nu mai pot citi poezii
nu mă mai interesează inimile altora
nu mai pot să văd decât inimile noastre
înodându-se, desfăcându-se după bunul lor plac
jucându-se ca doi copii
ea cinci
el nouă ani
raiul a fost clădit cu mare grijă pentru doi
un singur om în plus ar fi rostogolit raiul
pe şarpe nu-l mai socotim
joi, 28 iulie 2011
miercuri, 27 iulie 2011
8 povești
1. Povestea cu RA - 27 iulie 2011
Îl ascultam pe Ruse şi mi-am dat seama că-n toată nebunia asta cu dependenţa, cu minţile libere şi minţile care controlează, există ceva, un lucru sau, mai degrabă o persoană asupra căreia mă puteam opri oricând, oricum. Ar fi înţeles. Şi n-aveam nevoie decât de asta.
Văzusem filmul ăla nenorocit cu Jack Nicholson şi Louise Fletcher, n-am să vă povestesc acum - ideea e că nu mi-a plăcut. Ştiam că tot demersul ăsta s-ar putea să se ducă dracului, dar era singura mea şansă, ultima. Da, ultima. Nu ştiam care e secretul lui şi care e de fapt povestea cu Miller, dar, până la urmă ce se mai putea întâmpla? Mi-ar fi spus că-i o porcărie şi basta. M-aş fi apucat de pictură. Da' porcăria era alta: eram incapabil să pictez. E, una peste alta omul ăsta era deja un produs. Şi-a realizat chestia asta. Ba nu, era un om ca toţi oamenii, poate ceva mai deschis. Nu ştiu dacă şi-a propus sau nu toată treaba aia cu The Doors; e ca şi cum aş începe eu să vorbesc despre Gilmour. În fond, care-i diferenţa? Niciuna! Puteam totuşi să mă opresc la ea, iar asta-mi făcea sufletul să sară, înţelegi asta? Chiar dacă ştiam că sunt un nenorocit, chiar dacă ştiam că-mi merit pedeapsa. Cel puţin, mă bucurăm, mă bucuram al dracului de tare.
Citisem Black Job într-o după-masa pe care, oricât m-aş minţi, n-am s-o uit prea curând. Îmi amintesc tot felul de frânturi, unele din ele, foarte mişto. N-am să citez; sunt convins că volumul încă se mai găseşte, parcă era şi pe net. Da, aşa ajunsesem şi eu la el. C.ocaine mi-a plăcut extraordinar de mult. Îmi spunea că iubise, la un moment dat, aşa cum făcusem şi eu. În fond, doar asta-i apropie pe oameni.
"fiecare bărbat pe care îl văd
are un penis mai mare decât al meu
braţe mai puternice" şi aşa mai departe.
"Vrei să citeşti? Târăşte-te, mă! Târăşte-te dacă vrei să citeşti!"
Treaba asta cu cititul nu era, aşa cum s-ar putea crede, un soi de relexare. Eram oricum vrei tu, dar nu relaxat. Poate nu mă născusem pentru asta.
Iubisem. Iubeam şi-acum. Prost moment să te-apuci să scrii o carte, tovarăşe! Dar am trecut repede şi peste asta. Mi-am zis că poate să-mi mai şoptească ea câte ceva şi, cum necum, tot o scot la capăt. Şi-aşa scria mai mişto decât mine. Pe bune!
Capitolele despre oraş, care nu mai ştiu dacă mi-au plăcut, dar care aveau să-l anunţe, nu mi-au ocupat atât de mult; am recitit apoi, deşi n-aş ştii să spun exact în ce moment al zilei mă aflam.
"conştiinţe moarte cândva
dubluri crestate cu puţin timp
mii de pierderi identice cu ale noastre
mâinile mi-au căzut
gura mi-e mai liniştită că niciodată
iar podul palmelor mele transforma totul în ceva lichid"
Nu mai ştiam dacă sunt versurile mele sau ale lui, nu mai conta. Pesemne mă simţeam foarte liniştit. Pierderile te liniştesc. Îţi amintesc că ştii să suporţi şi durerile. Durerile însă erau mult mai vechi decât momentul la care vorbim. (pentru că se pare că vorbim). Tot aşa, nu mai ştiu dacă era vară, toamna, sau mama mă-sii, se-nserase, lucrurile s-au legat cum se poate mai repede şi mai frumos - Pinochio nu dăduse încă buzna în vieţile noastre.
Am crezut c-o să murim legaţi unul de inimă celuilalt, dar iată că nu mai suntem nici legaţi, nici n-am murit încă. Iar asta e bine. Nu ştiu de ce e bine. Pur şi simplu e bine. Pur şi simplu se întâmplă, fără să întrebe pe nimeni.
Asta era diferenţa dintre frică şi spaimă. Diferenţa dintre "nu mai veni" sau "mama mă-sii, nu putem muri decât o dată". N-au mai contat nici hainele, nici nimic altceva. Milioane de particule pe care altfel le-aş fi aranjat c-o meticulozitate absolut dementa. De flori nu uitaserăm, nici de Micul Prinţ sau planeta lui.
Nu mai ştiu cum s-a terminat. Apoi am făcut pe detectivul, apoi am crezut c-o să moară într-un mod cu totul şi cu totul idiot. Idiotul eram eu, dar asta-i altă poveste. Iar Dostoievski, culmea, nu era atât de departe.
Pentru că oricât ai vrea, poveştile seamănă. Şi când mi-am dat seama de asta, când mi-am dat seama că de fapt călăul eram eu, lucrurile s-au mai calmat. Nu murisem. Andrei scria la a doua carte...
Eram mort după filosofie. Sau, mă rog, după ceea ce îmi imaginam eu că trebuie să fie filosofia. O treabă preluată tot de la... Aşa. Mi-a plăcut coperta aia. Îmi amintea de Sinead. Ce porcărie, nu? Nu mă ducea capul mai mult decât acum, asta-i clar. Zice, nu-mi împrumuţi şi mie cartea asta? Zic, ba da. Că dup-aia să-mi spună că e cam multă pornografie acolo şi că aşa-şi-pe-dincolo.
Jur pe rândurile-astea că uitasem complet de scenă din hol şi de toate celelalte. Nu citeam pentru asta. Nu ştiu pentru ce anume citeam, dar de scenele de sex uitasem complet. Cartea a rămas tot la el. Şi eu am două cărţi de Kundera de la... de una din ele nu s-a atins nimeni, nici măcar eu.
Marea şi telefonul meu veşnic închis - asta-i o altă poveste frumoasă. Ce pot să zic, e bine când nu te mai doare, când nu-ţi mai vine să-ţi sfâşii carnea şi ce mai ai. E chiar bine, afli că se poate trăi şi altfel. Un fel de revelaţie, dracu ştie. Citisem pe net cum se termină, i-o dădusem profului înainte să termin toată povestea. Mă oprisem, nu ştiu de ce, pe la jumătate. Am adorat sfârşitul ăla, m-auzi, l-am adorat! Cineva reuşise, în sfârşit, să scrie un final fericit, chiar dacă nu era al meu, chiar dacă nu era al lui.
N-o să mă plictisesc niciodată... n-o să mă plictisesc, îmi spuneam. Sau cel puţin aşa înţelegeam eu limba engleză. Îmi repetam într-una vorbele astea, amintindu-mi de fluturele scufundat în apă adunată în cadă, tresărind, stingându-se apoi. Cineva trebuia să moară-n povestea asta. Edward Norton - numele ăsta încă-mi mai spunea câte ceva, pe celălalt nu l-am recunoscut niciodată. Oricum, nu eram sigurul care-i văzuse, iar asta nu mă putea intriga. Îmi imaginam câţi prosti l-au văzut poate-n aceeaşi zi, în aceeaşi săptămâna cu mine şi n-au înţeles absolut nimic.
2. Nemesis sau povestea cu demonii - 28 iulie 2011
Ca să nu existe discuţii, sau, mă rog, discuţii care nu se cuvin, trebuie s-o lămurim şi pe-asta cu demonii. Scăpasem de ceva vreme şi eram atât de uşor. Uşor ca un fulg de noiembrie. De fapt nu ştiu dacă descătuşarea era marea problemă. E mai greu până când cineva se-ndură de tine şi-ţi anunţa libertatea. Eşti liber, vierme, târăşte-te! Până la aripi nu ajunsesem încă.
E greu să pui degetul exact pe momentul căderii tale. De-obicei nu prea ştii ce te-a lovit şi de ce. "Eşti prost, vierme, eşti prost." Dar atât. Apoi Agonia devine plăcută, plăcută foarte. Într-o dimineaţă rămâi fără baterii. Refuzi să mănânci, nu mai cunoşti pe nimeni, nu te mai cunoşti pe tine, cerul îţi fuge de deasupra capului. Pământul se usucă cât ai clipi. Dar eşti vlăguit. Silabiseşti ceva. "Mi-aş fi dorit să stau la mansardă. Oraşul se vede altfel de-acolo. Norii au alte-ntelesuri."
Cu învierea se-ntâmplă cam la fel; o vezi când e deja acolo. Instalată confortabil şi fără vreun gând de plecare. "Mi-am uitat rucsacul, bocancii, dracu ştie." Asta-i tot ce-ai s-auzi. Îţi dai două palme, faci un duş rece - e tot acolo. Zice: "Nu-mi citeşti şi mie ceva? Un pahar de apă poţi să-mi aduci şi tu." Şi-i aduci, ce dracu să faci?! Te-aşezi, nu zici nimic. Totul e o tăcere nesfârşită, dar zâmbeşti. Ca şi cum cineva ţi-ar trânti în faţa ochilor o inscripţie cu "Acum eşti bine". Şi-apoi zice: "Ce, mă, credeai c-o să mori? Prostule!" Şi tu-l aprobi. Trec ore şi minute pe care nu le mai văzusei până atunci. Nu mai contează. Te bucuri. E ca o friptură pe care tu ai fi făcut-o cu mâinile tale. Ca un vis pe care l-ai descifrat de unul singur şi ştii că ai cheia. Ai cheia şi nu ţi-o poate lua nimeni. Eşti liber, pizda mă-sii, e cel mai frumos lucru pe care poţi să-l ai.
Aşa mi-a venit ideea asta cu demonii. Deşi nu ştiam cum i-am pus pe fugă pe nemernici, ştiam că are să-mi iasă de câte ori vreau. Nu voiam să mă-mbogăţesc. De fapt banii erau un pretext. Eram destul de leneş, iar asta mă mai făcea să uit. Aşa că am sunat la ziar:
- Alo! Bună ziua! Vreau să dau un anunţ!
- Cum vă numiţi?
- Cum mă numesc? La dracu cu numele voastre! Zic, nu ştiu cum mă numesc, doamnă!
- Aveţi chef de glume?
- Nu, n-am. Dumneavoastră?
Şi dintr-o dată a izbucnit în râs, frate. Un râs de-ăla prietenos, ziceai că ne cunoaştem de-o viaţă. Îmi venea s-o-ntreb, tu ce părere ai de filmu' din primu capitol. Să mă ia dracu, nu ştia de carte, de rândurile alea.
- De ce râdeţi?
- De ce să nu râd?
Rămăsesem tablou. Se prinsese?
- Păi, nu, adică eu...
- Da, locuiţi în oraş?
- Da.
- Ce flori vă plac?
Un tablou cu Rembrandt. Ce era să-i zic? Culmea era că-mi plăceau florile.
- Nu e problema mea, te descurci.
- Bine. La 7?
- Unde?
- La dumneavoastră acasă. Da' dacă vă vine vreo idee, rămâneţi fără...
Ce idee, femeie? Eşti nebună? Ce idee? În casă era vraişte. Zici că fusese reconstituirea luptelor de la Mărăşeşti. N-aveam nimic de mâncare sau de băut.
- V-am speriat?
- ... Da
- Bun.
I-am dat adresa. Mi-a închis brusc. Era şi trei jumătate. Mai aveam destul timp să mă gândesc la ceva deştept.
În fine orele alea au trecut ca dracu de încet. Nici nu ştiu de ce, chiar nu mă gândisem la nimic anume. De fapt, nu mă gândisem la nimic. Nici măcar nu credeam c-o să visa.
Sunase la uşă, avea-n mână o floare foarte frumoasă. "E pentru tine." Am luat-o.. după vreo cinci secunde am aruncat un "Mulţumesc! Rămânem la uşă?" "Nu, sigur că nu!", apoi mi s-a pus că o pată de-aia nasoală pe ochi şi n-am mai văzut nimic. Nu ştiu ce s-a-ntâmplat. Venise la furat? Da' ce să fure? Nu prea aveam de nici unele. Microfonu'! În paştele mă-sii! Microfonu'!
Microfonu' era acolo. Toate erau la locul lor. Ea plecase, bineînţeles. Da' fără să lase-un bilet, băi, nene? Gata. Sun la ziaru' ăla de căcat, să vezi ce-i fac.
- Alo! Cine-i acolo?
- Alo! Vă ţineţi de glume?
Nu era ea. Clar!
- Mă scuzaţi, zic. Aş vrea să vorbesc cu colega dumneavoastră.
- Care colega?
- Sunasem ieri.
- Puteţi să-mi spuneţi mie. Da' mai repede, că n-am toată ziua la dispoziţie.
'tuzzz!
- A venit la mine-acasa!
- Nu mă priveşte.
- E nebună! Nenbună!
- Vă-nchid, să ştiţi.
- Doamnă, staţi să ne-nţelegem. Cum o pot găsi pe colega dumneavoastră?
- Cerasela? A plecat la munte ieri seară, nu ştiu când se-ntoarce.
Cerasela?! Ce trăsnaie! Nu arata ca o Cera sela. Mai degrabă ca o... da' să lăsăm asta. Cum căcat pleca asta la munte aşa, peste noapte? Şi job-u'?
- Cum a plecat?
- A plecat.
- Şi job-u'?
- E fica patronului, dom'le. Nu vă priveşte!
Şi mi-a-nchis! Mi-a-nchis şi asta! În ţara asta dacă te priveşte, deja ai o problemă.
- Păi pe mine mă priveşte, duduie, mă priveşte! S-a-nţeles?!
Vorbeam singur. Dar oare de ce era aşa sictirita? Era supărată de-a dreptul, dacă stau bine să mă gândesc. Să fie şi Cera sela amestecată-n toată treaba asta? Iar îmi venea se rad. Ea e la munte cu cine-ştie-cine, iar asta stă la telefon cu toţi zmintiţii.
După vreo săptămână m-a sunat! Ea era!
- Alo?!
- Cum a fost la munte?
- De unde ştii? Curva aia ţi-a zis? O dau afară!
Aşadar, nu era o sfântă. Sau, cine ştie, poate o supărase cu ceva, mititica!
- Aşa să faci, i-am zis.
- Cum să fie, ca dracu! Am murit de frig, n-am mâncat mai nimic, nu ştiu ce mi-a trebuit mie munte! Îţi mai aminteşti ceva?
