e bine

geamurile georgiei gem degeaba

o broască, hop pe-un picior

mă speriu și o-njur de parcă n-am trăit în casă de oameni

cu cască de protecție coli de hârtie câmpuri

ea pleacă

zice: nici scriitorii nu mai e ce-a fost odată 

acum au ecrane balcoane

eșafodul de la circ pare neschimbat

animalele, animale

acuarelele acuarele

iar îi vor sparge capul unuia cu acordeonul

ca să se știe cine-i șeful

sau șefa

să nu mai existe discuții percuții 

că de mâine se merge doi câte doi

și se face ce se trebuie de făcut

dacă plânge vreunu', ați pus-o cu mine, s-aude?

se-aude, zice plutonul

se-aude, zice plutonul de fete

seara se strâng toți în jurul unei cutii de sare 

și spun ce mai e de spus până se mai rotește o dată soarele

#

toți suntem importanți

o, uau

neiubiți, neștiuți

adorm cu gândul la cristi cel care suferă

pun vopsea peste ochi

var peste umeri

adorm și mă visez într-un balon

în burta unui elefant îndrăgostit

pilotez un avion pe care l-ai făcut tu din ce ai găsit în jurul casei

sunt ultimul drum

o muzicuță care pășește ca un prieten

emoții pe un cadru fix

sunt într-un cărucior de supermarket, cineva mă împinge de la spate

îmi știe gândurile (și) știe ce mă face să plâng

nu mă uit la el sau la ea

dau afară doar sâmburii din soare

mestec visul ăsta încet foarte încet

#

cei de care îmi pasă nici măcar nu știu că exist

cei de care îmi pasă

nu știu că mă gândesc la ei

noaptea când scormonesc după prosoape prin pian

după dovezi

când tresar de tristețe

eu îmi fac asta

eu sunt acest vis confuz

roagă-mă să îți spun o poveste

am cea mai frumoasă poveste pentru tine

azi îi dau foc cu tot cu pene

îmi ascund avutul într-un acordeon

și plec

pe căi ferate pe urma tramvaielor

pe unde se cere când înghit luna asta cât un taur cu care nu mă lupt niciodată

dar îl știu și mă știe

mă pândește sub poduri cu o cameră de filmat, zice

facem și noi ceva azi?

eu ies din pielea de rinocer, trec râul, trec de mine

și îi răspund că abia așteptam un prieten

copiii

trei copii de vârste incerte construiesc un turn din conuri 

și privesc urșii și vulpile care zboară pe deasupra caselor de cărbune

mica scrisoare

numar o tristețe, două tristeți

o povară, mai multe

cumpăr umbrele și pulovere de fată

umplu toate gropile cu aur și polen din care crește poiana asta

merg prin serile cu râsete și dau de pomană celui care-mi seamănă mai mult și mă privește în ochi

omul cu toate ale omului

mortul cu toate cele ce sunt încă vii

am un medalion în care țin ascuns cel mai mic secret din lume

o femeie care mă însoțește peste tot deși nu știu care-i e numele și

nu am vorbit niciodată

port rochii

ud stele

schimb pielea asta cu una albă ca de var

cânt la un pian de buzunar

se pare că viața are loc și aici

în fructul ăsta cu boabe roșii

se pare că poți să urăști și să uiți

car după mine o piatră de râu

flori la glezne

ancore și pistrui

cine mă vede să mă oprească

cine mă vede să mă întrebe de vorbă

să mă țină de mână că-l țin și eu

indiferent câte luni mai avem pâne cade tot soarele

poem care își caută numele

ludmila răstoarnă munți de aramă, cine cine e de vină când se fac sorii anapoda

am drumuri să le pierd și lanterne mici de lemn pe la noi se-opresc trei musafiri și stau puțin

gătim trei legume mari scriem pagini îndrumar nimeni nu pricepe nimeni cum să nu mai urmărim ce nu mai e

pe un câmp pe care bate soarele într-o zi în care-s moi topoarele florile în mov se tot opresc în fața ta

cu privirile lor, cu culorile lor, cu uimirile lor vă vorbiți

ai un zmeu cu care să plecăm când mor toate ceasurile

ai povești să ne-adoarmă animale de blană

elaborăm planuri care nu duc nicăieri, dar totuși ne duc undeva

ne întoarcem doar ca să zâmbim cu oamenii 

am plantat într-o grădină un arbore fără vină

el crește când plouă vara și iubește să ne vadă 

sar anume peste toate, n-avem casă, stăm la cort

cine vrea vrajbă așteaptă cântărește și înoată

de pe un mal pe celălalt mal

ofrande cuvinte mici ofrande cuvinte mici

legăn ființa asta cu chip de femeie 

și-i port hainele când e nevoie să mă vadă oamenii

m2

cine să-mi vadă stelele

cine să-mi spună adevărul

cine îmi râde iar durerile

dacă nu tu

anotimpuri scurte

vorbim cum știm în cuvinte puține

am plecarea în ochi dar tu nu te sperii

umerii mei sunt umerii tăi și umerii tăi mă țin

stau între copaci

văd animalele cum caută să nu știe

nume loc orașe datorii

ospăț și oaspeți

regele sunt

regină esți

pasul tău e moale și cald

pasul tău mă știe

nu mă vede slab, nu mă vede puternic

nu mă vede cel mai bun sau primul

îmi scrie

îi scriu

îi aduc o gutuie

râsul tău e fermecat, aduce pacea

am cu mine un suflet pe care îl pun pe cărare

care mă ia de pe cărări

oftez

am răbdare

să deschizi o umbrelă de mărimea unui meteorit și să o ți sub oricîne cere

va fi fericit

își va știi, în sfârșit, numele