţin suc de mere într-un pahar
după care l-am înghiţit


gura îmi era încă înfundată cu diamante
stomacul nu mai putea suporta
nu ştiam cine-mi plânge înăuntru şi cum aş putea
repara dezastrul ăsta stând acolo zi după zi


hârtii azvârlite în debara
praful de mai bine de şase degete se hotărâse să-mi pună capăt
merele creşteau cu repeziciune aşezându-se
astupând fiecare gaură
aerul se împuţina
diamantele zburau ca dintr-un aparat ultra-modern

ce-ai să faci acum
îmi spuneam
nu-mi mai pasă de creatura
dinăuntrul meu
sau de casa asta
în care ajunsesem
dintr-o altă voinţa decât a mea

Pentru că noi o iubim pe Dana BANU

plângem ca proştii într-un oraş atât de frumos
lacrimi curg din noi ca şi cum doar asta am avea
înăuntru
umplem şapte opt nouă zece ligheane roşii
şi lacrimile noastre sunt încă acolo
suntem nişte copii de ce
nu băgaţi de seamă
nu cumpărăm şi nu vindem nimic toamna asta
dar vă putem spune o poveste

un prichindel de opt-nouă ani a venit la noi într-o dimineaţă cu frig
în timp ce
dar-ce-mai-contează
ne-a cerut nişte bani
i-am spus cu glas blând
ba eu
ba tu
ba Dumnezeu însuşi
că nici măcar noi nu avem destui
că am vrea să bem o cafea şi ne mai trebuie
cinci-zeci-de-bani
iar el ne-a întins o monedă

ilinca tu să mă ierţi
tu ştii că eu spun mereu adevărul în poeme
tu ştii ilinca cât te iubesc
şi mă doare-n fund de toţi afonii ăştia care ştiu ce e poezia
mă doare-n fund de toate promoţiile şi de toate ploile
şi de toate casele părăsite
şi mi-e dor de tine uneori
şi să ştii ca-n momentele-n care mi-e dor de tine
eu am nouă ani
tu ai
cinci
atât!

azi un cântec mi-a frânt inima

la ce te aşteptai, m-a întrebat cineva
culegând fructe de peste tot de pe pieptul
meu
iernile au şi ele obiceiurile lor
ca şi oamenii
ar mai fi ceva, apoi se întoarce şi pleacă
ca şi cum lumina zilei
poeziile
apele ce nu ne-au făcut
niciun rău
şi în fine
carioca mov

dar să nu te întorci niciodată la mine, i-am spus fetei cu obraji asemeni soarelui
să nu te întorci niciodată la mine
oraşul ăsta se îndepărtează pe zi ce trece
sufletul mi l-au vândut pe bani mulţi
foarte mulţi
inima-mi bate într-un corp de balenă, aşa mi s-a spus de la spital
drumul ăsta îl vei parcurge de-acuma singur
aşa mi se spune de peste tot

copilul care îţi va aduce aminte -
dezlegare la vise
eşti în siguranţă, deşi nu-ţi mai plac
promisiunile
ai capul ascuns sub pătură
şi aştepţi
aştepţi
aştepţi

goliat şi alţi sfinţi cândva căzuţi

să nu mai ştii nimic
văile peste care zburai c-o singură aripă
să te-ntrebe care-ţi e numele
nimeni, să le spui
vinovatul neprins, hoţ cinstit
golim poşetele dumnezeirii
îmbrâncim femeia duşmanului
goliat wăz hir

de ieri sunt imun la pietre
mântuitor fără urmăritori
aceeaşi lunetă de sare
nicio femeie nu mă mai pune la pământ
niciun voinic nu-mi mai întinde nicio cursă
îmi fac câte-o rană de unul singur
de dragul vremurilor pierdute

trambuline
saltele moi
cineva ne vede căzând de fiecare dată
nu murim
ne lovim uşor
poliţia-şi pune braţele-n cruciş

F1

pijamale dungate maro
sanatoriul perfect
curtea asta plină cu îngeri
coma dând un concert chiar sub ochii noştri
intri, întors din plimbările tale
ştii că aici ţi-e locul
pe o banca apărută tocmai atunci
undeva în locul cuştii în care cândva locuiau câinii
asta nu e o metaforă
banca era acolo
dar nu era albastră
semăna cu pijamalele tale

cu iubirile cum stai?
cu ce?
fiecare are pe câte cineva
tutun?
nu sunt vicios, să ştii
asta e bine?
nu ştiu. dumnezeu e vicios?

pentru prima oară nu-mi mai ascund genunchii
nu ne privim
parteneri de creaţie
dacă într-o zi ţi-aş spune că eu am făcut lumea asta
cu toate culorile ei
cu muzica
ghimpele mereu la datorie - câine credincios aşteptând
ar putea fi asta o capcană?
puţin probabil

simetrie într-o rană

aici totul asistolic
preotul coran corvoadă
se închină păsările
omului cel mai curat

vineţii ca nişte fete bete dezertând de-acasă
îşi aşteaptă-americanii
visul vulpea mult visatul
şterge urma fuge-n dată
să mai bem ceva şi astăzi
să murim cum se cuvine
marea ne vorbeşte-n dodii
marinarii-şi fură zarea
şi îşi mint cu toţi nevasta

suferă pe rând niciuna
nu-şi găseşte marinarul
nici în sine nici în stele
azvârliţi acuma iară
din cocioabele mizere
cumetrii cu poezia numărul dintâi şi-l uită
scuipă-n sân mergi mai departe
scuipă-n sân hai
scuipă scuipă

cu cât - cu-atât

cu cât vei crede mai mult
cu-atât Dumnezeu va fi mai mare şi mai puternic
în ochiul tău
cu cât îl vei împinge mai aproape de orice fel de prăpastie
cu-atât el va cădea dinadins
în faţa aceluia dintre ochi deja aflat în afara
liniei de marcaj

uneori eu şi Dumnezeu
semănăm

niciodată n-o să poţi să fii îndeajuns de bun pentru lumea asta

dacă visezi
de ce visezi
dacă eşti violent
de ce eşti violent
dacă nu eşti nici una, nici cealaltă
ce ai de gând să faci cu viaţa ta

ce ai de gând să faci cu tine

ce ai de gând să faci cu ei - asta
nu se vor întreba
niciodată

despre a doua întâlnire cu Ţapinarii

pe când ţie ţi se julise pielea
umerii pieptul
şi cine ştie
pe când ţi se ridica părul pe braţe
de nu mai ştiai în ce unghere să te ascunzi

tu te gândeai la Apolodor şi drumul de întoarcere către casă
uitând de maimuţica ce l-ar fi putut face fericit
de părinţii răuvoitori
uitând de tine pentru o clipă
suflarea transformându-se în suflare
lacrimile în lacrimi

pe când se întâmplau toate aceste
alţii strigau cât îi ţineau maxilarele
acelaşi program
aceleaşi poante
bune, dar aceleaşi
nu cred că mai vin şi anul ăsta

înoţi până la crucea de care vorbea prietena ta, Oana
te închini scoţând o mână dintre valuri
şi te întorci înapoi
numai inima ta ştie cum
fără să scoţi o singură vorbă

lecţia despre cu(i)b

ai să te naşti într-o bună zi
după o vreme are să ţi se deschidă vederea/atât.
pe nepusă masă
de la cine-ştie-cine citire
o să trebuiască să sari

tu să rămâi acolo, i-am spus Valentinei
nu trebuie să devii
nici să le faci pe plac unor nătărăi ce s-au înălţat
anapoda
(buruiană pe mormântul smintitului)

rămâi acolo/te va lua cineva
nimic nu se pierde pentru totdeauna
nimic nu se capătă drept eternitate
soarele şi celelalte flori nelăsate de Dumnezeu
un evantai ce
ne-ar putea salva de năpasta stând să cadă ca o smochină
în burţile încărcate deja

te vei întoarce poate.
dac-ai să-l recunoşti sau nu
nimeni nu ştie
ai să-ţi aduci aminte
cu voia Lui
nu arunca piatra în izvorul din care...

poemul care nu se deschide

vorbim zi de zi despre poemul
care nu se deschide
detest cafeaua dar o beau împreună cu tine
înghiţind nod cu nod
durere cu durere
în văzul soarelui
al păsărilor uitate în grădină
al motanului prizonier

vorbim zi de zi
copacii au devenit ai noştri
ploile - ale noastre
nu ne vizitează aproape-nimeni
ne iubim între noi
ne trezim luăm micul dejun
eu îţi citesc ceva
tu asculţi căutându-ţi locul pe taburet


zi de zi
te minunezi că o femeie adevărată
căreia îi place orice mă bucură şi pe mine
căreia îi pasă nu numai din principiu

un răvaş pe care ar putea scrie orice
un mare secret o formulă căutată de secole
o cerere în căsătorie
o poezie mai frumoasă ca asta

vedeţi că stau pe timpul vostru din pauză

ne oprim pe fiecare stradă câte puţin
ne privesc teii ca pe nişte copii ce n-ar ştii nicicum să-ţi spună
câţi ani au petrecut aici, pe pământ

ne despărţim pentru o vreme
mă îmbolnăvesc
plâng
lacrimile sunt toate ale mele
plâng cu dăruire
ca un actor conştiincios ce se spala pe mâini şi înainte
şi după reprezentaţie

îţi aduci aminte că exist şi apari exact
când încercau să mă învie cu un aparat
probabil electric
trezeşte-te lazăr, trezeşte-te

ai venit
te-ai aşezat încet
şi mi-ai spus trezeşte-te
cristi
trezeşte-te

despărţirile noastre seamănă cu un vas de croazieră
eşuat cine ştie unde
să ne salveze cineva
suntem aici
sau mai bine rămâneţi voi acolo
le-am spus

mâine facem 10 ani de când suntem cel-mai-aproape
de insulă

Flautul Fanatic

cuib can-can căldare cuget
calmul păsărilor rare
vinul curge pâine sare
salcia mal - îi spui acasă

albul ochilor te lăsa
să te uiţi în tine însuţi
insul din ţinutu-acela
ce-nghiţit a fost de flăcări

fulgi de ciocolată - pare
pântecul ne ia-n primire
dimineaţa când cocoşii
lenevind în galantare
se hrănesc cu gândul palid
al bolnavului timid

morcovi ceapă orz şi roşii
poezia şi leproşii
linguri să-ţi îneci amarul
altul stă să cadă-n groapă
ne rugăm dormim şi iarăşi
ne mirăm întâi - mirare
cuib can-can cuget căldare