Ca un bolnav pe ultimul său pat
Ca un păpuşar la ultima sa întâlnire cu lumea
Ca lumina unei lumânări adăpostind un pahar de vin roşu
Să ştergem urmele, poveşti.
Drumul ăsta n-o să se termine niciodată.
Ies păsări din pieptul omului lăsat singur
Plecând pe hotare mai pline
Să strângem broboanele de pe frunte.
Totul e aşa cum vrei tu să fie
Aşa a sunat prima minciună din gura neomului.
V-am promis o mână de mere,
Sper să vă placă măcar puţin.
Legămintele îmi râd în faţă
E vina ta, e mână străinului cu inima rece
Ura din colţul ochilor,
Cântând necuvintele întoarcerii mele către casă.
Porţile-s grele ca toate păcatele laolaltă.
Pantofii mei vor rămâne la intrare, promit.
Umerii mei vor rămâne la intrare, promit.
Trecutul strigă un poem stricat ferestrei întredeschise.
Cu urechile acoperite nu presimţim nimic
Din ce va avea să se întâmple.
Sper să-l întâmpine cineva,
Sper să îmi uite numele
Până jos
Nu vreau să-l văd întorcăndu-se, urcând încruntat
Fixându-mă.
Rânduri în care niciodată liftul nu /funcţionează
Rânduri în care de fiecare dată /se mai poate spune câte ceva.
Nu vreau să-l văd fixându-mă.
Fixându-te mă rog c-o singură mână
Singurului Dumnezeu rămas
În viaţă.
Nietzsche e mort.
Semnat: Îngăduinţa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu