oaselor mele

așa se trăiește arcadie
adu benzina 
și inima nevestei tale adu 
o să facem un foc 
de toată frumusețea
o să horim 
o să plângem 
arcul ne salvează în ultima miime
de secundă
tremur ca un poet ajuns 
la maturitate
suflu peste toate 
cele date de dumnezeu cu nepăsarea 
tancului 
întors
în mahala

cântă 
sau mori

eu

plouă pe planeta asta, doamne
atâtea destinații și atât de des aud nicăieri
grădina asta-i atât de mare și planetele-s multe
iar oamenii sunt din ce în ce mai departe de ei înșiși 

de aici de sus se vede atât de bine, doamne
eu sunt doar un copil, nu pot să-i ajut pe toți, doamne
trimite tu îngerii tăi și spune-ne, 
cum faci tu stelele, doamne
cum faci apa să curgă și să știe 
să nu întrebe 
și să nu facă nimic altceva în afara menirii ei?

am putea

ziua nu întârzie niciodată
noaptea nu întârzie niciodată 
stiloul nu
dumnezeu îl iubește pe om 
omul nu știe să iubească 

cărbunii ne salvează și iarna asta
mâncare pentru fiecare dintre apostoli 
îmi pun mâinile împreună și mă rog
îți pui mâinile împreună și te rogi 
apă și pâine

mașina de spălat trăiește mai mult cu calgon

când devi bărbat, să mă cauți 
nu am devenit bărbat
dar există un echilibru al tuturor lucrurilor 
văzute

și nevăzute


creierul moale se așează în palmele tale de fetiță-femeie
și începe să cânte imposibilul devenit posibil
trebuie să o recunoști și tu totul tinde să meargă înspre adevăr
dar omul - această cârtiță care nu știe că lumina o să pună capăt 
călătoriei
sapă 
sapă fără oprire 
râzând 
mustind de tot ceea ce există mai bun în balta asta
pe care nu știm cine a umplut-o cu apă
și pești

cale-n dar

mai mic 
mai bun

ianuarie e un scaun - atunci mă găsesc fetele cele mai frumoase
februarie e ceața scoției căzând peste noi 
martie mă lasă să fiu
aprilie continuă jocul pentru că
în mai nu știu cine sunt
nici în iunie nu pot să-mi amintesc nimic
iulie alunecă repejor fără să-mi pese
în august regăsesc cel puțin o comoară 
septembrie mă ascunde departe de oameni 
octombrie nu știe cine sunt
noiembrie mă roagă să mă odihnesc 
decembrie mă spală pentru că trebuie să desenez un cerc mult mai frumos decât cercul acesta

Albia de dincolo de râu

E ciudat cum aleargă oamenii după sens. După o fărâmă de ceva-nu-știu-ce. Și dup-aia te trezești gândac și nu știi ce să faci cu atâtea perechi de picioare. Sau aripi. Sau morții lor. 

Fusese simpatic la Timișoara, chiar dac-am fost măgar uneori. Precum știi, bărbatul trebuie să fie măgar măcar o dată pe zi. Altfel, ceva se diluează și rămâne și mai singur. Și mai copil. E frumos să nu știi ce e dincolo. Dar nu știm nici ce e dincoace de dincolo. Nimic nu știm. 

Voiam să mergem la nu știu ce film și-am greșit ziua. Am fost cam contra-cronometru atunci. E greu uneori, vezi tu, viața are regulile ei, altele decât cele ale scrisului sau mai știu eu ce. Mi-ar plăcea să nu-nțelegi nimic, dar mi-e că tot o să prinzi tu câte ceva într-o plasă de fluturi. Ai prins fluturi când erai mică? Să nu-i prinzi. Să-i lași acolo. Că și fluturii are suflet. Și aripi. Ceea ce noi nu prea. Ceea ce te pune pe gânduri. Ceea ce nu rezolvă problema. 

Și totuși poți să zici câteodată ceva frumos și norii se fac ceva mai altfel. Cât să-i vezi printr-un singur ochi. Te prețuiesc mult, iar asta o poate confirma orice prof neoligofren care-a predat când eram amândoi acolo. În fond, și măgarii sunt animalele lui Dumnezeu. Știu că nu le prea ai cu astea. Nici eu. Nici cu trezitul dimineața. Nici cu dus gunoiul. Poate d-asta-mi place să scriu. Că n-am mai dus gunoiul demult. 

