atunci am înţeles
ca locul meu nu mai e pe pământ
ci-n largul cerului ce-n mare se răstoarnă
se prăvăleşte iute să adoarmă
în braţele femeii lui ce ştie tot
şi-i spune numai lui punându-i adevăr în palmă
adoarme cerul fericit
femeia-cer adoarme şi ea fermecată
ar vrea copii cu scâncetul senin dar mai aşteaptă
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
spune, fii liber ca o caracatiță în marțea asta fii liber treci tu pe la mese și întreabă-mă, eu n-o să-ți mai răspund aș putea să știu cine...
-
suntem puntea fără să știm trecem prin timp cu timpanele pline de griji un elefant îmi arată calea seamănă cu mama, cu tata, cu bunicii când...
-
mergi tu să aduci o lumânare? chiar trebuie? doar n-o să stăm aşa, în beznă, o zi şi-o noapte de unde ştii cât are să ţină? nu ştiu atu...
oamenii mici
se face că trecutul mă pândește se face că eu sunt trecutul care mă pândesc îmi fuge mintea pentru că mintea nu poate fi prinsă de nimeni al...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu