În Texas circula un tren

In Texas circula un tren de care nu știa nimeni. Și dimineață circula extern și noaptea pe la port Marlen. Fără combustie, fără mecanic și marfar plin de polen. Cu felinare cauciuc și roti din guma de balen. Deși bătrân, deși fără puteri, in țară circula un tren.

Tu cine ești? Noi toți, noi cine mai suntem? Nu am văzut picior de om. De om, de animal sau de elicopter. Trec 4 anotimpuri lin in fiecare zi când suntem pe teren. Și păsări cu flori mari in duoden. Castele de nisip și pantofari la semafor vedem. Vizitatori și piramide din goblen. Cine suntem când nu ne vede nimeni?

Am poposit, am adormit, amor, amin, amar avem pești de recuperat de sub ocean. De pescuit, de desfăcut trei noduri si-un aeroplan, forme geometrice perfecte.

Când am ajuns acasă nu recunoșteam ferestre curte seri peste maidan, zmee petreceri a zburat peste toți cel mai mare an din câte ne imaginasem. Iar fetele ne tot găseau ascunși și ne miram de băuturi și de lumini și nimeni nu voia ce era limpede că n-am

Adesea ne rugam sau ne jucam de-a oamenii. Reprezentam, iertam, creșteam copacii cei mai mici în sticle de granit, când ursul gram din toate câte mai era sau mai eram, a dezertat in teatrul de la capăt, unde era văzut mereu așa cum merita

Ieșiți din timp, cu dragoste la kilogram, ne minunam și timpul nici nu mai voia să treacă. O dată ne pierdeam. Alteori căutăm complici. Alteori eram mici. Speram. Apoi iar ne trezeam aici. Fără mari planuri, cu acordeon și lumânări. Nerăbdători și pregătiți pentru ce se desfasura sub ochii fiecărui om.

Peste casele de carton, peste mansardele de marmura, se așezau fulgi mari și vise puse la uscat de ieri. Ne știam chiar și legați la ochi. Avioane pelerine și cocori zâmbind. Aripi deschid și dans, povesti se scriu fara sa știm. Suntem aici. Ne-asemanam și ne privim în ochi oricând. Blând, înțelegător, e iar final sau iar n-am început. Și sar, și simt, e cald, e ud. Te recunosc. E toată lumea pe teren. E soare. Doi oameni noi stau la intrare. Avem tot ce avem nevoie sa avem. In Texas circula un tren. Acum suntem cu toții pe mare.

#

dicteu automat
naum trăind pe străzi, în subsoluri
soarele răsare de cel puțin două ori pe zi
vând tot de prin casă și plec la mare
busolele nu spun niciodată adevărul
învăț să înot
mănânc ancore
rămân peste noapte
vorbesc cu cineva care-mi seamănă
scriu des
uit totul până dimineață
șterg urmele
scriu cel mai bun poem și-l pierd imediat
în tranșee, cinci oameni noi
tutun carne de porc călugări buddhiști
carbit
artificii care se văd din spațiu

#

burgeri
îngeri cu o singură aripă
mașini în flăcări
tot ce cauți e deja aici
nu mai e nevoie să arunci pe nimeni în aer
sunt toate ecourile închise în sine
sunt profetul pe care nu l-a dat nimeni afară
sunt ultima zi de vineri
sunt insectele din cărțile lui kafka
slow down
e partea finală
fluturii se întorc acasă
scriu cu o mână legată la spate
cânt
uit
nu știu ce să fac cu fericirea asta pe care nu a prevăzut-o nimeni
cu flacoanele ascunse în debara
ocheadele care se întorc
e ok
barurile se închid mai devreme
puștii s-au plictisit să caute

Radiografiez - barca

Eram pe o apa cu valuri putine, intr-o barca mica, alba, din care cresteau flori rosii uriase. Poate de 5-10 ori mai mari decat barca in care ne aflam. Eu si Dumnezeu calatoream asa de cateva luni cand s-a lasat o liniste atat de frunoasa, incat iti puteai auzi inima cum bate. Stiam cu siguranta ca traiesc. Pestii veneau singuri la noi, iar noaptea, se strangeau stele in jurul nostru de parca ne-ar fi cunoscut. Mergeam asa, negraniti, fara o directie anume. Aveam cu noi umbrele, pantofi, pui de hipopotami, carti cu poeme si apa de baut

- Unde vrei sa mergem acum?

- Unde ne duce vantul.

- Si vantul unde spune sa mergem?

- Unde ne duce apa.

- Si apa ce spune?

- Unde ne duce inima

- Si inima?

Ne placea sa scriem haiku-uri si nu trecea nicio dimineata fara unul nou. O vreme le descurcam cu placere. Apoi, doar zambeam

Florile ce cresteau din barca noastra se faceau tot mai mari. Si nicio furtuna, cand rare, cand dese, nu pareau sa le faca rau. Petalele mari si rosii faceau o umbra extraordinata

- Ce ies din florile astea?

- Pasari, sori, ce vrem

Timpul nu mai era relevant

- Daca ajungi pe un munte foarte inalt si nu mai e nimeni acolo, daca nici macar tu nu esti acolo, cum stii ai cui sunt pasii din fata ta?

