să poţi tulbura pe cineva
o apă nemaiatinsă de secole,
încălzindu-se şi răcindu-se o dată cu soarele
cu luna
cu toate cele ce mai zac atârnate de cer
cum ar fi să scrii execrabil şi totuşi
să schimbi pe cineva
de unde dorinţa asta de schimbare
n-ai să găseşti niciodată pe cineva care să-ţi semene, iar asta
o să te mănânce pe dinăuntru, ca un animal crescut
în pădure
barca asta nu e a nimănui
ce-ar fi să aruncăm o privire şi pe malul celălalt
poate cineva ne aşteaptă acolo
poate cineva are să ne spună cum ne putem întoarce
poate câţiva prieteni vechi stau acolo
aşteptându-ne
Începe bine, te prinde, are tot ce-i trebuie, ritm & imagine, şi pe final vin dezastrele alea înrâurite care taie tot filmul :)
RăspundețiȘtergereTrebuie neapărat schimbat acolo.
Aveţi dreptate!
RăspundețiȘtergereAcum, citind, îmi dau seama că ultima strofă e cu totul ruptă de celelalte.
Îmi permit să cred că asta le lipseşte poemelor, (sigur, nu ma refer la calitate, ci la altfel de lipsuri, mai personale) semnalele de felul acesta. S-au tot scris şi s-au tot scris, mai mult singure decât cu mâna mea..dar nu le-a prea vorbit nimeni. Cred că se simt cam singure.
Mulţumesc! Înseamnă enorm!