- Mi-l amintesc pe dracu! Nu mai ştiu absolut nimic.
- Ţi s-a făcut rău. Eu m-am speriat şi-am plecat. N-am vrut să mă găsească cineva cu tine acolo, făcut lat.
Cine s-o găsească, frate, la mine acasă? Mama?!
- Bine! Asta-i tot? Ai luat şi floarea cu tine?
- Am luat-o, da!
- Pentru ce?
- Aşa am considerat, să n-o las acolo cu tine.
- Să nu cumva...
- Azi, la 7?
- Iar?
- E ultima ta şansă, să ştii!
- Să te ia dracu!
I-am închis, bineînţeles. Speram să n-o mai văd. Cu ce drept, dom'ne, se baga ea în vieţile mele? Ce voia de la mine? Se mai dăduse şi cu două chile de parfum! Şi p-ăla l-o fi şterpelit de pe undeva! Patronu' din franzelă!
Nu-mi termin bine fraza că sună la uşă. O fi venit cu avionu', îmi zic. Apoi bufnesc în râs. Frate, asta mi-a vorbit din faţa blocului, sau cum?
- Am venit!
- Intră!
- Să nu ţi se mai facă rău, da?
- Oi fi fost emoţionat, ce vrei?
- Sper că de data asta nu mai ai nicio emoţie. Ce voiai să scriem la ziar?
- Voiam să scrieţi că alung demonii.
- Orice fel de demoni sau doar p-aia mici şi neînsemnaţi.
- Mici pe pizda mă-sii! Pe toţi!
- Păi, e bine. Nu vrei să-ncepi cu mine?
- Nu, nu vindec femei. Femeile se vindecă singure. Nu-i treaba mea.
- Aşadar, ţi-e frică.
- Da, ţi-am spus că mi-e frică. Cum se face că vorbim la per tu?
- A, vă rog să mă scuzaţi?
- E, da, de parcă mai contează acum.
- Te costă, să ştii!
- Cat?
- Destul de mult. Tu-ţi dai seama ce mă pui să fac?
- Te pomeni că tăticu' nu e de-acord!
- Păi nu e!
- De ce să nu fie?
- Pentru că-i absurd, domnule!
- Şi dumneata nu eşti absurdă? De ce-ai venit?
- N-ai zis c-alungi demonii? Am şi eu.
- Da' nu ştiai de treaba asta cu demonii până să ţi-o spun.
- Ce-are a face?
- Păi are. Pentru ce-ai venit?
- Prietenul meu e nebun. Vrea să mă omoare.
- Pune-l pe tăticu' pe urmele lui.
- Nu se poate!
- Cum să nu se poată?
- Nu se poate, tăticu' n-are nicio putere.
N-am înţeles de ce, subit, taică-său nu mai avea nicio putere. Nici eu nu mai aveam nicio putere. Să se ducă de unde-a venit. Mă simţeam că la balamuc.
- N-am cu ce să te servesc.
- Ia uite, un cub rubic, ştii să-l faci?
Habar n-aveam. Era, aşa, mai mult pentru impresie. M-am tot gândit să-l dau cuiva să-l rezolve. L-aş fi rotit doar de câteva ori, atât cât să-l pot face singur la loc. Cine ştie când ar fi fost nevoie şi de asta.
- Nu, nu ştiu.
- Ce-mi dai să ţi-l rezolv.
- Un fursec!
- Ai zis că n-ai!
- Păi n-am. Non-stop-u-i aproape!
- Te duci tu să cumperi fursecuri?
- Un fursec, aşa ţi-am promis. Şi nu-l cumpăr eu, tu-l cumperi!
- Sunteţi impertinent, domnule! De unde-l aveţi?
- Ce?
- Cubul!
- Moştenire! Bunicu' mi l-a dat!
- Dacă nu-ncetaţi, am să plec!
- Te poftesc!
- Da? Aşa?
- Aşa!
Apoi m-am calmat. Aşa, dintr-o dată, nu ştiu de ce. Îmi părea chiar simpatică. I-am zis "Bine, poţi să rămâi." Apoi, după o pauză, mi-a dat cea mai tare idee din săptămâna aia.
- Uite ce-i! Lasă ziarul! Cunosc îndeajuns de multă lume-n oraşul ăsta şi nu e ceea ce crezi tu că e. Eu ţi-i aduc, tu-i rezolvi, iar eu primesc jumătate.
Jumătate?!? Da' ai tupeu, frate! Eu fac toată treaba şi tu vrei jumătate...
- Nici în vise, i-am întors-o!
- Atunci poţi să-ţi iei adio!
- Să-mi iau adio? Mă reclami?
- Aş putea să fac şi asta, ştii bine!
Între noi fie vorba, nu ştiam absolut nimic. Iar treaba cu demonii nu era probata. M-am lăsat convins. Nu aveam ce altceva să fac.
Întâi mi-a adus o fetiţă, până-n optsprezece ani. O părăsise iubitul. Era într-o stare deplorabilă, nici nu mai ştia cum o cheamă. I-am oferit o cafea. A băut-o ca pe apă, m-am şi speriat. Mi-a povestit toată-ncurcatura, ea a intrat în bucătărie complet goală, aşa cum o rugusem. S-a apropiat uşor. A privit-o în ochi pe faţă şi i-a şoptit uşor "Acum eşti liberă!" A-nceput să clipească, apoi a zâmbit. Ne-a zâmbit amândurora, s-a ridicat, şi-a luat gentuţa şi paltonul din cuier şi-a plecat fără să scoată un cuvânt.
- Aşadar a mers, mi-a zis.
- Şi eu sunt destul de uimit, dacă-mi permiţi un moment de sinceritate, i-am răspuns.
Am repetat procedura cu alţi câţiva. Jumătate de oraş auzise de toată isprava. Banii veneau şi veneau. Oamenii se curăţau cât ai clipii. N-am dat greş niciodată. Nimic neprevăzut. Toţi erau de bună credinţă. Până-ntr-o după-masă când am auzit amândoi bătăi foarte puternice în uşa de la intrare.
- Cine e?
- Să plecaţi! Să plecaţi, altfel va trebui să vă venim de hac!, a zis unul cu o voce destul de impunătoare!
Au mai bătut de câteva ori, apoi au plecat. Nu ştiu de ce, da' ne-a cam speriat faza asta. Şi-am zis, ştii ceva, hai să plecăm! A zis că ştie ea un bătrân c-o casă frumoasă. Am mers acolo - foarte simpatic bătrânelu'. Ne-a zis că el o să moară în curând, că ne iubeşte ca pe copiii lui (pe mine mă vedea pentru prima dată!) şi că ne lasă tot. "O să moară?! Ce dracu?! Pare chiar vesel!", mi-am zis în gând. "O să mor, da!". Paralizasem, îţi dai seama. Moşu' mă auzise. Nu ştiu cum! Să mă ia naiba dacă am scos măcar un cuvânt! "Şi ştiu că eşti un băiat bun! O să sfârşesc curând!" Ceea ce a şi făcut la scurtă vreme după aceea. Am rămas, aşadar, cu tot căsoiul ăla de care ne-grijam cum nu se poate mai bine. Până şi eu... pusesem osul la treabă. Am rams cu căsoiul şi cu... apropo, n-o chema Cerasela!
E greu să pui degetul exact pe momentul căderii tale. De-obicei nu prea ştii ce te-a lovit şi de ce. "Eşti prost, vierme, eşti prost." Dar atât. Apoi Agonia devine plăcută, plăcută foarte. Într-o dimineaţă rămâi fără baterii. Refuzi să mănânci, nu mai cunoşti pe nimeni, nu te mai cunoşti pe tine, cerul îţi fuge de deasupra capului. Pământul se usucă cât ai clipi. Dar eşti vlăguit. Silabiseşti ceva. "Mi-aş fi dorit să stau la mansardă. Oraşul se vede altfel de-acolo. Norii au alte-ntelesuri."
Cu învierea se-ntâmplă cam la fel; o vezi când e deja acolo. Instalată confortabil şi fără vreun gând de plecare. "Mi-am uitat rucsacul, bocancii, dracu ştie." Asta-i tot ce-ai s-auzi. Îţi dai două palme, faci un duş rece - e tot acolo. Zice: "Nu-mi citeşti şi mie ceva? Un pahar de apă poţi să-mi aduci şi tu." Şi-i aduci, ce dracu să faci?! Te-aşezi, nu zici nimic. Totul e o tăcere nesfârşită, dar zâmbeşti. Ca şi cum cineva ţi-ar trânti în faţa ochilor o inscripţie cu "Acum eşti bine". Şi-apoi zice: "Ce, mă, credeai c-o să mori? Prostule!" Şi tu-l aprobi. Trec ore şi minute pe care nu le mai văzusei până atunci. Nu mai contează. Te bucuri. E ca o friptură pe care tu ai fi făcut-o cu mâinile tale. Ca un vis pe care l-ai descifrat de unul singur şi ştii că ai cheia. Ai cheia şi nu ţi-o poate lua nimeni. Eşti liber, pizda mă-sii, e cel mai frumos lucru pe care poţi să-l ai.
Aşa mi-a venit ideea asta cu demonii. Deşi nu ştiam cum i-am pus pe fugă pe nemernici, ştiam că are să-mi iasă de câte ori vreau. Nu voiam să mă-mbogăţesc. De fapt banii erau un pretext. Eram destul de leneş, iar asta mă mai făcea să uit. Aşa că am sunat la ziar:
- Alo! Bună ziua! Vreau să dau un anunţ!
- Cum vă numiţi?
- Cum mă numesc? La dracu cu numele voastre! Zic, nu ştiu cum mă numesc, doamnă!
- Aveţi chef de glume?
- Nu, n-am. Dumneavoastră?
Şi dintr-o dată a izbucnit în râs, frate. Un râs de-ăla prietenos, ziceai că ne cunoaştem de-o viaţă. Îmi venea s-o-ntreb, tu ce părere ai de filmu' din primu capitol. Să mă ia dracu, nu ştia de carte, de rândurile alea.
- De ce râdeţi?
- De ce să nu râd?
Rămăsesem tablou. Se prinsese?
- Păi, nu, adică eu...
- Da, locuiţi în oraş?
- Da.
- Ce flori vă plac?
Un tablou cu Rembrandt. Ce era să-i zic? Culmea era că-mi plăceau florile.
- Nu e problema mea, te descurci.
- Bine. La 7?
- Unde?
- La dumneavoastră acasă. Da' dacă vă vine vreo idee, rămâneţi fără...
Ce idee, femeie? Eşti nebună? Ce idee? În casă era vraişte. Zici că fusese reconstituirea luptelor de la Mărăşeşti. N-aveam nimic de mâncare sau de băut.
- V-am speriat?
- ... Da
- Bun.
I-am dat adresa. Mi-a închis brusc. Era şi trei jumătate. Mai aveam destul timp să mă gândesc la ceva deştept.
În fine orele alea au trecut ca dracu de încet. Nici nu ştiu de ce, chiar nu mă gândisem la nimic anume. De fapt, nu mă gândisem la nimic. Nici măcar nu credeam c-o să visa.
Sunase la uşă, avea-n mână o floare foarte frumoasă. "E pentru tine." Am luat-o.. după vreo cinci secunde am aruncat un "Mulţumesc! Rămânem la uşă?" "Nu, sigur că nu!", apoi mi s-a pus că o pată de-aia nasoală pe ochi şi n-am mai văzut nimic. Nu ştiu ce s-a-ntâmplat. Venise la furat? Da' ce să fure? Nu prea aveam de nici unele. Microfonu'! În paştele mă-sii! Microfonu'!
Microfonu' era acolo. Toate erau la locul lor. Ea plecase, bineînţeles. Da' fără să lase-un bilet, băi, nene? Gata. Sun la ziaru' ăla de căcat, să vezi ce-i fac.
- Alo! Cine-i acolo?
- Alo! Vă ţineţi de glume?
Nu era ea. Clar!
- Mă scuzaţi, zic. Aş vrea să vorbesc cu colega dumneavoastră.
- Care colega?
- Sunasem ieri.
- Puteţi să-mi spuneţi mie. Da' mai repede, că n-am toată ziua la dispoziţie.
'tuzzz!
- A venit la mine-acasa!
- Nu mă priveşte.
- E nebună! Nenbună!
- Vă-nchid, să ştiţi.
- Doamnă, staţi să ne-nţelegem. Cum o pot găsi pe colega dumneavoastră?
- Cerasela? A plecat la munte ieri seară, nu ştiu când se-ntoarce.
Cerasela?! Ce trăsnaie! Nu arata ca o Cera sela. Mai degrabă ca o... da' să lăsăm asta. Cum căcat pleca asta la munte aşa, peste noapte? Şi job-u'?
- Cum a plecat?
- A plecat.
- Şi job-u'?
- E fica patronului, dom'le. Nu vă priveşte!
Şi mi-a-nchis! Mi-a-nchis şi asta! În ţara asta dacă te priveşte, deja ai o problemă.
- Păi pe mine mă priveşte, duduie, mă priveşte! S-a-nţeles?!
Vorbeam singur. Dar oare de ce era aşa sictirita? Era supărată de-a dreptul, dacă stau bine să mă gândesc. Să fie şi Cera sela amestecată-n toată treaba asta? Iar îmi venea se rad. Ea e la munte cu cine-ştie-cine, iar asta stă la telefon cu toţi zmintiţii.
**
După vreo săptămână m-a sunat! Ea era!
- Alo?!
- Cum a fost la munte?
- De unde ştii? Curva aia ţi-a zis? O dau afară!
Aşadar, nu era o sfântă. Sau, cine ştie, poate o supărase cu ceva, mititica!
- Aşa să faci, i-am zis.
- Cum să fie, ca dracu! Am murit de frig, n-am mâncat mai nimic, nu ştiu ce mi-a trebuit mie munte! Îţi mai aminteşti ceva?
- Mi-l amintesc pe dracu! Nu mai ştiu absolut nimic.
- Ţi s-a făcut rău. Eu m-am speriat şi-am plecat. N-am vrut să mă găsească cineva cu tine acolo, făcut lat.
Cine s-o găsească, frate, la mine acasă? Mama?!
- Bine! Asta-i tot? Ai luat şi floarea cu tine?
- Am luat-o, da!
- Pentru ce?
- Aşa am considerat, să n-o las acolo cu tine.
- Să nu cumva...
- Azi, la 7?
- Iar?
- E ultima ta şansă, să ştii!
- Să te ia dracu!
I-am închis, bineînţeles. Speram să n-o mai văd. Cu ce drept, dom'ne, se baga ea în vieţile mele? Ce voia de la mine? Se mai dăduse şi cu două chile de parfum! Şi p-ăla l-o fi şterpelit de pe undeva! Patronu' din franzelă!
Nu-mi termin bine fraza că sună la uşă. O fi venit cu avionu', îmi zic. Apoi bufnesc în râs. Frate, asta mi-a vorbit din faţa blocului, sau cum?
- Am venit!
- Intră!
- Să nu ţi se mai facă rău, da?
- Oi fi fost emoţionat, ce vrei?
- Sper că de data asta nu mai ai nicio emoţie. Ce voiai să scriem la ziar?
- Voiam să scrieţi că alung demonii.
- Orice fel de demoni sau doar p-aia mici şi neînsemnaţi.
- Mici pe pizda mă-sii! Pe toţi!
- Păi, e bine. Nu vrei să-ncepi cu mine?
- Nu, nu vindec femei. Femeile se vindecă singure. Nu-i treaba mea.
- Aşadar, ţi-e frică.
- Da, ţi-am spus că mi-e frică. Cum se face că vorbim la per tu?
- A, vă rog să mă scuzaţi?
- E, da, de parcă mai contează acum.
- Te costă, să ştii!
- Cat?
- Destul de mult. Tu-ţi dai seama ce mă pui să fac?
- Te pomeni că tăticu' nu e de-acord!
- Păi nu e!
- De ce să nu fie?
- Pentru că-i absurd, domnule!
- Şi dumneata nu eşti absurdă? De ce-ai venit?
- N-ai zis c-alungi demonii? Am şi eu.
- Da' nu ştiai de treaba asta cu demonii până să ţi-o spun.
- Ce-are a face?
- Păi are. Pentru ce-ai venit?
- Prietenul meu e nebun. Vrea să mă omoare.
- Pune-l pe tăticu' pe urmele lui.
- Nu se poate!
- Cum să nu se poată?
- Nu se poate, tăticu' n-are nicio putere.
N-am înţeles de ce, subit, taică-său nu mai avea nicio putere. Nici eu nu mai aveam nicio putere. Să se ducă de unde-a venit. Mă simţeam că la balamuc.
- N-am cu ce să te servesc.
- Ia uite, un cub rubic, ştii să-l faci?
Habar n-aveam. Era, aşa, mai mult pentru impresie. M-am tot gândit să-l dau cuiva să-l rezolve. L-aş fi rotit doar de câteva ori, atât cât să-l pot face singur la loc. Cine ştie când ar fi fost nevoie şi de asta.
- Nu, nu ştiu.
- Ce-mi dai să ţi-l rezolv.
- Un fursec!
- Ai zis că n-ai!
- Păi n-am. Non-stop-u-i aproape!
- Te duci tu să cumperi fursecuri?
- Un fursec, aşa ţi-am promis. Şi nu-l cumpăr eu, tu-l cumperi!
- Sunteţi impertinent, domnule! De unde-l aveţi?
- Ce?
- Cubul!
- Moştenire! Bunicu' mi l-a dat!
- Dacă nu-ncetaţi, am să plec!
- Te poftesc!
- Da? Aşa?
- Aşa!
Apoi m-am calmat. Aşa, dintr-o dată, nu ştiu de ce. Îmi părea chiar simpatică. I-am zis "Bine, poţi să rămâi." Apoi, după o pauză, mi-a dat cea mai tare idee din săptămâna aia.
- Uite ce-i! Lasă ziarul! Cunosc îndeajuns de multă lume-n oraşul ăsta şi nu e ceea ce crezi tu că e. Eu ţi-i aduc, tu-i rezolvi, iar eu primesc jumătate.
Jumătate?!? Da' ai tupeu, frate! Eu fac toată treaba şi tu vrei jumătate...
- Nici în vise, i-am întors-o!
- Atunci poţi să-ţi iei adio!
- Să-mi iau adio? Mă reclami?
- Aş putea să fac şi asta, ştii bine!
Între noi fie vorba, nu ştiam absolut nimic. Iar treaba cu demonii nu era probata. M-am lăsat convins. Nu aveam ce altceva să fac.
Întâi mi-a adus o fetiţă, până-n optsprezece ani. O părăsise iubitul. Era într-o stare deplorabilă, nici nu mai ştia cum o cheamă. I-am oferit o cafea. A băut-o ca pe apă, m-am şi speriat. Mi-a povestit toată-ncurcatura, ea a intrat în bucătărie complet goală, aşa cum o rugusem. S-a apropiat uşor. A privit-o în ochi pe faţă şi i-a şoptit uşor "Acum eşti liberă!" A-nceput să clipească, apoi a zâmbit. Ne-a zâmbit amândurora, s-a ridicat, şi-a luat gentuţa şi paltonul din cuier şi-a plecat fără să scoată un cuvânt.
- Aşadar a mers, mi-a zis.
- Şi eu sunt destul de uimit, dacă-mi permiţi un moment de sinceritate, i-am răspuns.
Am repetat procedura cu alţi câţiva. Jumătate de oraş auzise de toată isprava. Banii veneau şi veneau. Oamenii se curăţau cât ai clipii. N-am dat greş niciodată. Nimic neprevăzut. Toţi erau de bună credinţă. Până-ntr-o după-masă când am auzit amândoi bătăi foarte puternice în uşa de la intrare.
- Cine e?
- Să plecaţi! Să plecaţi, altfel va trebui să vă venim de hac!, a zis unul cu o voce destul de impunătoare!
Au mai bătut de câteva ori, apoi au plecat. Nu ştiu de ce, da' ne-a cam speriat faza asta. Şi-am zis, ştii ceva, hai să plecăm! A zis că ştie ea un bătrân c-o casă frumoasă. Am mers acolo - foarte simpatic bătrânelu'. Ne-a zis că el o să moară în curând, că ne iubeşte ca pe copiii lui (pe mine mă vedea pentru prima dată!) şi că ne lasă tot. "O să moară?! Ce dracu?! Pare chiar vesel!", mi-am zis în gând. "O să mor, da!". Paralizasem, îţi dai seama. Moşu' mă auzise. Nu ştiu cum! Să mă ia naiba dacă am scos măcar un cuvânt! "Şi ştiu că eşti un băiat bun! O să sfârşesc curând!" Ceea ce a şi făcut la scurtă vreme după aceea. Am rămas, aşadar, cu tot căsoiul ăla de care ne-grijam cum nu se poate mai bine. Până şi eu... pusesem osul la treabă. Am rams cu căsoiul şi cu... apropo, n-o chema Cerasela!
3. Şi zeii mor sau Povestea lu' Ion şi Spuc - 28 iulie 2011
Rebeliunea nu diferă. Libertatea nu diferă. De fapt, despre ce vorbim? Conceptele nu-şi pot depăşi condiţia, pe când oamenii, măcar din când în când, se mai depăşesc unii pe ceilalţi. Copilul rebel şi valetul său aveau să intre-n sufletul meu pe termen nelimitat. Mă simţeam un chiriaş devenit peste noapte. Azilul ăsta nu aducea cu el prea multe bucurii, dar era pentru ei toţi. "Promitem să plătim la timp", îmi spuneau. Păreau băieţi de încredere, însă nu asta mă preocupă pe mine. Mă mutasem urgent după toată treaba aia cu telefonul, aveam îndeajuns de mulţi bani încât să dau şi altora. Aveam o casă foarte frumoasă, îi primeam aproape legat la ochi. Nu mă interesa de unde şi pentru ce veneau, nici când îşi iau tălpăşiţa.
Într-o dimineaţă mi-a fost dat să găsesc o scrisoare. Un scris foarte frumos, că de femeie (deşi aici nu erau, încă, decât câţiva bărbaţi rămaşi, efectiv, pe drumuri). "M-am săturat. De mine şi de voi toţi. De casa asta. De lumea asta care nu mă lasă nu să trăiesc, ci să fiu! Nu am destui bani să-ţi plătesc, aşa că voi pleca pur şi simplu."
Nu ştiu nici până-n ziua de azi cine-a iscălit biletul ăla. Căci era mai degrabă un bilet, o ciornă, nicidecum o scrisoare în toată puterea cuvântului. I-am chemat pe toţi, i-am numărat de câteva ori, nu lipsea nimeni. Erau toţi acolo. Cu ochii plânşi, absolut toţi erau în camera aceea mare şi luminoasă. Atunci cine dracu scrisese biletul? Sau era o glumă a vreunuia dintre ei? Dar de ce? Cu ce rost?
- Cine-a scris, mă, biletul ăsta? Hm?
Dădeau din umeri ca nişte forme lipsite de orice fel de convingeri. Păreau destul de sinceri, i-adevărat. Dar treaba cu biletul trebuie totuşi lămurită, îmi spuneam. N-a fost aşa.
Într-o noapte, cu puţin după miezul nopţii, s-au afumat, au băut bine şi s-au apucat de miştouri. Te bag în mă-ta, ba! Te bag în mă-ta şi s-a terminat! M-ai auzit?! Şi tot felul de alte nesăbuinţe pe care la ora asta nu-mi vine să le mai înşir. Ce pot să zic, m-au luat toate transpiraţiile! Apoi mi-au zis c-a fost o glumă, că, deh, fiecare cu umorul primit de la natura şi aşa mai departe. Ilinca i-a dat afară chiar în noaptea aia! N-au mai dat nicio veste, pentru o vreme. Anotimp peste anotimp, ca-ntr-un caiet în care paginile se acoperă unele pe altele, ascunzând crime şi criminali într-o fugă sora cu nebunia.
- Libertatea se plăteşte, mi-a spus! Şi-am să-i gonesc până la unul, dacă-i nevoie!
Am adormit la puţin timp după aceea. Am visat tot felul de oameni cărora le creşteau aripi. Zburau de nebuni dintr-un copac în altul fără să spună nimănui ce au de gând şi de ce se grăbesc într-a un hal. Unul căzut murmură într-o prăpastie. "Ce e cu tine, omule", am zis. Sfârşitul şi-aproape, mi-a răspuns, credea, cu ultimele puteri. N-a murit însă. L-am visat la câteva nopţi după aceea. Era înconjurat de trei copiii frumoşi. Mi-a spus că e fericit şi m-a lăsat să plec.
- Şi zeii mor, o auzeam spunându-mi din lumea de dincolo de vis.
Am ştiut că totul are să fie bine. Că nimeni nu mă mai poate răpi din casa aceea, din braţele acelea de femeie ce se poate transforma în copil cât ai clipi o singură dată.
Într-una din plimbările noastre zilnice i-am zărit pe amândoi scriind poezii trecătorilor. Suspinau mai ceva ca atunci, în casă. În pălărie erau doar câteva monezi. Scriau, scriau să-şi rupă mâinile. Trecătorii râdeau. "Nu ne plac poeziile astea. Mai încercaţi!". Scriau altele şi altele. A trebuit să plecăm imediat. Parcurile îşi luau culori din ce în ce mai ciudate. Nu mai plouase de luni de zile. Trebuia să ne întoarcem acasă.
Într-o dimineaţă mi-a fost dat să găsesc o scrisoare. Un scris foarte frumos, că de femeie (deşi aici nu erau, încă, decât câţiva bărbaţi rămaşi, efectiv, pe drumuri). "M-am săturat. De mine şi de voi toţi. De casa asta. De lumea asta care nu mă lasă nu să trăiesc, ci să fiu! Nu am destui bani să-ţi plătesc, aşa că voi pleca pur şi simplu."
Nu ştiu nici până-n ziua de azi cine-a iscălit biletul ăla. Căci era mai degrabă un bilet, o ciornă, nicidecum o scrisoare în toată puterea cuvântului. I-am chemat pe toţi, i-am numărat de câteva ori, nu lipsea nimeni. Erau toţi acolo. Cu ochii plânşi, absolut toţi erau în camera aceea mare şi luminoasă. Atunci cine dracu scrisese biletul? Sau era o glumă a vreunuia dintre ei? Dar de ce? Cu ce rost?
- Cine-a scris, mă, biletul ăsta? Hm?
Dădeau din umeri ca nişte forme lipsite de orice fel de convingeri. Păreau destul de sinceri, i-adevărat. Dar treaba cu biletul trebuie totuşi lămurită, îmi spuneam. N-a fost aşa.
Într-o noapte, cu puţin după miezul nopţii, s-au afumat, au băut bine şi s-au apucat de miştouri. Te bag în mă-ta, ba! Te bag în mă-ta şi s-a terminat! M-ai auzit?! Şi tot felul de alte nesăbuinţe pe care la ora asta nu-mi vine să le mai înşir. Ce pot să zic, m-au luat toate transpiraţiile! Apoi mi-au zis c-a fost o glumă, că, deh, fiecare cu umorul primit de la natura şi aşa mai departe. Ilinca i-a dat afară chiar în noaptea aia! N-au mai dat nicio veste, pentru o vreme. Anotimp peste anotimp, ca-ntr-un caiet în care paginile se acoperă unele pe altele, ascunzând crime şi criminali într-o fugă sora cu nebunia.
- Libertatea se plăteşte, mi-a spus! Şi-am să-i gonesc până la unul, dacă-i nevoie!
Am adormit la puţin timp după aceea. Am visat tot felul de oameni cărora le creşteau aripi. Zburau de nebuni dintr-un copac în altul fără să spună nimănui ce au de gând şi de ce se grăbesc într-a un hal. Unul căzut murmură într-o prăpastie. "Ce e cu tine, omule", am zis. Sfârşitul şi-aproape, mi-a răspuns, credea, cu ultimele puteri. N-a murit însă. L-am visat la câteva nopţi după aceea. Era înconjurat de trei copiii frumoşi. Mi-a spus că e fericit şi m-a lăsat să plec.
- Şi zeii mor, o auzeam spunându-mi din lumea de dincolo de vis.
Am ştiut că totul are să fie bine. Că nimeni nu mă mai poate răpi din casa aceea, din braţele acelea de femeie ce se poate transforma în copil cât ai clipi o singură dată.
Într-una din plimbările noastre zilnice i-am zărit pe amândoi scriind poezii trecătorilor. Suspinau mai ceva ca atunci, în casă. În pălărie erau doar câteva monezi. Scriau, scriau să-şi rupă mâinile. Trecătorii râdeau. "Nu ne plac poeziile astea. Mai încercaţi!". Scriau altele şi altele. A trebuit să plecăm imediat. Parcurile îşi luau culori din ce în ce mai ciudate. Nu mai plouase de luni de zile. Trebuia să ne întoarcem acasă.
4. Ultima poveste (sau poate nu) - 31 iulie 2011
Lucrurile păreau să se fi liniştit, ba chiar pot spune că ne obişnuiserăm, într-un sens care nu are nimic a face cu banalitatea. Sau cel puţin aşa se vedeau lucrurile de la fereastra uriaşă lângă care stăteam necontenit. Mi-am amintit întâi de bătrânul ce avusese de gând să-şi aprindă hainele săptămâna trecută. "Nu plec! Nu plec nici mort! O să ard doar puţin, dar o să se termine, voi ardeţi aşa de când vă ştiu şi nimeni nu are nimic împotriva voastră. Acum, sigur, toată întâmplarea devenise cât se poate de publică, dar bătrânul era mai serios că niciodată. Îl văzusem de la fereastră în alte câteva situaţii similare de-a lungul timpului (carea păşea după propriul lui plac, fără să ne întrebe niciodată nimic!) - eşuase de fiecare dată. Acum însă lucrurile păreau să fie schimbate. Mi-era frică, o frică groaznică, îmi spusesem că "o dată şi-o dată tot îi va reuşi". Gândul ăsta mă înnebunise. Însă nu puteam să-i spun nimic. Oricât mi-aş fi dorit, mâinile mele erau prea moi, umerii mei, prea reci, pentru a-l opri. "Poate că pe asta se bizuie", a şoptit Ilinca de undeva din colţul camerei. Se gândea la ale ei. Sau la ale mele, nu ştiu, era tot una.
- Dar dacă-i o farsă?, i-am spus.
- Adică face pe deşteptul?
- Dimpotrivă. Dac-o să aprindă carpele alea năclăite şi-n locul lui o să ardă altcineva?
- Primarul?
- Cu toţii, nu ştiu.
- Îl crezi atât de puternic?
- Bine, măcar câţiva... Cum ar fi să fie cu putinţă.
Dar nici n-am apucat să-mi termin întrebarea că bărbatul făcu cale întoarsă, că de fiecare dată până atunci. "A plecat", am zis aproape inert. Povestea câinelui care stătea mereu la adăpost, chiar şi-atunci când, vă spun, n-avea de ce să se adăpostească şi pui gălbejiţi care mureau pe capete în toamna aceea, toate păreau să se lege, iar noi nu mai puteam ieşi din camera noastră. "Cel puţin pentru-o vreme, îmi spunea." O credeam pe cuvânt, de parc-ar fi fost vorbele mele, de parcă eu le-aş fi gândit înainte şi i le-aş fi şoptit, fără să ştiu, în timpul somnului. "Să fie clar, am spus, povestea asta nu e despre Zenobia - avem şi noi dreptul la o poveste". Iar atunci, şi mai bizar, mi l-am amintit pe "Gălăgie", un bătrânel care, în fond, semăna foarte mult cu cel despre care tocmai v-am vorbit. Aveau aceeaşi pasiune - sfârşitul. Primul pare să-şi fi jurat că sfârşitul va veni o dată cu el, că el va declanşa totul, eroul sfârşitului de lume, pe când al doilea, ca un frate geamăn, vorbea despre sfârşit, dar într-un registru, ai zice, aproape diferit. Că deh, şi sfârşiturile au registrele lor.
"- Nu vreţi să fiţi salvaţi, viermilor. Va cam meritaţi soarta dar eu, mă, viermilor, nu pot permite una ca asta" - erau cuvintele pe care le spunea zi de zi, lipite de multe altele, chiar mai aspre de-atât.
"- Până când, mă, cretinilor?", urlă din străfundul sufletului. Alteori era calm şi împăciuitor. Vorbea despre sfârşit că despre raiul de dinainte de păcat. Adam şi Eva erau două flori în grădina lui Dumnezeu. Altceva nimic, după spusele sale. Rar, născocea câte ceva şi despre fericire, dar uita repede şi se întorcea la ale lui. Care ale lui? Nici el nu ştia prea bine. Uneori aveam senzaţia că mă recunoaşte, că vrea să-mi spună ceva numai mie, între patru ochi, alteori era omul pe care-l dispreţuiam cel mai mult, în ciuda curajului său.
- Uneori pur şi simplu avem nevoie să fim iertaţi, i-am spus Ilincăi ştiind că are să înţeleagă. Chiar şi-atunci când nu facem nimic împotriva a ceea ce trăim, chiar şi-atunci când suntem cele mai bune şi mai calde fiinţe de pe pământ, până şi-atunci avem nevoie să fim iertaţi.
- Avem nevoie de iertare că de o bucată de pâine albă, mi-a răspuns ea, zâmbind cu tot sufletul.
M-am lăsat atunci pe genunchii ei de copil şi-am stat aşa câteva minute. Îmi amintesc atât de puţin din clipele acelea. Îmi povesteşte mereu despre lucrurile pe care le-am spus, "atâtea lucruri dintr-o singură înghiţitură", eu în schimb, nu mai ştiu mare lucru. Îmi amintesc doar de nişte morişti sau avionaşe din hârtie.
- Ştii să faci un avion?, i-am spus
- Să-l desenez?
- Un avion din hârtie.
Am luat o coală şi i-am spus tot ca unui copil: Aşa, aşa, apoi aşa - ai grijă la vârfuri, la colţuri, aripile sunt cele mai importante! Ai grijă ca toate laturile să fie perfecte, altfel...
Ştiuse însă. Le făcea mai bine decât le făceam eu. N-a fost chip să mă supăr. În câteva săptămâni am umplut oraşul de ele. Uneori le mai însemnam cu câte ceva. Pe furiş, le îmbuibam cu poeme frumoase. Nici unul din noi nu ştia însă acest lucru. Curând avea să fie peste tot o muzică asemeni celei de la bâlci. Tot felul de oameni au apărut atunci prin părţile acelea, vânzând lucruri de preţ pe bani de nimic, dând vorbe cu tâlc peste tot, baloane de săpun şi tot ce putea fi mai frumos aveam acum în faţa ochilor ce aduceau o lumină plăcută. Bătrânii îşi găsiseră şi ei ocupaţii la târg - vorbeau acum despre supremaţia muzicii intre arte. Alteori aduceau instrumente pe care le dăruiau copiilor pe nimic. Ne simţeam cumva răspunzători pentru toate. Încă puţin şi puteam ieşi şi noi în mijlocul lor.
- Dar dacă-i o farsă?, i-am spus.
- Adică face pe deşteptul?
- Dimpotrivă. Dac-o să aprindă carpele alea năclăite şi-n locul lui o să ardă altcineva?
- Primarul?
- Cu toţii, nu ştiu.
- Îl crezi atât de puternic?
- Bine, măcar câţiva... Cum ar fi să fie cu putinţă.
Dar nici n-am apucat să-mi termin întrebarea că bărbatul făcu cale întoarsă, că de fiecare dată până atunci. "A plecat", am zis aproape inert. Povestea câinelui care stătea mereu la adăpost, chiar şi-atunci când, vă spun, n-avea de ce să se adăpostească şi pui gălbejiţi care mureau pe capete în toamna aceea, toate păreau să se lege, iar noi nu mai puteam ieşi din camera noastră. "Cel puţin pentru-o vreme, îmi spunea." O credeam pe cuvânt, de parc-ar fi fost vorbele mele, de parcă eu le-aş fi gândit înainte şi i le-aş fi şoptit, fără să ştiu, în timpul somnului. "Să fie clar, am spus, povestea asta nu e despre Zenobia - avem şi noi dreptul la o poveste". Iar atunci, şi mai bizar, mi l-am amintit pe "Gălăgie", un bătrânel care, în fond, semăna foarte mult cu cel despre care tocmai v-am vorbit. Aveau aceeaşi pasiune - sfârşitul. Primul pare să-şi fi jurat că sfârşitul va veni o dată cu el, că el va declanşa totul, eroul sfârşitului de lume, pe când al doilea, ca un frate geamăn, vorbea despre sfârşit, dar într-un registru, ai zice, aproape diferit. Că deh, şi sfârşiturile au registrele lor.
"- Nu vreţi să fiţi salvaţi, viermilor. Va cam meritaţi soarta dar eu, mă, viermilor, nu pot permite una ca asta" - erau cuvintele pe care le spunea zi de zi, lipite de multe altele, chiar mai aspre de-atât.
"- Până când, mă, cretinilor?", urlă din străfundul sufletului. Alteori era calm şi împăciuitor. Vorbea despre sfârşit că despre raiul de dinainte de păcat. Adam şi Eva erau două flori în grădina lui Dumnezeu. Altceva nimic, după spusele sale. Rar, născocea câte ceva şi despre fericire, dar uita repede şi se întorcea la ale lui. Care ale lui? Nici el nu ştia prea bine. Uneori aveam senzaţia că mă recunoaşte, că vrea să-mi spună ceva numai mie, între patru ochi, alteori era omul pe care-l dispreţuiam cel mai mult, în ciuda curajului său.
- Uneori pur şi simplu avem nevoie să fim iertaţi, i-am spus Ilincăi ştiind că are să înţeleagă. Chiar şi-atunci când nu facem nimic împotriva a ceea ce trăim, chiar şi-atunci când suntem cele mai bune şi mai calde fiinţe de pe pământ, până şi-atunci avem nevoie să fim iertaţi.
- Avem nevoie de iertare că de o bucată de pâine albă, mi-a răspuns ea, zâmbind cu tot sufletul.
M-am lăsat atunci pe genunchii ei de copil şi-am stat aşa câteva minute. Îmi amintesc atât de puţin din clipele acelea. Îmi povesteşte mereu despre lucrurile pe care le-am spus, "atâtea lucruri dintr-o singură înghiţitură", eu în schimb, nu mai ştiu mare lucru. Îmi amintesc doar de nişte morişti sau avionaşe din hârtie.
- Ştii să faci un avion?, i-am spus
- Să-l desenez?
- Un avion din hârtie.
Am luat o coală şi i-am spus tot ca unui copil: Aşa, aşa, apoi aşa - ai grijă la vârfuri, la colţuri, aripile sunt cele mai importante! Ai grijă ca toate laturile să fie perfecte, altfel...
Ştiuse însă. Le făcea mai bine decât le făceam eu. N-a fost chip să mă supăr. În câteva săptămâni am umplut oraşul de ele. Uneori le mai însemnam cu câte ceva. Pe furiş, le îmbuibam cu poeme frumoase. Nici unul din noi nu ştia însă acest lucru. Curând avea să fie peste tot o muzică asemeni celei de la bâlci. Tot felul de oameni au apărut atunci prin părţile acelea, vânzând lucruri de preţ pe bani de nimic, dând vorbe cu tâlc peste tot, baloane de săpun şi tot ce putea fi mai frumos aveam acum în faţa ochilor ce aduceau o lumină plăcută. Bătrânii îşi găsiseră şi ei ocupaţii la târg - vorbeau acum despre supremaţia muzicii intre arte. Alteori aduceau instrumente pe care le dăruiau copiilor pe nimic. Ne simţeam cumva răspunzători pentru toate. Încă puţin şi puteam ieşi şi noi în mijlocul lor.
5. Mai am un pas pân-o să cad sau Povestea de dinainte de cuvânt - 2 august 2011
Viaţa?! Cât îmi dai pentru un act de curaj? "Eu nu fac troc cu sentimentele mele" şi aşa mai departe. Probabil puţini dintre noi ştiu cum arată într-adevăr o prăpastie. Nici în ceea ce mă priveşte treaba nu e una prea sigură. E simplu: Nu poţi ştii niciodată cum arată prăpastia, pentru că mereu poate să existe una înzecit mai adâncă. "Ca şi cum ar fi ultima zi a vieţii tale.", "Ca şi cum ar fi prima zi a renaşterii tale pe pământ", "poveşti, poveşti, dar tu, unde eşti?"
Porţia de viaţă, ca şi porţia de moarte, e o treabă foarte delicată. Ne plac treburile care conţin măcar puţină delicateţe şi poveştile care ne obliga la plâns. Dar să vedem cum e cu prăpastia (atenţie, prăpastia nu presupune neapărat o cădere, o a doua!), poate aşa povestea noastre are să mai trăiască puţin, asemeni unui nou născut a cărui suflare depinde de un incubator - cuvântul ăla care seamănă foarte cu "abatorul" şi înseamnă cam acelaşi lucru. Aproape paronime, aproape moarte.
O glumă proastă! Aşa s-ar putea traduce, foarte uşor, totul. Da, să stai pe marginea prăpastiei, fără să poţi să faci un pas. Înainte sau înapoi, nu contează. Fără ca măcar să cazi, să se termine o dată cu toate astea. Norway. Tomorrow, vorba Oanei, fetiţă care nu ştie să urască. Ca-n visul ăla în care vrei să ţipi, deschizi gura şi nu se-aude nimic, nici măcar un sunet, nici măcar o iotă din gândurile tale şi te trezeşti înfrigurat. Adormi la ceva timp după aceea. Autobuzele circulă după o lege numai a lor. Obuzele nu mai sunt la modă. Moda nu mai e la modă. Cuvintele nu mai sunt demult la locul lor. Revoluţia e o enigmă. Otilia e o fetiţă singură. Singurătatea e o doamnă care plânge. Plânsul e o iertare. Iertarea e o felie de pâine. Prăpastia e o felie de pâine. Întrebarea pentru un milion de dolari e-n braţele tale.
Voltaire avea şi el adevărul lui în toată chestia asta. Lupta cea mai grea e lupta cu tine, iar nevoia asta de-ai aminti pe scriitori mă priveşte, de data asta, numai pe mine. Faci parte din ambele tabere. Jocul de şah cu tine însuţi. Facem pariu că nu poţi să ghiceşti toate cărţile-astea?! Inventarul cărţilor pe care le-ai citit şi-al celor pe care n-ai pus tâmplă încă, toate la un loc nu fac cât simţămintele lui V. După un timp o să fii şi tu de-acord cu mine, până atunci, aruncă-ţi ochii peste celelalte capitole.
Prăpastia şi golirea paharului, inestetica vorbelor mele, toate se leagă că mai apoi cineva, expert în noduri, să-şi facă treaba aşa cum se cuvine. Sunt greu de urmărit? Cu-atât mai mult! Poate asta înseamnă să joci cu cărţile pe faţă. Vorbim cu toţii despre acelaşi lucru, nu-i aşa, cu credinţa însă stăm prost. Beţia ca sinonim al libertăţii? Se prea poate. Raiul e altul pentru fiecare. Lasă-l din mâna la timp sau mori o dată cu el. Mi-a plăcut dintotdeauna conceptul de răvaş. Masa şapte. Rezervată cu câteva luni înainte. Ai să cazi, n-ai să cazi, ai să-ţi strângi dinţii şi mâinile ca să te trezeşti mai apoi în patul tău de acasă. Camera asta a-mbătrânit o dată cu tine. Dac-ar fi să ceri ceva cititorilor tăi, dacă cititorii tăi ar fi legendarul peştişor auriu, ce le-ai cere? "Ne putem juca aşa mult şi bine, mi-a spus, jucăriile mele sunt cu mult mai frumoase. Dacă nu eşti de-acord, putem să nu ne mai vedem. Şi-apoi, e casa mea!!"
E casa mea, neputintele mele, nimeni nu trebuie să creadă prea mult în povestea asta în afară de mine. Copiii sunt răi, părinţii ajung şi ei să fie neputincioşi la un moment dat. Se face seara, luminile se sting, ca-n povestea din paragraful doi, vânzători din toate colţurile pământului vor să te bucure cu un suflet nou, cu un trup care să te facă să uiţi, le mulţumeşti tuturor, pe rând. Ultima propoziţie e cea mai grea, soarta ta depinde de această ultima propoziţie. Dac-ai s-o scrii, delir ţi-e numele, iar dacă nu - zadar. Le mulţumeşti din nou. Le mulţumeşti şi speri să uite de tine. Nu, nu e totul cusut cu aţă albă. Locul unde se vând nasturi, locul unde Dunărea se varsă în mare. Şi te mai întrebi de ce-i tristă marea!
Marea e departe de-a fi un om.. şi totuşi uneori e cum nu se poate mai tristă, alteori cum nu se poate mai mulţumită de sine. Nu ştii cine e răspunzător pentru toate astea, dar soarele nu poate greşi niciodată. Să mulţumim soarelui! Să ne mulţumim nouă înşine. Ultima propoziţie îşi plimbă picioarele leneşe prin centrul oraşului. Arata exact ca un sinucigaş gata-gata să demonstreze cum stau lucrurile de fapt.
Într-o după-masa care seamănă foarte bine cu cea în care scriu ("căci se pare că scriu"), am văzut moartea privindu-mă în ochi. Parcă erau cei mai frumoşi ochi pe care-i văzusem. N-a zis nimic, ştiam amândoi ce era de făcut. Crezi ce vrei. Dacă vrei, poţi lua o gumă de şters, păstrezi ce vrei. "Când o să ne facem mari, lumea asta are să se schimbe, limbile ceasului, carnea nu va mai fi o problemă, tic-tac, tic-tac, vă jur! Tic şi tac." Dar momentul ăsta nu mai venea. Vedeam în schimb imagini pe care-aş fi dat orice să le uit. Uitarea e o femeie frumoasă, dar pe care n-o vom avea niciodată, niciunul dintre voi. Citeşte. Cândva o să-ţi aduci aminte de vorbele astea. "Ţi-am spus eu."
Nu mă puteam apuca de fumat. Nu-mi puteam reduce viaţa la un singur moft. E plăcut, de fapt, nimeni n-ar fi luat cunoştinţă de toate astea. Cehov e un mare profet, iar dacă mă repet, să ştiţi, e vina simţirilor mele. Numai a lor. "Omul scrie pentru că scrisul...", "Dacă vei avea nevoie de viaţa mea, vino şi..." Un claxon lung, glasul civilizaţiei imaginata de o minte mult prea bolnavă până şi pentru noi. Atât a fost. S-a chinuit puţin, părea să înţeleagă. Nu mai plânsesem de multă vreme. Ultima dată când îl văzusem...
Recviem pentru un cal.
Citisem cândva poemul ăsta. Am senzaţia că toţi, împreuna cu copitele lor, nu fac altceva de-a lungul existenţei lor pe pământ decât să fugă înnebuniţi de moarte. Nimeni nu cunoaşte moartea mai îndeaproape. Nu ştiu dacă se tem, cert e că undeva se produce declicul. Mi-am amintit apoi de tipa aia care scria recenzii cărţilor pe care le citea zilnic. În bucătărie; ea şi pisica. Mă-ntreb dacă s-ar reapuca de treabă pentru cartea asta. Prostii. Moartea nu e un fapt atât de spectaculos. Egiptenii se minţeau în fiecare zi. Adevărul era-n altă parte. Andreea adormea mereu undeva pe la punctul culminant. Căsătoria se petrecea în vis. E dimineaţă, o luăm de la-nceput.
Adormisem. Abia scăpasem de povestea cu Jimmy că m-a lovit din nou. Zeci de armăsari sfârşind aproape la fel. Aceeaşi maşină claxonând a boală. Abator rece, inima pierdută pe drumul spre mine. Previzibil? Moartea e previzibilă. Ryan Dunn e un exemplu. Mai sunt şi altele. Cât despre mine, n-aş vrea să mor înainte să văd marea. Aşa că sper s-o văd cât mai târziu. Sper că cineva să nu-mi îndeplinească dorinţa asta prea curând. Vorba ta, "cât mai târziu posibil". "Nu sunt un tată bun", îi laşi ultimii bani şi pleci, dracu ştie unde, apoi mori sub roţile unui tren care chiar n-ar fi vrut să se vadă. "O să se descurce!". Cam aşa e şi cu cărţile; o să se descurce. Nodurile nu-s făcute de mine.
E seara. Nu mai ştiu cum am ajuns acasă. Nici de data asta nu băusem sau nu mâncasem nimic. Mi-aş fi dorit să bată oricine la uşa aia. N-aş fi avut nimic de oferit, iar cu mine, zău că nu m-aş fi încumetat, dar, chiar şi-aşa, oricine are drept la o ultimă dorinţă. Pictura e o rană pe care nu mi-a favorizat-o nimeni. M-am ales, în cele din urmă, cu uitarea. Absurdul e o chestiune pe care n-o atingi aşa, cu una cu două. Coincidenţele sunt pentru cei aleşi. Am uitat toate rugăciunile. Cineva să stingă lumina.
Porţia de viaţă, ca şi porţia de moarte, e o treabă foarte delicată. Ne plac treburile care conţin măcar puţină delicateţe şi poveştile care ne obliga la plâns. Dar să vedem cum e cu prăpastia (atenţie, prăpastia nu presupune neapărat o cădere, o a doua!), poate aşa povestea noastre are să mai trăiască puţin, asemeni unui nou născut a cărui suflare depinde de un incubator - cuvântul ăla care seamănă foarte cu "abatorul" şi înseamnă cam acelaşi lucru. Aproape paronime, aproape moarte.
O glumă proastă! Aşa s-ar putea traduce, foarte uşor, totul. Da, să stai pe marginea prăpastiei, fără să poţi să faci un pas. Înainte sau înapoi, nu contează. Fără ca măcar să cazi, să se termine o dată cu toate astea. Norway. Tomorrow, vorba Oanei, fetiţă care nu ştie să urască. Ca-n visul ăla în care vrei să ţipi, deschizi gura şi nu se-aude nimic, nici măcar un sunet, nici măcar o iotă din gândurile tale şi te trezeşti înfrigurat. Adormi la ceva timp după aceea. Autobuzele circulă după o lege numai a lor. Obuzele nu mai sunt la modă. Moda nu mai e la modă. Cuvintele nu mai sunt demult la locul lor. Revoluţia e o enigmă. Otilia e o fetiţă singură. Singurătatea e o doamnă care plânge. Plânsul e o iertare. Iertarea e o felie de pâine. Prăpastia e o felie de pâine. Întrebarea pentru un milion de dolari e-n braţele tale.
Voltaire avea şi el adevărul lui în toată chestia asta. Lupta cea mai grea e lupta cu tine, iar nevoia asta de-ai aminti pe scriitori mă priveşte, de data asta, numai pe mine. Faci parte din ambele tabere. Jocul de şah cu tine însuţi. Facem pariu că nu poţi să ghiceşti toate cărţile-astea?! Inventarul cărţilor pe care le-ai citit şi-al celor pe care n-ai pus tâmplă încă, toate la un loc nu fac cât simţămintele lui V. După un timp o să fii şi tu de-acord cu mine, până atunci, aruncă-ţi ochii peste celelalte capitole.
Prăpastia şi golirea paharului, inestetica vorbelor mele, toate se leagă că mai apoi cineva, expert în noduri, să-şi facă treaba aşa cum se cuvine. Sunt greu de urmărit? Cu-atât mai mult! Poate asta înseamnă să joci cu cărţile pe faţă. Vorbim cu toţii despre acelaşi lucru, nu-i aşa, cu credinţa însă stăm prost. Beţia ca sinonim al libertăţii? Se prea poate. Raiul e altul pentru fiecare. Lasă-l din mâna la timp sau mori o dată cu el. Mi-a plăcut dintotdeauna conceptul de răvaş. Masa şapte. Rezervată cu câteva luni înainte. Ai să cazi, n-ai să cazi, ai să-ţi strângi dinţii şi mâinile ca să te trezeşti mai apoi în patul tău de acasă. Camera asta a-mbătrânit o dată cu tine. Dac-ar fi să ceri ceva cititorilor tăi, dacă cititorii tăi ar fi legendarul peştişor auriu, ce le-ai cere? "Ne putem juca aşa mult şi bine, mi-a spus, jucăriile mele sunt cu mult mai frumoase. Dacă nu eşti de-acord, putem să nu ne mai vedem. Şi-apoi, e casa mea!!"
E casa mea, neputintele mele, nimeni nu trebuie să creadă prea mult în povestea asta în afară de mine. Copiii sunt răi, părinţii ajung şi ei să fie neputincioşi la un moment dat. Se face seara, luminile se sting, ca-n povestea din paragraful doi, vânzători din toate colţurile pământului vor să te bucure cu un suflet nou, cu un trup care să te facă să uiţi, le mulţumeşti tuturor, pe rând. Ultima propoziţie e cea mai grea, soarta ta depinde de această ultima propoziţie. Dac-ai s-o scrii, delir ţi-e numele, iar dacă nu - zadar. Le mulţumeşti din nou. Le mulţumeşti şi speri să uite de tine. Nu, nu e totul cusut cu aţă albă. Locul unde se vând nasturi, locul unde Dunărea se varsă în mare. Şi te mai întrebi de ce-i tristă marea!
Marea e departe de-a fi un om.. şi totuşi uneori e cum nu se poate mai tristă, alteori cum nu se poate mai mulţumită de sine. Nu ştii cine e răspunzător pentru toate astea, dar soarele nu poate greşi niciodată. Să mulţumim soarelui! Să ne mulţumim nouă înşine. Ultima propoziţie îşi plimbă picioarele leneşe prin centrul oraşului. Arata exact ca un sinucigaş gata-gata să demonstreze cum stau lucrurile de fapt.
**
Dar dacă prăpastia noastră ar fi de fapt un Zid sau o Frânghie, o Insulă? Plutitoare sau nu, populată sau nu. Acolo de la începutul timpului sau abia ajunsă pe lume, asemeni unei pene plutind uşor, într-o siguranţă profundă, până la locul destinat. simţeam cumva răspunzători pentru toate. Încă puţin şi puteam ieşi şi noi în mijlocul lor.
6. Quattro stagioni - 6 august
- E-n regulă, Jimmy. Cineva va avea grijă de toate astea. Acum nu trebuie să te mai gândeşti la nimic. Nici la mine, nici la lucrurile pe care nu le-ai făcut încă, nici la ea, nici măcar la cum o să fie clipa aia, înainte de clpa finală. E-n regulă, Jimmy, repetăm, iar el agoniza privindu-mă cu ochii de pisică. Da, de pisică.
Am adormit, poate, înaintea lui. Singura chestie la care mă gândeam era cum am să le explic totul. "Nu l-am omorât eu, cretinilor!", deşi, mă rugase şi asta, printre altele.
Avea cu el un carneţel roşu, din piele. Nu mai ştiu cum anume era inscripţionat. N-am înţeles nimic. Trebuia să-l las cuiva? Dar cui? Dispăruseră cu toţii, iar eu n-aveam nici cea mai mică idee cum l-aş fi putut folosi.
Dimineaţa venise mai repede ca niciodată; Jimmy stătea lungit acolo, fără suflare. Eu mă rugam să se termine. Să se termine! Norocul meu (singurul în ziua aceea!), fusese că, de furie, am trântit portofelul şi alte câteva lucruri, fără importanţă. Dinăuntru căzuse un bilet. Un fluturaş. "Pizza - Livrări NON-STOP". Să mă ia dracu! Iar pe spate era scris un număr de telefon. Fără să ştiu de ce, am sunat imediat. O voce foarte delicată, liniştită, a întrebat cine e.
- Jimmy a murit! A dat colţu', pricepi?! Ortu' popii! Mai vrei?! S-a dus, înţelegi?! HE'S GONE!
- Cine e?
- Dumnezeu!
- Cine e?
Am închis. Apoi am comandat o pizza. Am adormit la puţin timp dup-aia. Cine ştie cât o fi sunat şi ăla la uşă, s-o fi întors cu comanda-napoi. Ce-mi pasă! Mâncare nu mai era, de băut, cu-atât mai puţin. Nu ştiu cum dracu, da' Jimmy nu mirosea deloc, zici c-ar fi fost gata îmbălsămat. N-aveam nicio problemă să-mi împart camera cu un mort, mai ales că, vorba aia, nu era orice mort. Era ok. Nu mă gândeam mai departe de-atât. Trăiam undeva între vis şi.. ce-o mai fi rămas din realitate! Cel puţin în ultimele zile.
- Cam futută!
- Poftim?
- Realitatea asta a ta, cam futută!
La asta se reduseseră mai toate visele. Nu ne mai căuta nimeni. Nici măcar nu mai ştiam dacă cineva ne-a căutat vreodată de când ne mutaserăm. Îmi aminteam tot felul de scene, de prin filme. Căprioare agonizând, cerbi bubuiţi de câte-o maşina de tonaj greu, tot felul de căcaturi. Nu mă mai uitasem de două luni în oglindă. Nici nu mai ştiam cum arăt. Un călugăr mayaş, sau aşa ceva. Un fluture de noapte. Un ratat al timpurilor de pe urmă.
- Jimmy! Hai, las-o-n colo de moarte! Hai să bem ceva!
Am ieşit, bineînţeles, singur. După multă vreme aveam parte de puţin aer proaspăt. Nu băusem aproape nimic. M-am întors după vreo 45 de minute. Jimmy era tot acolo, nemişcat. Pentru-o secundă mi-am zis să sun iar la aia cu pizza, am renunţat. În definitiv, nu ştiu din ce trăiam. Poate că se poate şi aşa, îmi spuneam. Nu se poate să fi murit amândoi. Nu e loc pentru amândoi acolo. Pe bune! Nu e loc pentru amândoi!
Am adormit, poate, înaintea lui. Singura chestie la care mă gândeam era cum am să le explic totul. "Nu l-am omorât eu, cretinilor!", deşi, mă rugase şi asta, printre altele.
Avea cu el un carneţel roşu, din piele. Nu mai ştiu cum anume era inscripţionat. N-am înţeles nimic. Trebuia să-l las cuiva? Dar cui? Dispăruseră cu toţii, iar eu n-aveam nici cea mai mică idee cum l-aş fi putut folosi.
Dimineaţa venise mai repede ca niciodată; Jimmy stătea lungit acolo, fără suflare. Eu mă rugam să se termine. Să se termine! Norocul meu (singurul în ziua aceea!), fusese că, de furie, am trântit portofelul şi alte câteva lucruri, fără importanţă. Dinăuntru căzuse un bilet. Un fluturaş. "Pizza - Livrări NON-STOP". Să mă ia dracu! Iar pe spate era scris un număr de telefon. Fără să ştiu de ce, am sunat imediat. O voce foarte delicată, liniştită, a întrebat cine e.
- Jimmy a murit! A dat colţu', pricepi?! Ortu' popii! Mai vrei?! S-a dus, înţelegi?! HE'S GONE!
- Cine e?
- Dumnezeu!
- Cine e?
Am închis. Apoi am comandat o pizza. Am adormit la puţin timp dup-aia. Cine ştie cât o fi sunat şi ăla la uşă, s-o fi întors cu comanda-napoi. Ce-mi pasă! Mâncare nu mai era, de băut, cu-atât mai puţin. Nu ştiu cum dracu, da' Jimmy nu mirosea deloc, zici c-ar fi fost gata îmbălsămat. N-aveam nicio problemă să-mi împart camera cu un mort, mai ales că, vorba aia, nu era orice mort. Era ok. Nu mă gândeam mai departe de-atât. Trăiam undeva între vis şi.. ce-o mai fi rămas din realitate! Cel puţin în ultimele zile.
- Cam futută!
- Poftim?
- Realitatea asta a ta, cam futută!
La asta se reduseseră mai toate visele. Nu ne mai căuta nimeni. Nici măcar nu mai ştiam dacă cineva ne-a căutat vreodată de când ne mutaserăm. Îmi aminteam tot felul de scene, de prin filme. Căprioare agonizând, cerbi bubuiţi de câte-o maşina de tonaj greu, tot felul de căcaturi. Nu mă mai uitasem de două luni în oglindă. Nici nu mai ştiam cum arăt. Un călugăr mayaş, sau aşa ceva. Un fluture de noapte. Un ratat al timpurilor de pe urmă.
- Jimmy! Hai, las-o-n colo de moarte! Hai să bem ceva!
Am ieşit, bineînţeles, singur. După multă vreme aveam parte de puţin aer proaspăt. Nu băusem aproape nimic. M-am întors după vreo 45 de minute. Jimmy era tot acolo, nemişcat. Pentru-o secundă mi-am zis să sun iar la aia cu pizza, am renunţat. În definitiv, nu ştiu din ce trăiam. Poate că se poate şi aşa, îmi spuneam. Nu se poate să fi murit amândoi. Nu e loc pentru amândoi acolo. Pe bune! Nu e loc pentru amândoi!
7. Recviem - 7 august 2011
Cartea asta vorbeşte prea mult despre moarte. Cine ştie cum ne va găsi următoarea pagină, următoarea dimineaţă. "Dragostea sub stigmatul păcatului". Nimeni nu ştie ce porţi sub ochi, sub palme. Coastele tale nu mai au nimic din Adam. Vântul sau Dumnezeu, totuna. Comunităţi literare...
Într-o după-masa care seamănă foarte bine cu cea în care scriu ("căci se pare că scriu"), am văzut moartea privindu-mă în ochi. Parcă erau cei mai frumoşi ochi pe care-i văzusem. N-a zis nimic, ştiam amândoi ce era de făcut. Crezi ce vrei. Dacă vrei, poţi lua o gumă de şters, păstrezi ce vrei. "Când o să ne facem mari, lumea asta are să se schimbe, limbile ceasului, carnea nu va mai fi o problemă, tic-tac, tic-tac, vă jur! Tic şi tac." Dar momentul ăsta nu mai venea. Vedeam în schimb imagini pe care-aş fi dat orice să le uit. Uitarea e o femeie frumoasă, dar pe care n-o vom avea niciodată, niciunul dintre voi. Citeşte. Cândva o să-ţi aduci aminte de vorbele astea. "Ţi-am spus eu."
Nu mă puteam apuca de fumat. Nu-mi puteam reduce viaţa la un singur moft. E plăcut, de fapt, nimeni n-ar fi luat cunoştinţă de toate astea. Cehov e un mare profet, iar dacă mă repet, să ştiţi, e vina simţirilor mele. Numai a lor. "Omul scrie pentru că scrisul...", "Dacă vei avea nevoie de viaţa mea, vino şi..." Un claxon lung, glasul civilizaţiei imaginata de o minte mult prea bolnavă până şi pentru noi. Atât a fost. S-a chinuit puţin, părea să înţeleagă. Nu mai plânsesem de multă vreme. Ultima dată când îl văzusem...
Recviem pentru un cal.
Citisem cândva poemul ăsta. Am senzaţia că toţi, împreuna cu copitele lor, nu fac altceva de-a lungul existenţei lor pe pământ decât să fugă înnebuniţi de moarte. Nimeni nu cunoaşte moartea mai îndeaproape. Nu ştiu dacă se tem, cert e că undeva se produce declicul. Mi-am amintit apoi de tipa aia care scria recenzii cărţilor pe care le citea zilnic. În bucătărie; ea şi pisica. Mă-ntreb dacă s-ar reapuca de treabă pentru cartea asta. Prostii. Moartea nu e un fapt atât de spectaculos. Egiptenii se minţeau în fiecare zi. Adevărul era-n altă parte. Andreea adormea mereu undeva pe la punctul culminant. Căsătoria se petrecea în vis. E dimineaţă, o luăm de la-nceput.
Adormisem. Abia scăpasem de povestea cu Jimmy că m-a lovit din nou. Zeci de armăsari sfârşind aproape la fel. Aceeaşi maşină claxonând a boală. Abator rece, inima pierdută pe drumul spre mine. Previzibil? Moartea e previzibilă. Ryan Dunn e un exemplu. Mai sunt şi altele. Cât despre mine, n-aş vrea să mor înainte să văd marea. Aşa că sper s-o văd cât mai târziu. Sper că cineva să nu-mi îndeplinească dorinţa asta prea curând. Vorba ta, "cât mai târziu posibil". "Nu sunt un tată bun", îi laşi ultimii bani şi pleci, dracu ştie unde, apoi mori sub roţile unui tren care chiar n-ar fi vrut să se vadă. "O să se descurce!". Cam aşa e şi cu cărţile; o să se descurce. Nodurile nu-s făcute de mine.
E seara. Nu mai ştiu cum am ajuns acasă. Nici de data asta nu băusem sau nu mâncasem nimic. Mi-aş fi dorit să bată oricine la uşa aia. N-aş fi avut nimic de oferit, iar cu mine, zău că nu m-aş fi încumetat, dar, chiar şi-aşa, oricine are drept la o ultimă dorinţă. Pictura e o rană pe care nu mi-a favorizat-o nimeni. M-am ales, în cele din urmă, cu uitarea. Absurdul e o chestiune pe care n-o atingi aşa, cu una cu două. Coincidenţele sunt pentru cei aleşi. Am uitat toate rugăciunile. Cineva să stingă lumina.
8. Morfină şi multe altele - 28 septembrie 2011
Nu mai voiam să ştiu sfârşitul poveştii, deşi, de ce să mint, în nebunia mea de moment mă aşteptam, cel mai probabil, la ceva apoteotic, paranormal, ar spune cineva. N-a fost aşa. Dimpotrivă.
Zborul - un substantiv sau... aşa ceva. Unul din cuvintele la care reacţionam mecanic, probabil fără să vreau. Patetic. Pasajul despre zbor dispăruse. DIS-PĂ-RU-SE. Am răsfoit o dată, de două, de cinci ori. Nu mai are acolo. Ca şi cum asistentul blond s-ar fi aplecat asupra mea, nu a lui, spunând: Am închis toate ferestrele, liniştiţi-vă. Non, a la souffrance! Curios cum tocmai o idee referitoare la moarte, te poate ţine pe linia de plutire pentru zile, poate săptămâni cu totul întregi.
Dar eu nu sufăr de claustrofobie. Ba chiar îmi plac lifturile, din varii motive. N-am fost niciodată la Tulcea. Cert e nu-mi amintesc să fi dorit vreodată să-mi părăsesc rezervă. Fusesem un pacient cuminte. Probabil de aceea primeam mereu vizite, care nu veneau niciodată cu mâna goală. Îi recunoşteam imediat, ne bucurăm puţin şi cam asta era tot. Tot o certitudine e şi faptul că o dată ajuns acasă, parcă redescopeream un tărâm al meu şi numai al meu. Sigur, senzaţia nu dură foarte mult, nu putea să dureze. Nu mă puteam concentra asupra fericirii mele, nici a scrisului. Nici măcar a cititului aşa cum se cuvine. Eu nu mâncăm cărţile pe pâine. Le citeam, doar din când în când, pe unele dintre ele. Le stocam acolo unde trebuie şi trăiam mai departe. Muream mai departe. Eram patetic mai departe. Totul mergea spre mai departe. Sfârşitul era şi el, aţi ghicit, la fel de departe.
Nu mi-am dorit niciodată să sar - nu eram în stare nici măcar să mă gândesc la aşa ceva. Trenurile m-au speriat într-o noapte, dar alte evenimente majore nu ştiu să fi fost. Nu era foarte bine, dar nici foarte rău nu era. Mi-am amintit mai apoi de Orwell şi al lui 1984. Mi-am spus "Eşti un impostor, un criminal!", am zâmbit şi-am trecut, încă o dată, mai departe.
**
Mai rău de-atât nu poate fi, îngânam mai ceva ca un copil. Mai rău de-atât nu poate fi. Raiul cu toate ale lui, femeia venită de nicăieri, un te-iubesc azvârlit din tocul uşii. O să ne mai vedem peste trei săptămâni. Ce-a urmat nici nu mai contează. Orele de matematică erau de domeniul trecutului. Trecutul era şi el de domeniul trecutului. "Acesta nu e un joc de cuvinte", am strigat. Nu era nimeni să consemneze, în consecinţă, am renunţat.
Toţi renunţăm la un moment dat, iar asta nu trebuie să sperie sau să supere pe nimeni, domnule P.
Mă auziţi? Sunteţi acolo, domnule? Dar eu, sunt acolo? Mă vedeţi? Ce vedeţi? Cui aparţine viitorul? Cui aparţin mâinile mele? Patetic. Patetic. Patetic. Masca fusese fixată cu mare atenţie, gazul se răspândise mai ceva ca data trecută. Nu mai apucasem să spun nimic. Să fac nimic. M-am trezit la câteva ore după aceea. Pe patul de vizavi nu mai era nimeni.
Zborul - un substantiv sau... aşa ceva. Unul din cuvintele la care reacţionam mecanic, probabil fără să vreau. Patetic. Pasajul despre zbor dispăruse. DIS-PĂ-RU-SE. Am răsfoit o dată, de două, de cinci ori. Nu mai are acolo. Ca şi cum asistentul blond s-ar fi aplecat asupra mea, nu a lui, spunând: Am închis toate ferestrele, liniştiţi-vă. Non, a la souffrance! Curios cum tocmai o idee referitoare la moarte, te poate ţine pe linia de plutire pentru zile, poate săptămâni cu totul întregi.
Dar eu nu sufăr de claustrofobie. Ba chiar îmi plac lifturile, din varii motive. N-am fost niciodată la Tulcea. Cert e nu-mi amintesc să fi dorit vreodată să-mi părăsesc rezervă. Fusesem un pacient cuminte. Probabil de aceea primeam mereu vizite, care nu veneau niciodată cu mâna goală. Îi recunoşteam imediat, ne bucurăm puţin şi cam asta era tot. Tot o certitudine e şi faptul că o dată ajuns acasă, parcă redescopeream un tărâm al meu şi numai al meu. Sigur, senzaţia nu dură foarte mult, nu putea să dureze. Nu mă puteam concentra asupra fericirii mele, nici a scrisului. Nici măcar a cititului aşa cum se cuvine. Eu nu mâncăm cărţile pe pâine. Le citeam, doar din când în când, pe unele dintre ele. Le stocam acolo unde trebuie şi trăiam mai departe. Muream mai departe. Eram patetic mai departe. Totul mergea spre mai departe. Sfârşitul era şi el, aţi ghicit, la fel de departe.
Nu mi-am dorit niciodată să sar - nu eram în stare nici măcar să mă gândesc la aşa ceva. Trenurile m-au speriat într-o noapte, dar alte evenimente majore nu ştiu să fi fost. Nu era foarte bine, dar nici foarte rău nu era. Mi-am amintit mai apoi de Orwell şi al lui 1984. Mi-am spus "Eşti un impostor, un criminal!", am zâmbit şi-am trecut, încă o dată, mai departe.
**
Mai rău de-atât nu poate fi, îngânam mai ceva ca un copil. Mai rău de-atât nu poate fi. Raiul cu toate ale lui, femeia venită de nicăieri, un te-iubesc azvârlit din tocul uşii. O să ne mai vedem peste trei săptămâni. Ce-a urmat nici nu mai contează. Orele de matematică erau de domeniul trecutului. Trecutul era şi el de domeniul trecutului. "Acesta nu e un joc de cuvinte", am strigat. Nu era nimeni să consemneze, în consecinţă, am renunţat.
Toţi renunţăm la un moment dat, iar asta nu trebuie să sperie sau să supere pe nimeni, domnule P.
Mă auziţi? Sunteţi acolo, domnule? Dar eu, sunt acolo? Mă vedeţi? Ce vedeţi? Cui aparţine viitorul? Cui aparţin mâinile mele? Patetic. Patetic. Patetic. Masca fusese fixată cu mare atenţie, gazul se răspândise mai ceva ca data trecută. Nu mai apucasem să spun nimic. Să fac nimic. M-am trezit la câteva ore după aceea. Pe patul de vizavi nu mai era nimeni.
Dar dacă
cum ar fi să scrii prost şi totuşi
să poţi tulbura pe cineva
o apă nemaiatinsă de secole,
încălzindu-se şi răcindu-se o dată cu soarele
cu luna
cu toate cele ce mai zac atârnate de cer
cum ar fi să scrii execrabil şi totuşi
să schimbi pe cineva
de unde dorinţa asta de schimbare
n-ai să găseşti niciodată pe cineva care să-ţi semene, iar asta
o să te mănânce pe dinăuntru, ca un animal crescut
în pădure
barca asta nu e a nimănui
ce-ar fi să aruncăm o privire şi pe malul celălalt
poate cineva ne aşteaptă acolo
poate cineva are să ne spună cum ne putem întoarce
poate câţiva prieteni vechi stau acolo
aşteptându-ne
câteva rânduri despre iubire
singurătate
sau alte dezastre înrâurite în ochiul omului
ca atunci când vei uita tot
în afară unui singur lucru
care te va salva.
să poţi tulbura pe cineva
o apă nemaiatinsă de secole,
încălzindu-se şi răcindu-se o dată cu soarele
cu luna
cu toate cele ce mai zac atârnate de cer
cum ar fi să scrii execrabil şi totuşi
să schimbi pe cineva
de unde dorinţa asta de schimbare
n-ai să găseşti niciodată pe cineva care să-ţi semene, iar asta
o să te mănânce pe dinăuntru, ca un animal crescut
în pădure
barca asta nu e a nimănui
ce-ar fi să aruncăm o privire şi pe malul celălalt
poate cineva ne aşteaptă acolo
poate cineva are să ne spună cum ne putem întoarce
poate câţiva prieteni vechi stau acolo
aşteptându-ne
marți, 26 iulie 2011
Counting on me
o lume murdară
un lac fără fund
nu auzi sute de cărţi prăbuşindu-se
autor după autor - schilodiţi,
cu mâinile şi picioarele rupte
Babilonul
mimând adevărul şi viaţa
totul dintr-o singură înghiţitură
despre filmele pe care n-ai să le faci
cărţile pe care n-ai să le scrii
alcoolul pe care n-ai să-l sorbi
din cauze cu totul şi cu totul străine
back/forward
minciuna conform căreia mergem tot înainte
şi nu avem decât de câştigat
/
ne tărâm în deşertul minţilor noastre că ultima şopârlă
căutând drumul ce duce cât mai departe de casă
iar când găsim în sfârşit răspunsul
e prea târziu
totul e deja îngropat
în craterele cele mai adânci ale pământului pe care
ai uitat să-l săruţi de cel puţin trei ori în fiecare zi
un lac fără fund
nu auzi sute de cărţi prăbuşindu-se
autor după autor - schilodiţi,
cu mâinile şi picioarele rupte
Babilonul
mimând adevărul şi viaţa
totul dintr-o singură înghiţitură
despre filmele pe care n-ai să le faci
cărţile pe care n-ai să le scrii
alcoolul pe care n-ai să-l sorbi
din cauze cu totul şi cu totul străine
back/forward
minciuna conform căreia mergem tot înainte
şi nu avem decât de câştigat
/
ne tărâm în deşertul minţilor noastre că ultima şopârlă
căutând drumul ce duce cât mai departe de casă
iar când găsim în sfârşit răspunsul
e prea târziu
totul e deja îngropat
în craterele cele mai adânci ale pământului pe care
ai uitat să-l săruţi de cel puţin trei ori în fiecare zi
Cine sunt
atunci când braţele războiului cad molatice pe lângă corp
când ultimele focuri de tun sunt doar o amintire despre trecut
zorile se fac una noi
nopţile - una cu ele însele,
copiii se întorc la casele lor/mamele
se întorc la copii,
un vis despre libertate
un război fără prea multe victime.
o voce care răcneşte: Da, vreau să murim cu toţii!
cu toţii în afară de mine şi oamenii care m-au iubit măcar puţin
cam aşa s-ar traduce lupta asta
în care eu vă vreau binele, iar dacă voi nu mă vreţi,
trebuie să ştiţi că niciodată nu mi-au plăcut domnitorii.
deşi ne dorim puterea, nu ştim ce să facem cu ea.
deşi ne dorim libertatea, nu ştim ce să facem cu ea.
deşi ne dorim ochiul bun, nu ştim ce să facem cu el.
Deşira-te, vers, şi trezeşte-mă.
Visez la o maşină de scris,
mâna Ilincăi peste mâinile mele
mirosul unui portocal în casele noastre
şi aceeaşi voce răcnind: V-am păcălit.
atunci când braţele războiului/
când îţi aminteşti că ţi-e foame
când îţi aminteşti că ai vrea să mănânci ceva,
hainele îţi vin ca o mănuşă
în cel mai liniştit loc de pe pământ Dumnezeu scrie despre boabele de cafea
de care, vă spun eu, nu s-ar atinge niciodată.
când ultimele focuri de tun sunt doar o amintire despre trecut
zorile se fac una noi
nopţile - una cu ele însele,
copiii se întorc la casele lor/mamele
se întorc la copii,
un vis despre libertate
un război fără prea multe victime.
o voce care răcneşte: Da, vreau să murim cu toţii!
cu toţii în afară de mine şi oamenii care m-au iubit măcar puţin
cam aşa s-ar traduce lupta asta
în care eu vă vreau binele, iar dacă voi nu mă vreţi,
trebuie să ştiţi că niciodată nu mi-au plăcut domnitorii.
deşi ne dorim puterea, nu ştim ce să facem cu ea.
deşi ne dorim libertatea, nu ştim ce să facem cu ea.
deşi ne dorim ochiul bun, nu ştim ce să facem cu el.
Deşira-te, vers, şi trezeşte-mă.
Visez la o maşină de scris,
mâna Ilincăi peste mâinile mele
mirosul unui portocal în casele noastre
şi aceeaşi voce răcnind: V-am păcălit.
atunci când braţele războiului/
când îţi aminteşti că ţi-e foame
când îţi aminteşti că ai vrea să mănânci ceva,
hainele îţi vin ca o mănuşă
în cel mai liniştit loc de pe pământ Dumnezeu scrie despre boabele de cafea
de care, vă spun eu, nu s-ar atinge niciodată.
The Pot
Cât despre adevăr... ce să vă spun...
fiecare scriitor are părerile lui
n-am să-i numesc, am să spun doar că uneori părerile coincid,
pe când alteori, părerile rămân doar nişte mâini ce n-au învăţat vreodată zborul
n-au avut de la cine sau
n-au avut pentru cine sau
n-au avut cu cine sau ce-să-mai-încoace-şi-n-colo
Totul e aşa cum
sau aşa cum
răspundeţi cu da sau nu
răspundeţi sau n-o să mai vorbiţi niciodată
sau n-o să mai simţiţi niciodată o pasăre
o ploaie liniştindu-ne
ca pe nişte copii ai nimănui
Medicamentele nu se schimbă precum hainele
iar foarfecele sunt instrumentele pe care le găsim cel mai greu
va fi o toamnă săracă
în amintiri
în rod
închidem ochii, deschidem cărţile la pagina cutare
şi-atât.
Marea e cu-ale ei
prizonierii îmi fug fericiţi de-a lungul grădinii ca şi cum
n-ar mai conta pentru ce trăiesc
pentru că trăiesc
şi aşa mai departe
fructele sunt la locul lor
totuşi, un musafir nepoftit ne pândeşte de undeva
Cât despre adevăr...ce să vă spun
Mai ştiţi replica aceea din Cehov de care am râs cu toţii într-o seară de duminică?
Cam aşa şi cu adevărul
cu viaţa
şi surorile ei
cu zborul
şi nenorociţii fără pic de noroc.
fiecare scriitor are părerile lui
n-am să-i numesc, am să spun doar că uneori părerile coincid,
pe când alteori, părerile rămân doar nişte mâini ce n-au învăţat vreodată zborul
n-au avut de la cine sau
n-au avut pentru cine sau
n-au avut cu cine sau ce-să-mai-încoace-şi-n-colo
Totul e aşa cum
sau aşa cum
răspundeţi cu da sau nu
răspundeţi sau n-o să mai vorbiţi niciodată
sau n-o să mai simţiţi niciodată o pasăre
o ploaie liniştindu-ne
ca pe nişte copii ai nimănui
Medicamentele nu se schimbă precum hainele
iar foarfecele sunt instrumentele pe care le găsim cel mai greu
va fi o toamnă săracă
în amintiri
în rod
închidem ochii, deschidem cărţile la pagina cutare
şi-atât.
Marea e cu-ale ei
prizonierii îmi fug fericiţi de-a lungul grădinii ca şi cum
n-ar mai conta pentru ce trăiesc
pentru că trăiesc
şi aşa mai departe
fructele sunt la locul lor
totuşi, un musafir nepoftit ne pândeşte de undeva
Cât despre adevăr...ce să vă spun
Mai ştiţi replica aceea din Cehov de care am râs cu toţii într-o seară de duminică?
Cam aşa şi cu adevărul
cu viaţa
şi surorile ei
cu zborul
şi nenorociţii fără pic de noroc.
vineri, 22 iulie 2011
Teatru pentru că
totul e o înşelătorie
iar adevărul, un preludiu al uneia
care să-i urmeze
într-un şir nesfârşit
cu care nu poţi să lupţi, să te-nfrunţi
sau să ai o discuţie ca-de-la-stimabile-la-stimabile
Ruleta Rusească sau un coridor cu toate muchiile
spre înăuntru
cu toate vârfurile către suflet
zâmbeşti ca mai apoi să uzi pământul c-o lacrimă
luminezi ca mai apoi toate lămpile
să se sfarme
fără să ştii unde e acasă
unde ţi-ai lăsat inima
bricheta
şi toate cele necesare traiului
împreună cu tine
/
totul e o înşelătorie
şi înşelătorie e totul
dar poate poezia nu are întotdeauna dreptate
dar poate poetul nu are întotdeauna scrisul de partea sa.
coperţile sunt coperţi
dimineţile - ce altceva să fie?
totul are să fie spus
o să uităm numai câte ceva
o să păstrăm atât cât credem că e cazul
teatrul e o înşelătorie.
înşelătoria suntem noi.
noi suntem atât cât putem azi.aici.acum.un minut.o oră.o jumătate de secundă în plus la somnul
de după.
iar adevărul, un preludiu al uneia
care să-i urmeze
într-un şir nesfârşit
cu care nu poţi să lupţi, să te-nfrunţi
sau să ai o discuţie ca-de-la-stimabile-la-stimabile
Ruleta Rusească sau un coridor cu toate muchiile
spre înăuntru
cu toate vârfurile către suflet
zâmbeşti ca mai apoi să uzi pământul c-o lacrimă
luminezi ca mai apoi toate lămpile
să se sfarme
fără să ştii unde e acasă
unde ţi-ai lăsat inima
bricheta
şi toate cele necesare traiului
împreună cu tine
/
totul e o înşelătorie
şi înşelătorie e totul
dar poate poezia nu are întotdeauna dreptate
dar poate poetul nu are întotdeauna scrisul de partea sa.
coperţile sunt coperţi
dimineţile - ce altceva să fie?
totul are să fie spus
o să uităm numai câte ceva
o să păstrăm atât cât credem că e cazul
teatrul e o înşelătorie.
înşelătoria suntem noi.
noi suntem atât cât putem azi.aici.acum.un minut.o oră.o jumătate de secundă în plus la somnul
de după.
joi, 21 iulie 2011
Nimic nou
Camerele se pierd una-ntr-alta într-un joc pe care nu
avem cum să ştim cine l-a inventat
Poezia nu e descriere
Poezia nu e un preş pe care să-ţi ştergi tălpile vinete
şi totuşi cineva...
Camerele se pierd una-ntr-alta
ne iubim după legile noastre
şi încă o lumină se-aprinde undeva pe pământ
încă un cuvânt pentru iertare
încă un adăpost.
Poeţii mor
ploşniţele se simt ca acasă
pe pat
pe panglicile de la Crăciun
pe pumnii scorojiţi ai sfinţilor transformaţi în piatră
Uneori trebuie să poţi privi în spatele umerilor
să păzeşti dragostea asta nouă
copilărească
pentru care nu ai îndeajuns de multe cuvinte
pentru care nu ai îndeajuns de multe mâini
de ochi, de îngeri
avem cum să ştim cine l-a inventat
Poezia nu e descriere
Poezia nu e un preş pe care să-ţi ştergi tălpile vinete
şi totuşi cineva...
Camerele se pierd una-ntr-alta
ne iubim după legile noastre
şi încă o lumină se-aprinde undeva pe pământ
încă un cuvânt pentru iertare
încă un adăpost.
Poeţii mor
ploşniţele se simt ca acasă
pe pat
pe panglicile de la Crăciun
pe pumnii scorojiţi ai sfinţilor transformaţi în piatră
Uneori trebuie să poţi privi în spatele umerilor
să păzeşti dragostea asta nouă
copilărească
pentru care nu ai îndeajuns de multe cuvinte
pentru care nu ai îndeajuns de multe mâini
de ochi, de îngeri
joi, 14 iulie 2011
Poem cu un fluture
(...)
Cineva bate la uşă de mai bine de două săptămâni
să-i deschid, să nu-i deschid
dacă e un hoţ
ca toţi hoţii
dacă e un răufăcător
dacă cineva l-a trimis numaidecât să ne facă o gaură
După un timp
copilul înţelesese că nu ai pentru ce să mori pe lumea asta
exact aşa-i spusese şi salvatorul său
astfel că nu ne interesează cum ar fi fost pe malul celălalt
pe partea cealaltă
în apa rece
unul o trece, celălalt rămâne acasă.
Actorii - la cabine
de data asta apare cine merită
în apa rece aripile nu mai ştiu să se-atingă
unele de altele
unele pe altele
suferă puţin
apoi mor.
Durerile noastre nu interesează pe nimeni
cuvinte specifice
sare pe rană
unele vise se opresc, se nasc altele
seara ne găsim cu totul schimbaţi
nu suntem decât ceea ce inimile noastre reuşesc să creadă
despre noi în lumina unei lămpi
în lumina
în
lumina.
Cineva bate la uşă de mai bine de două săptămâni
să-i deschid, să nu-i deschid
dacă e un hoţ
ca toţi hoţii
dacă e un răufăcător
dacă cineva l-a trimis numaidecât să ne facă o gaură
După un timp
copilul înţelesese că nu ai pentru ce să mori pe lumea asta
exact aşa-i spusese şi salvatorul său
astfel că nu ne interesează cum ar fi fost pe malul celălalt
pe partea cealaltă
în apa rece
unul o trece, celălalt rămâne acasă.
Actorii - la cabine
de data asta apare cine merită
în apa rece aripile nu mai ştiu să se-atingă
unele de altele
unele pe altele
suferă puţin
apoi mor.
Durerile noastre nu interesează pe nimeni
cuvinte specifice
sare pe rană
unele vise se opresc, se nasc altele
seara ne găsim cu totul schimbaţi
nu suntem decât ceea ce inimile noastre reuşesc să creadă
despre noi în lumina unei lămpi
în lumina
în
lumina.
luni, 11 iulie 2011
Şerbane, mai încet, Şerbane
totul începe de undeva
se termină sau
nu se termină
nu e problema stelelor de săptămâna trecută
acum or niciodată
bătrânii te pândesc din casa lor
prost luminată, prost mobilată
şi aşa mai departe
cineva se uită la tine chiar acum
carne din carnea mea
sânge din sângele femeilor ce se perindă prin oraş
ai grijă la marginile cercului.
mori la comandă
ca un câine
ca o pisică
ca un fluture cu cele şase aripi la purtător
fă pe mortu, şerbane
fă pe mortu.
cheia e-n lădiţa aia pe care n-ai deschis-o niciodată
femeile au dinţi puternici
fă pe mortu, şerbane
fă pe mortu.
cheia e-n mintea ei
femeile au buze puternice
un şarpe poate sta nemişcat luni întregi
la fel ca toate femeile
înţelegi ce spun?
la fel ca toate femeile
fă pe mortu, şerbane
sau o să murim cu toţii mai repede decât
ne-a fost scris
căci cineva trebuie să le fi scris şi pe-astea
înainte de.