Uneori munceam cu zilele, alteori nu se intampla nimic. Intr-o dimineata m-am trezit doar eu. Sau s-a trezit si noi nu mai eram. De atunci ne confundam cu placere prin birturi, prin grabini, prin curtile mari sau mai mici, prin case, prin orasele prin care mergi si tu. Eu nu mai raspund pe nume si nici el. Si florile cresc mai departe din barca noastra plutitoare care a vazut lumea. 

aparțin

aparțin
strig din vârful celor mai mari clădiri de la ferestre
din vârful picioarelor în piețe și gări
pentru toți puștii care încă caută
pentru furie și pentru plânsul de unul singur
aparțin și nu e nevoie ca cineva să mă creadă
să-mi dea de mâncare sau
să-mi cântărească bagajul din priviri
mă iau singur în brațe dacă e nevoie
și înnot patru nopți legate cu păsări și cu valurile calde
ele știu aparțin și mă conduc blând la mal
mâncare e peste tot iar de bani, cel puțin aici, nu mai avem nevoie
în curând cuvintele vor fi o amintire
iar poemele vor fi mici haiku-uri
care aduc zâmbete dimineța
cunosc toate locurile și ele mă cunosc
mestec mărșăluies
plantez săptămânal
iar dintr-un hamac mare las vântul să facă restul
aparțin, spune
deși nu mai e nevoie să-l auzim
și adoarme la capul meu, până când soarele vine iar
în porții mari, pentru toți cei care suntem aici

două voci

ne-au numit generația x
generația z
generația pierdută
și generație de sacrificiu
o generație care-o să măture toate căcaturile sau
habar n-au despre ce vorbesc
și fiecare-și pune speranța-n noi de parcă
asta ajută pe cineva
dar nouă nu ne place speranța
pe drum încoace am împușcat-o încă o dată
și ea s-a scurs iar în pământ gata s-apară oricând va fi nevoie
scriu și scriu pentru că nimeni nu ascultă și prea puțini văd
și poezia se diluează sau se-ascunde sau se amenință
poate un gest pe care tu să-l iei în râs așa cum ai făcut cu toate lucrurile de până acum
aici nu se caută vinovați
reflectoarele sus
cineva trebuie să spună
mar-tir
ma-re bou
mărunt poate te întrebi de ce nu am încredere în mine
e greu cu tine ți-am mai spus
poți să ne dai oricâte nume vrei și oricâte medalii poți să pretinzi că înțelegi
dacă nu te recunoști poate că nici tu nu contezi
ceasul e aici și eu sunt
acum mă vezi?

copiii

îmi doream foarte mult să fac regie de teatru
un preot a aflat asta și mi-a spus
avem o grupă de copii, facem cu ei tot felul de activități, poate vrei să-i cunoști
la prima întâlnire, într-o biserică, erau, cred, 40
m-am speriat, cum o să pot să lucrez cu atât de mulți copii
jumătate și-au dorit să vină regulat la întâlnirile noastre
am început să lucrăm la micul prinț
3-4 erau micul prinț, 3-4 vulpea, așa încât concurența să nu aibă sens
am început să facem improvizație, să citim
în cele din urmă nu am mai avut sală unde să repetăm
iar eu, de frică, am renunțat
aveau între 4 și 12 ani, poate, și îmi spuneau
găsim noi sală, nu pleca, știu pe cineva care are o mașină, găsim o soluție
am înțeles sau am acceptat târziu că mulți dintre ei aveau situații foarte dificile acasă
și că ăsta era momentul lor de libertate, de conectare, de joacău
fără prea multe condiții și reguli inutile
și deși aș vrea să știu cum ar fi decurs lucrurile
îmi spun că, poate, cele câteva săptămâni petrecute împreună
au adus puțin curaj și încredere, dincolo de ancore și dureri
sau cel puțin așa îmi place să cred

alt poem

aș vrea să scriu un poem despre liniște și iubire
să vorbesc detașat și să te fac să plângi
sau măcar să fac să ți se facă frig
dar deocamdată sunt altundeva
scriu despre furie și dau vina pe oricine altcineva în afară de mine
văd în ochii unora dintre voi cum spuneți: cristi, las-o mai ușor, asta nu ajută pe nimeni
sau: e bine băiatul ăsta? pentru că nu pare
pe la 16 aveam nevoie să mă țină cineva în brațe și-am găsit poezia
ai grijă cum îți alegi poveștile și din cine îți faci icoane și maeștri decapitați

se făcea că ne-am întâlnit toți, exact cei de azi
într-un deșert minuscul, să îngropăm toate poveștile care țin iluzia în viață
care ne fac să părem altceva decât știi că suntem
după câteva ore totul părea nou și curat
câțiva au avut nevoie de o nouă poveste și s-au apucat de scris
alții admiră și-acum lotuși și nori pe care îi poți ține într-o singură mână
sunt atât de puternic încât aș putea să strivesc orice dar nu o fac
sunt atât de singur încât aș putea să dispar dar
sunt încă aici respir deschid inimi duc dorul la următoarea stație

până când se întrupează șamanul sunt aici
să ne recunoaștem durerile și să stăm de vorbă neînecați
în alcool spirt ură și vise triste
aici pentru că un prieten căruia îi lipsesc câteva piese e totuși un prieten
pentru că lumea nu începe și nu se termină cu noi
iar din spațiu totul pare important

nu știu să-nchei altfel decât să spun că nimeni n-are chei
spre orice cauți și că există oameni care te iubesc
și când plouă și când ești departe de casă
și când vrei să renunți

#

indicii sunt peste tot iar la un moment dat începi să te sperii
să numeri petale și țipetele din cartier hainele agățate pe sârmă
dățile când a ajuns acasă și-a zis n-o să mai plec, acum e ok
amanetul porțile închise animalele fără stăpân
petrecerile la care nimeni nu sărbătorește nimic
ești ultima supraviețuitoare
super erou cu costumul împrumutat
cu gândurile pe altă planetă
unde lucrurile funcționează altfel
pesemne muzica n-a putut să te ajute și cu asta
câte țări ai văzut, 150?
și, vreo diferență?
și acolo se moare ca la noi, nu-i așa?
și acolo oamenii pleacă și nu se mai întorc