plângem ca proştii într-un oraş atât de frumos
lacrimi curg din noi ca şi cum doar asta am avea
înăuntru
umplem şapte opt nouă zece ligheane roşii
şi lacrimile noastre sunt încă acolo
suntem nişte copii de ce
nu băgaţi de seamă
nu cumpărăm şi nu vindem nimic toamna asta
dar vă putem spune o poveste
un prichindel de opt-nouă ani a venit la noi într-o dimineaţă cu frig
în timp ce
dar-ce-mai-contează
ne-a cerut nişte bani
i-am spus cu glas blând
ba eu
ba tu
ba Dumnezeu însuşi
că nici măcar noi nu avem destui
că am vrea să bem o cafea şi ne mai trebuie
cinci-zeci-de-bani
iar el ne-a întins o monedă
ilinca tu să mă ierţi
tu ştii că eu spun mereu adevărul în poeme
tu ştii ilinca cât te iubesc
şi mă doare-n fund de toţi afonii ăştia care ştiu ce e poezia
mă doare-n fund de toate promoţiile şi de toate ploile
şi de toate casele părăsite
şi mi-e dor de tine uneori
şi să ştii ca-n momentele-n care mi-e dor de tine
eu am nouă ani
tu ai
cinci
atât!
uau!
RăspundețiȘtergere