Te iubesc ca la sfarsit (cantabil)

Înot bãtând din aripi ger.

Cãlãtoresc întoarcerea spre suflet.

În pantece aştept.

Ajuta-le s-adulmece.

Nu le lasa s-alunece.

Acum rãmâi…

Intrã între noi.

Intrã în vieţile ce mi le dai şi-apoi…

Mi le ceri înapoi.

Împinge-mã,

Învinge-mã,

Respinge-mã,

Şi stinge-mã.

Deschide-mã,

Întinde-mã,

Aruncã-mã,

Descoperã-mã,

Şi uita-mã.

Am sã mi te amintesc.

Am… sã mi te amintesc.

Şi mã-ntind în cer

Unde eşti tu, înger?

Îmi pun inima in cui

Şi-ndur vorbele ce nu mai poţi sã mi le spui.

Te cunosc, te confund,

Apoi te re-cunosc.

Apoi…

Nu mã mai cunosc.

Încerc sã vãd lumea ta pe dos.

Sã vãd… lumea ta pe dos.

Aşteaptã, iţi deschid.

Bine ai venit.

Acum rãmâi,

Pânã la sfârşit.

Acum știu

Cei despre care-obişnuiam sã vã vorbesc

Sunt fiinţe îmbibate în sinceritate cruntã.

Printre ei nu circulã decât cuvinte ce le aparţin.

Asta le e poruncã.

Nu se servesc de idealuri..

E un principiu numai!

Sunt toti oameni dintr-o bucata.

Şi deşi Elveţia e departe,

Norvegienii cresc in pieptul lor inimi crestate de precizie.

Frigul caleşte şi purificã,

Frigul preferã plasmuiri.

Asta le este linistea,

Cãci Pacea lor a-nmugurit din scrum,

Iar ei sunt toţi pagani.

Nu se încred în altceva-n afarã de cuvant.

Asta le este unicul pãcat,

Dar au învins pe rând!

Acum înţelepciunea se târaşte-ncet,

Intrând fãrã sã şovaie, fãrã sã-i fie teamã sau ruşine,

Pe drumul cãtre poli.

--

"Rãpeşte-i unui om obişnuit minciuna vieţii, dacã pofteşti la fericirea sa."

Încep să cred că nu mai cred

Cât despre cãi, incep sã cred cã nu existã,

Cã nu existã drumuri noi şi nici poteci ce duc

Spre-acea cale de mijloc...

Sã sper cã drumul meu şi-al tãu vor obosi în zborul lor nãuc (ce pare cã persistã),

I-o amãgire, ea, la ramdul ei, destul, destul de tristã!

Naivii ninşi de chin de astãzi nu mai cautã

Şi nu mai vor sã ştie drumul lor,

Cer un marcaj cinstit sã se urneascã

Sau o luminã oarbã, verde, sau albastrã,

Doar sa le dea o veste şi atât!

Iar cãlãuza nu se-aratã!

Nici comandantul vasului cu vise nu s-a lãsat întors,

A dezertat sau decedat, l-au dat pierdut pe datã,

Spunea ca cerul s-a intors pe dos şi lumea lui

E pregatitã,  îl asteaptã.

Iar eu, un martor mort,

Vãd tot lucid, mi-e dor sã-mi fie fricã,

Nu pot decat s-aştept şi sã ma nasc din nou,

Sã pot sã vãd, s-aud, sã spun cã lumea nu-i atât de micã.

În gânduri toţi sã mã lãsaţi sã cresc...

Dar eu sunt mort

Şi soarta mea nu e sã ştiu.

E sa poftesc la a fi viu

Pentru ca numai noaptea stelele cred ca trãiesc.

--

Încep sã cred cã nu mai cred într-o cale de mijloc.  

Groparii de vise

Nu te uita urat!

In cel ce-am fost, in cel ce-am vrut sa fiu,

In cel ce-am sa raman, vreau sa te-ajut

Sa desfaci firu-n patru ce ramane mut.

Privirea mea e-un scut.

Invata-te sa te feresti de viermii ce viata mi-au rupt.

N-au sa ma coase cu pacatele, au sa ma lase sa zac,

Sa-mi strig neincetat aproapele,

'N-a carui bunatate stiu ca n-am sa mai incap.

Ii vad cum vin ca sa ma ia,

Apoi ii uit, apoi ii vad din nou.

Ma vad si ei; asteapta furia ultimului meu avant

Ce vant arunca-n rimele gravate pe mormant.

Opreste-te sa-i vezi si tu!

Ia-le cadourile nemeritate in Ajun

C-ai indurat destul.

Eu n-am trecut testul  

Si ma reneg ca un nebun.

Nu te uita urat in suflete, dansezi?

Aduna saci cu zambete si-ntinde-le

Pe pernele dintre duminici ce iti ascut credintele

Caci le primesc.

Pastrez!

Le-astern la capul patului

Intre hartiile de pe pereti

Si ma rog Dumnezeului meu sa ma dezlegi

Sa-mi stergi ochii cu mana ta

Si sa ma ierti!

Răspunsuri

Cum e sa stai pe marginea prapastiei?

Cum e sa ai intr-o parte viata si in cealalta neviata?

Intr-o parte pamant, in cealalta lac fara fund,

Intr-o parte puls, in cealalta tacere de neintors.