Undeva în Africa există un trib. Și-n tribul ăsta trăiesc și femei și bărbați. Și copii. Și e soare. Iar când nu e soare, plouă. Iar când nu plouă... înțelegi? Undeva în Africa există un trib. Și-n tribul ăsta trăiesc și femei și bărbați. Iar când plouă se deschide ceva deasupra lor și totul e mai ușor. Nu-nțelegi.

Voiam să mergem la nu știu ce film și-am greșit ziua. Am fost cam contra-cronometru atunci. Poeziile înseamnă ceva numai pe hârtie. Și-n tribul din Africa de care-ți ziceam. Și zilele trec una după alta. Și mereu se întâmplă ceva. Chiar dacă oamenii cred că nu se întâmplă nimic. Mereu plouă un pic mai mult și tribul are și mai multă apă. Și gândacul se obișnuiește cu sine. Iar cărțile se scriu din ce în ce mai ușor. Poveștile se spun o singură dată. Poștașul o să primească o bicicletă nouă. El știe asta. 

Arcul bate 2:20. Suntem tot aici. E ciudat cum aleargă oamenii după sens.

2. polul și polul

casadincareieșimcutoții
casa din care ieșim
cu toții
casa din care ieșim cu toții
ia ceasul și du-te
cară-te
nu știe nimeni că l-am dat în urmă cu câteva ore
hai, proust o să fie mândru de tine
nu uita să-ți legi șireturile 
mâinile la spate
spatele drept
ochii la cer
ochii la cer, soldat
casadincareieșimcutoții seamănă și cu tine

1. amin și polul

nietzsche
sfinții 
a douăsprezecea noapte
totulvafibine
mai scriem o poezie
închidem din nou ochii

ce nefast să te naști într-o zi de miercuri 
să ți se spună că o să trăiești cel puțin la fel de mult ca data trecută 
unu doi trei patru cinci șase șapte opt 
nemurirea râde pe la colțuri
hârtie antebraț avionul la roma
dă-ți masca jos andrei aici suntem doar noi 

cercuri până când lumea va părea un pic mai bună 
viața va merita trăită altfel 
maimuțele vor vorbi din nou 
femeia își va găsi bărbatul mort și nu numai
vocația de a nu-și mai aduce aminte

amin

ana are

e sex alcoolic tras la modu' n-am dormit de miercuri 
zi-mi că totul e ca vara un vapor făcut din becuri 
plângi până când îngerii miros a ceafă tamara
cearcăne și vânt trompeta arde tu admiră-mi gara
capul nord mâna pe biblie până când tristan tzara
eugenio gellu naum păsări negre culegea 
zâna zânelor mustește numără până la patru 
unde ești tu țepeș doamne, hai, întinde-mi farfuria
nu-ți găsesc nicicum chilia garda știe să răspundă 
iuda renăscut din ierburi fericirea stă la pândă

traiul

viețuiam ca într-o ciocolată aerată 
și albă
și totul respira înăuntru și în afară 
feriți de intemperii plânsete
frig și foame

an după an după an după an 
mă făceam din ce în ce mai mic 
iar tu din ce în ce 
mai mică

basarabia #1

da, aș fi vrut să mă nasc în basarabia 
să scriu poezie ca acolo 
să vorbesc și să am inima ca acolo
să greșesc din-ce-în-ce-mai-puțin față de mine însumi - tot ca acolo

vă iubesc, dar uneori, 
în inima mea de român știu că voi sunteți altcineva
vă rog să mă iertați
poate și voi știți asta, dar sunteți prea buni și ne lăsați să credem orice 
dacă știți că asta ne face bine

știu că scriu prostii, dar uneori cred că nimic n-o să ne mai salveze
așa cum și voi...

mă gândesc la voi
știu că și voi vă gândiți la mine
asta îmi este de ajuns de cele mai multe ori 
e tot ce poți să faci atunci când cineva e departe