înainte cu
un pas
şi păcălim
Dunărea
păcălim
durerea
de măsea
de masa asta cui ar trebui să mulţumim
ne mulţumim şi cu firimituri
dar păsări n-am fost niciodat'
eu unu' n-am fost pasăre
nu ştiu tu.
nu ştiu dacă femeile sunt de-acord cu asta.
de ce poeziile mele-s atât de lungi
ştii cum se zice
nu te-ntinzi mai mult decât ţi-e plapuma
dar plapuma mea e de satin
dar palma mea e roasă de carii
vorba profului
vorba profetului
Iisus nu sună niciodată de două ori
fă pe mortu, şerbane
pădurea asta e plină de minuni
pădurea asta
e plină
de minuni.
se termină sau
nu se termină
nu e problema stelelor de săptămâna trecută
acum or niciodată
bătrânii te pândesc din casa lor
prost luminată, prost mobilată
şi aşa mai departe
cineva se uită la tine chiar acum
carne din carnea mea
sânge din sângele femeilor ce se perindă prin oraş
ai grijă la marginile cercului.
mori la comandă
ca un câine
ca o pisică
ca un fluture cu cele şase aripi la purtător
fă pe mortu, şerbane
fă pe mortu.
cheia e-n lădiţa aia pe care n-ai deschis-o niciodată
femeile au dinţi puternici
fă pe mortu, şerbane
fă pe mortu.
cheia e-n mintea ei
femeile au buze puternice
un şarpe poate sta nemişcat luni întregi
la fel ca toate femeile
înţelegi ce spun?
la fel ca toate femeile
fă pe mortu, şerbane
sau o să murim cu toţii mai repede decât
ne-a fost scris
căci cineva trebuie să le fi scris şi pe-astea
înainte de.
înainte cu
un pas
şi păcălim
Dunărea
păcălim
durerea
de măsea
de masa asta cui ar trebui să mulţumim
ne mulţumim şi cu firimituri
dar păsări n-am fost niciodat'
eu unu' n-am fost pasăre
nu ştiu tu.
nu ştiu dacă femeile sunt de-acord cu asta.
de ce poeziile mele-s atât de lungi
ştii cum se zice
nu te-ntinzi mai mult decât ţi-e plapuma
dar plapuma mea e de satin
dar palma mea e roasă de carii
vorba profului
vorba profetului
Iisus nu sună niciodată de două ori
fă pe mortu, şerbane
pădurea asta e plină de minuni
pădurea asta
e plină
de minuni.
sâmbătă, 9 iulie 2011
Îngerii nu
îngerii nu trebuie
să trăiască
binele strică lumii aceste cu totul
cufundată în ale ei
cu totul cufundată în ea însăşi
îngerii nu trebuie
să trăiască
oamenii vor vorbi
oamenii nu înţeleg deşi
vor vorbi mult despre noul lor oaspete
îngerii nu aud
îngerii nu cunosc limba oamenilor
şi totuşi oamenii
se vor ascunde din calea îngerului
pune o pătură peste el
pune o pătură
mâine e altă zi
pe legea mea
mâine îngerul va pleca
pe legea lui
cerul nu va răbda prea mult
pune rămăşag
mâine e altă zi
pe legea mea
pe legea îngerului
mâine e altă zi
cerul
dar dacă va veni cineva
nu ne mai cunoaştem
s-a-nţeles?!
pas alergător
s-a-nţeles.
la stânga
s-a-nţeles?
las' pe mine
îngerii nu trebuie
să trăiască
oamenii sunt amari pentru că ei nu mai au braţele
îngerilor
ei nu cunosc acest amănunt, dar ceva
le spune că ei nu au
ei nu ştiu să folosească braţele îngerilor
ei nu cunosc acest amănunt
dar ceva
îngerii nu trebuie
să trăiască
salvează omul
de om
salvează îngerul
cu preţul vieţii
aici sau dincolo de poartă
aici sau dincolo de noaptea asta ce
nu se mai sfârşeşte
îngerii nu cunosc decât o singură rugăciune
mâinile lor
tălpile lor
cuvântul lor
stelele
îngerii nu trebuie
să trăiască
să trăiască
binele strică lumii aceste cu totul
cufundată în ale ei
cu totul cufundată în ea însăşi
îngerii nu trebuie
să trăiască
oamenii vor vorbi
oamenii nu înţeleg deşi
vor vorbi mult despre noul lor oaspete
îngerii nu aud
îngerii nu cunosc limba oamenilor
şi totuşi oamenii
se vor ascunde din calea îngerului
pune o pătură peste el
pune o pătură
mâine e altă zi
pe legea mea
mâine îngerul va pleca
pe legea lui
cerul nu va răbda prea mult
pune rămăşag
mâine e altă zi
pe legea mea
pe legea îngerului
mâine e altă zi
cerul
dar dacă va veni cineva
nu ne mai cunoaştem
s-a-nţeles?!
pas alergător
s-a-nţeles.
la stânga
s-a-nţeles?
las' pe mine
îngerii nu trebuie
să trăiască
oamenii sunt amari pentru că ei nu mai au braţele
îngerilor
ei nu cunosc acest amănunt, dar ceva
le spune că ei nu au
ei nu ştiu să folosească braţele îngerilor
ei nu cunosc acest amănunt
dar ceva
îngerii nu trebuie
să trăiască
salvează omul
de om
salvează îngerul
cu preţul vieţii
aici sau dincolo de poartă
aici sau dincolo de noaptea asta ce
nu se mai sfârşeşte
îngerii nu cunosc decât o singură rugăciune
mâinile lor
tălpile lor
cuvântul lor
stelele
îngerii nu trebuie
să trăiască
luni, 4 iulie 2011
Versetul patruzeci şi unu
muncitori, zugrăvi, electricieni şi îngeri
confund magia cu adevărul
adevărul cu alte concepte ce nu-mi încap în raniţă
eu pot să-mi părăsesc ţara
ţara nu poate să mă părăsească
pe mine
ca atunci când te ridici gata-gata să pleci
gata-gata să laşi totul aşa
şi cineva te trage de mânecă şi-ţi spune
pe un ton cât se poate de grav
STAI JOS.
atunci nu mai ai nimic de dovedit
un ultim glonţ folosit "aşa cum se cuvine"
tâmplele primăvara
încerci să te lipseşti de ce-ai mai drag
la piept nu strângi pe nimeni/ dar
din darul cui am făcut raiul ăsta?
din răul cui am scăpat sare peste rănile îngerilor?
unu minus unu
troc cu suflete
troacă plină de poezii scrise femeilor din vieţile noastre
iartă-mă
iarna asta ne va găsi împreună
sau n-am să mai scriu niciodată
sau n-am să mai cer nimănui să mă iubească
sare peste rănile îngerilor
se întârzie cu lucrările
ne va fi frig
să ne mutăm
amuţim
câinele care strigă Ajutor
ai face bine să-l primeşti
Iisus e şi el pe undeva
aşteptând ca tu să faci ceea ce şarpele ţi-a spus
că trebuie
trenurile nu întârzie niciodat'
aleargă ca şi cum Dumnezeu ar vrea să ne arate o ultima dovadă
de iubire
din păcate
neîmpărtăşită
clădită
din păcate
confund magia cu adevărul
adevărul cu alte concepte ce nu-mi încap în raniţă
eu pot să-mi părăsesc ţara
ţara nu poate să mă părăsească
pe mine
ca atunci când te ridici gata-gata să pleci
gata-gata să laşi totul aşa
şi cineva te trage de mânecă şi-ţi spune
pe un ton cât se poate de grav
STAI JOS.
atunci nu mai ai nimic de dovedit
un ultim glonţ folosit "aşa cum se cuvine"
tâmplele primăvara
încerci să te lipseşti de ce-ai mai drag
la piept nu strângi pe nimeni/ dar
din darul cui am făcut raiul ăsta?
din răul cui am scăpat sare peste rănile îngerilor?
unu minus unu
troc cu suflete
troacă plină de poezii scrise femeilor din vieţile noastre
iartă-mă
iarna asta ne va găsi împreună
sau n-am să mai scriu niciodată
sau n-am să mai cer nimănui să mă iubească
sare peste rănile îngerilor
se întârzie cu lucrările
ne va fi frig
să ne mutăm
amuţim
câinele care strigă Ajutor
ai face bine să-l primeşti
Iisus e şi el pe undeva
aşteptând ca tu să faci ceea ce şarpele ţi-a spus
că trebuie
trenurile nu întârzie niciodat'
aleargă ca şi cum Dumnezeu ar vrea să ne arate o ultima dovadă
de iubire
din păcate
neîmpărtăşită
clădită
din păcate
Litere pentru
trec peste poemele altor femei asemeni plugarului
ce priveşte cruciş peste grânele fără rod
trec peste vieţile lor ca acela ce ştie să iubească o singură
femeie
şi numai una
aruncă-le
nu sunt ale noastre
adormi ştiind că nu există decât o singură placentă
pentru tine
nu înainte însă de a-ţi ordona cu grijă rugăciunile
nicio dimineaţă nu seamănă cu alta
se poate să mai fi spus asta într-una din cărţile mele
pe care le ţin la adăpost.
potop/
confundăm Babilonul cu armele moderne
california
nesfarsit
cineva trebuie să-ţi spună adevărul
adevărul lui
sânge şiroind peste adevărul altora
america e departe
nicăieri nu e ca acasă
la ea.
ce priveşte cruciş peste grânele fără rod
trec peste vieţile lor ca acela ce ştie să iubească o singură
femeie
şi numai una
aruncă-le
nu sunt ale noastre
adormi ştiind că nu există decât o singură placentă
pentru tine
nu înainte însă de a-ţi ordona cu grijă rugăciunile
nicio dimineaţă nu seamănă cu alta
se poate să mai fi spus asta într-una din cărţile mele
pe care le ţin la adăpost.
potop/
confundăm Babilonul cu armele moderne
california
nesfarsit
cineva trebuie să-ţi spună adevărul
adevărul lui
sânge şiroind peste adevărul altora
america e departe
nicăieri nu e ca acasă
la ea.
nevoiedetimp
(5-77-55-7)
e nevoie de timp
de la primele rânduri la grădina-noastră-comună
de la consoane la vocale pe care le ţin cu grijă într-un săculeţ alb
de la ştiu-că-n-ai-să-te-superi
la umerii luminoşi
e nevoie de timp
e nevoie de braţe tari
ochii mereu deschişi
camerele goale ale oraşului pe când noi tremuram de frig
camerele goale ale oraşului
ferestrele deschise dinadins
camerele goale ale oraşului
e nevoie de timp
iubeşte-mă pentru ceea ce nu sunt
prăpastia nu există
şi totul e bine
vântul
păsările ce nu vor
să se mai apropie
îţi iubesc cu desăvârşire mâinile
şi ochii
şi nu vreau să fi greşit niciodată în poeziile
pe care mi-aş fi dorit
să ţi le scriu
e nevoie de noi
sunaţi-ne sau
căutaţi-ne după ora şaptesprezece
cu excepţia zilelor cu ploi
ne veţi găsi mereu/ aşteptând
e nevoie de nori
de pături prin-care-să-nu-se-vadă-cum-trebuie
timpul oprit şi nu
fructul oprit
malul de pe care putem zări fructele cele bune
primejdia
acum-suntem-în-siguranţă
e nevoie de timp
de la primele rânduri la grădina-noastră-comună
de la consoane la vocale pe care le ţin cu grijă într-un săculeţ alb
de la ştiu-că-n-ai-să-te-superi
la umerii luminoşi
e nevoie de timp
e nevoie de braţe tari
ochii mereu deschişi
camerele goale ale oraşului pe când noi tremuram de frig
camerele goale ale oraşului
ferestrele deschise dinadins
camerele goale ale oraşului
e nevoie de timp
iubeşte-mă pentru ceea ce nu sunt
prăpastia nu există
şi totul e bine
vântul
păsările ce nu vor
să se mai apropie
îţi iubesc cu desăvârşire mâinile
şi ochii
şi nu vreau să fi greşit niciodată în poeziile
pe care mi-aş fi dorit
să ţi le scriu
e nevoie de noi
sunaţi-ne sau
căutaţi-ne după ora şaptesprezece
cu excepţia zilelor cu ploi
ne veţi găsi mereu/ aşteptând
e nevoie de nori
de pături prin-care-să-nu-se-vadă-cum-trebuie
timpul oprit şi nu
fructul oprit
malul de pe care putem zări fructele cele bune
primejdia
acum-suntem-în-siguranţă
duminică, 3 iulie 2011
Adam nu era la prima abatere
iar asta o ştim bine
laolaltă cu îngerii
laolaltă cu dumnezeu
laolaltă cu fratele lui risipitor
şarpele îşi plăteşte pedeapsa
dumnezeu îşi plăteşte slugile
eu îmi plătesc inima să bată în fiecare săptămâna
măcar o dată.
Adam nu era la prima abatere
iar asta o ştie Adam însuşi
se căieşte sau nu - nu e problema noastră.
nu e problema lui dumnezeu.
nu e problema mâinilor mele ce fac oamenii atunci când
li se oferă un loc în grădina lui dumnezeu
dar atunci care e problema?
dar atunci care e păcatul tău?
dar atunci de ce nu eşti la tine acasă?
nopţile nu văd bine - s-ar putea să ajungi unde nu trebuie
s-ar putea să ajung unde nu e cazul.
de Crăciun nu mai tăiem pe nimeni
de cine depinde soarta femeii?
de cine depinde soarele înainte de a se face zi?
decoraţiile
pieptul lui dumnezeu
pieptul poetului
şi aşa mai departe până când pumnul
va ajunge să lovească
până când corpul bolnavului se va linişti
până când scrisul nu va mai fi decât o mână ruptă şi readusă
la funcţiile ei de până atunci
daca d1 = D2...
laolaltă cu îngerii
laolaltă cu dumnezeu
laolaltă cu fratele lui risipitor
şarpele îşi plăteşte pedeapsa
dumnezeu îşi plăteşte slugile
eu îmi plătesc inima să bată în fiecare săptămâna
măcar o dată.
Adam nu era la prima abatere
iar asta o ştie Adam însuşi
se căieşte sau nu - nu e problema noastră.
nu e problema lui dumnezeu.
nu e problema mâinilor mele ce fac oamenii atunci când
li se oferă un loc în grădina lui dumnezeu
dar atunci care e problema?
dar atunci care e păcatul tău?
dar atunci de ce nu eşti la tine acasă?
nopţile nu văd bine - s-ar putea să ajungi unde nu trebuie
s-ar putea să ajung unde nu e cazul.
de Crăciun nu mai tăiem pe nimeni
de cine depinde soarta femeii?
de cine depinde soarele înainte de a se face zi?
decoraţiile
pieptul lui dumnezeu
pieptul poetului
şi aşa mai departe până când pumnul
va ajunge să lovească
până când corpul bolnavului se va linişti
până când scrisul nu va mai fi decât o mână ruptă şi readusă
la funcţiile ei de până atunci
daca d1 = D2...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)