Cum e sa vezi lumea calcand pragul pe jumatate?

Calcand pe jumatate viata, iar pe cealalta...

Avand sub talpi totul, dintr-o data,

Intr-un fel de graba ce pana atunci, pana in momentul de terminus,

Nu ti-ai imaginat macar c-o poti avea?

Te vei mai gandi oare, atunci, ca vointa ta reflecta doar nevoia de supravietuire?

Vei avea oare puterea de a te mai vedea un salbatic lipsit de maniere

Ce nu face decat sa-si asigure hrana pentru trup,

Sau ai izbucni in plans, asemeni unui prunc ce tocmai a aflat

Ca si-a taiat toate puntile prin cuvant?

[...]

Ai mai putea atunci sa privesti un cronometru adevarat,

Sa vezi cifre, sa vezi toate cifrele de pe pamant?

Iti spun eu: N-ai sa poti!

Vei crede ca-si bat cu toatele joc de fiinta ta, de sufletul tau ce bate inca ritmul vietii,

Atat de perfect, de precis.

Tot atat de diferita-ti va parea si lumea, oamenii...

Oamenii aia mici, cu grijile lor marunte, cu viata lor marunta,

Cu dorintele lor marunte si prostesti.

Ei sunt acolo.

Tu esti acum departe si totusi...atat de aproape de noua ta viata

Sau moarte, cine stie?

[...]

Atat de sus incat doar un singur manunchi de vise ale unor oameni ciudati

Iti pot trage cu ochiul, te pot saluta cu mana la tampla,

Precum numai oamenii bravi pot.

Atunci, dar numai atunci...iti vei putea spune APROAPE-OM.

Iti vei simti toate organele cum se alearga speriate,

Disperate, unele pe celelalte in intreg corpul tau,

Strigandu-ti sa sfarsesti o data incercarea asta prosteasca

Atunci, dar numai atunci...

Fiecare alt om a carui respiratie ti s-a imprimat, cu timpul, peste tot in piele,

Asa cum intr-un criminal se imprima sangele fiecarei victime lipsite de noroc sau de sansa,

Iti va tipa sa traiesti.

Pentru ca poti.

Pentru ca meriti.

Pentru Ca Ei Au Nevoie De Sufletul Tau.

Înger(i) sub cer

Poporul ales?

Omul ales?

Toata aceasta truda, parca nesfarsita,

Pentru ca macar unul sa castige, partial,

Lupta cu viata?

Pariul asta se va rupe candva

Si nu avem decat sa punem resemnarea peste,

Sa stim sa punem semn de carte la final,

Sa incheiem cu tact fatidica poveste.

Totul e unic, aici, sus.

Ideile ce schimba lumea..vin doar o data.

Iar sansele la viata se potignesc tot de atatea ori,

In inimi vi de trecatori ce par mereu ca-nvata,

Din propriile greseli, din ale altora, sau niciodata.

Apar usor calcand covor de rosu cu sfiala,

De fapt urasc frica si se feresc cat pot.

Sosesc destul de rar, in zile cu lumina pala,

Pentru a nu trezi din amorteala

Ultimul pamantean impins inconstient peste tribord.

In cani ce sufera de supraplin,

In tumultul de stari ce vin si apoi pleaca

Fara sa-si ia vreodata ramas bun

Ineaca sorti in ultimul pahar cu vin

Si le lasa sa treaca.

In coltul sau, cazut, prea doborat, asteapta,

Soarbe meschin apa sfintita, apa moarta,

Si crede-asemeni lui ca raiul

Se va mai revarsa macar o data-n ochii rai

Spunandu-i apasat ca ea-l asteapta.

Ca-l asteapta!

Totul e bland, aici, jos,

Iar oamenii au devenit mai buni, mai calzi

Vand pana si vointa si speranta

Crezand prostesc ca tu, inger frant, singur ai sa cazi.

Si-ai sa-ti pierzi cheia

Si-ai sa-ti uiti ideea aici jos, printre noi,

Si-ai sa vrei sa nu te mai intorci

Si-ai sa ramai…

Si-ai sa ramai…

Si-ai sa ramai…

Si-ai sa ramai…

Search in vain...

Vara ne obliga la uitare

Pentru ca e cel mai neglijent anotimp

Din cate exista deja.

Nu v-ati intrebat, nici macar asa, intr-o doara,

De ce-l iubim atat de mult?

Pentru ca si el uita.

Iar noi...uitam o data cu el.

Tot.

Uneori uitam cum e sa murim.

Uitam sa murim, pur si simplu,

Ramanand aici, agatati de-un fir de ata subtire,

Paradoxal colorata,

Incetand goana asta nebuna de noi.

Mai grav insa,

Cate unul mai slab de inger tine mortis -parca de fiecare data-

Sa ne salveze vietile.

Ca intr-un joc video,

Iresponsabil,

Crezand ca asa e firesc.

Fara a se intreba macar,

Cine se va ocupa si de el,

Sau daca, macar cineva, i-a cerut sa contribuie,

Sa atenteze la putina libertate ce ne-a ramas (dac-a ramas!)

Gresim?

Cine poate spune...

Nu-i asa ca nu numai eu am uitat

Cum e sa murim?