Cât despre cãi, incep sã cred cã nu existã,
Cã nu existã drumuri noi şi nici poteci ce duc
Spre-acea cale de mijloc...
Sã sper cã drumul meu şi-al tãu vor obosi în zborul lor nãuc (ce pare cã persistã),
I-o amãgire, ea, la ramdul ei, destul, destul de tristã!
Naivii ninşi de chin de astãzi nu mai cautã
Şi nu mai vor sã ştie drumul lor,
Cer un marcaj cinstit sã se urneascã
Sau o luminã oarbã, verde, sau albastrã,
Doar sa le dea o veste şi atât!
Iar cãlãuza nu se-aratã!
Nici comandantul vasului cu vise nu s-a lãsat întors,
A dezertat sau decedat, l-au dat pierdut pe datã,
Spunea ca cerul s-a intors pe dos şi lumea lui
E pregatitã, îl asteaptã.
Iar eu, un martor mort,
Vãd tot lucid, mi-e dor sã-mi fie fricã,
Nu pot decat s-aştept şi sã ma nasc din nou,
Sã pot sã vãd, s-aud, sã spun cã lumea nu-i atât de micã.
În gânduri toţi sã mã lãsaţi sã cresc...
Dar eu sunt mort
Şi soarta mea nu e sã ştiu.
E sa poftesc la a fi viu
Pentru ca numai noaptea stelele cred ca trãiesc.
--
Încep sã cred cã nu mai cred într-o cale de mijloc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu