Frumusețea ca eroare

Înaintea dispariției totale,

Frumusețea va mai exista câteva clipe,

Ca eroare.

Ca ironie,

Ca râset nebun ieșit din tipar,

Ca un regret contrar celor ce-au fost

Și dispar.

Un ultim stadiu, o clipire,

Mult praf și culori brune

Ce dau trezire pedepsei pentru compromis.

Dar nu va fi o distrugere cu cerc inchis,

Ci o distrugere a vietaților ce sistematic s-au dezis

De la vechi frontiere ce s-au scris

În piatra.

Atunci, deodată, în liniștea aceea spartă,

Bibliotecile vor fi mai triste decât cimitirele,

Pentru ca nimeni nu le mai așteaptă.

În nicio dimineață nu ești femeie

În nicio dimineață nu ești femeie.

Ești, pe rând, copilul frumos țipandu-și dreturile în primele zile de viață,

Preșcolarul purtând șmecherește ghiozdanul pentru toamna viitoare,

Adolescentul cu pistrui și probleme fără nicio ieșire;

Ești toate cifrele de la ora de matematică,

Ești o pereche de sandale roșii.

Ești toți oamenii pe care i-ai cunoscut

Dar și cei pe care urmează să-i cunoști.

În nicio dimineață nu ești femeie.

Ești apa din paharul cel mai înalt,

Lutul din mâinile unui copil,

O unghie ruptă.

Ești bradul din fața casei lui,

Cadoul primit la ultima aniversare,

Dar și acea mare dezamagire de care nimeni n-a aflat încă.

În nicio dimineață nu ești femeie.

Ești, pe rand, tot circul și toată grădina zoologică.

Ursul polar din reclama de la Coca Cola,

Pinguinul ce-a plecat de acasa în cautarea fericirii totale,

O calatorie inițiatică.

Ești întrebarea cu cele mai multe răspunsuri posibile,

Dar și răspunsul ce nu va putea fi vreodată contestat.

În nicio dimineața nu ești femeie.

Ești bătrâna încărcată cu sacoșe grele venind de la piața și nu de la super-market,

Telefonul care întreabă “Ai nevoie de ceva?”

Incendiul din apartamentul vecin,

Prima cădere de calciu;

Ești omul singur

Ești omul bolnav,

Dar totodată, ești noul născut din brațele unei mame aparent noi.

Cheamă-mă, te rog, din secolul trecut

Rimele-mi nu cunosc timpul.

Rimele-mi sunt totuși singure, căci nu știu dacă ea va vrea să le cunoască.

Să le crească ca pe niște pui galbeni, moi,

Ce cu voință vor să-nvingă coji albe de ou, să o privească.

Se pierd de ele însele deși-și țin strânse mâini pe plânsete

Și deși și-au jurat, se pierd într-un întreg pe jumatate plin,

Pe jumatate gol,

Sau…

Se mai pierd puțin și-n limbi de ceas ce ticăie nervos în caz că te vei răzgandi,

În caz că-ți vei dori ca să te muți și tu în alt palat,

Mai nou, mai bun, ori mai curat.

Îți vor cânta..

Vor arunca în timp cuvinte ce-l lovesc

Cald fără să il rănească,

Iar el se va retrage

Să trag-un nod de viața-n piept

Să-și spună “vreau s-aștept”

Și să respire iară.

Rimele-mi se pierd.

Unele vor fi fost deja scrise.

Altele, sunt scrise chiar acum cu pene noi,

Dar cele mai multe, au fost cusute în secolul trecut,

Încă de dinainte ca eu să știu măcar c-am să mă nasc.

Ele se-ntorc numai atunci când tu le chemi…

Spre a-ți vorbi curat,

Spre a-ți pansa cu drag din ranile ce le-ai lăsat deschise

‘n-același secol ce-ar trebui cu mâna șters sau chiar uitat.

Strânsoare

Om deosebit de scund, mânuind cu mare pricepere o baghetă pe jumătate magică.

Bătrân acoperit de o haină cu dungi orizontale, ridicând în slăvi o halteră veche.

Urări de bun venit.

Zgomote din ce în ce mai plăcute iși fac intrarea într-o arena despre care nu vom ști niciodată nimic.

Semnături incerte picurând din glasul unei femei.

Faptură tânără țipând în mișcări aerodinamice,

Îngrijitor orb pictând linii cât mai drepte pe spatele unui ponei alb,

Râsete cu subînțeles.

Bărbat impunător aruncând periodic cuțite franțuzești spre capul unei victime ce zâmbeste.

Bani murdari.

Om de culoare pândind un grup restrans de umbre ce calcă strâmb,

Flăcări scoase din gura unui mut deloc precaut,

Violoncel din hârtie, arzând numai note de trecere,

Sărituri împotriva unei gravitații încă nepurtate.

Cel puțin două corzi rupte.

Lumini tot mai albastre,

Machiaj respectând noile mode,

Joben scump.

Clovni mirați.

Îmbrâncire copilărească.

Animale mici împodobite foarte strident.

Reflectoare.

O urmă timidă de fum,

Scară spre absolut,

Lovituri repetate în creștet,

Cădere.

La polul opus, singurul personaj neobservat, face previziuni din cele mai pozitive:

Biletele spectacolului următor s-au cumparat până la ultimul.

Cu mâinile curate (cantabil)

Sunt insprat,

azi pot să scriu de gauri negre căscate în asfat.

Mă simt schimbat

de norul vascularizat.

Sunt amețit,

o cometă plină cu vată de zahăr m-a lovit.

Mă simt ciudat,

nebunia m-a teleportat.

Nimanui nu-i pare rău.

Nu, nimanui nu-i pare rău c-o să devin ateu.

Nimanui nu-i pare rău.

Nu, nici măcar lui Dumnezeu.

Dă-mi ceva să pot să îi atac.

Da, dă-mi ceva să-mi spună ce să fac.

Sunt martor la o glumă proastă,

mâinile îmi stau legate-n șah.

Nimanui nu-i pare rău.

Nu, nimanui nu-i pare rău c-o să devin ateu.

Nimanui nu-i pare rău.

Nici lui Allah și nici lui Dumnezeu.

Îmi mută piesele-n zig-zag,

mă fură cu ochii zâmbind.

Tu dă-mi ceva să le atac,

ceva ce știe să îmi spună ce să nu mai fac.

Și cât mă bucur, lumea ne-a uitat.

Da, cât mă bucur, nu m-au întrebat.

Ce e cu noi, ce ne-a stricat.

Da, am scăpat.

Pledez vinovat

Primește-mă în pomul tău

Păzește-mă acum când rodul tău a înegrit.

În Copacul tău prematur înflorit cu flori de stea,

Din care ne-am hrănit printr-un consemn

Ce-avea s-aducă pacea-n valea plângerii,

Să liniștească ape din cascada mea ce îți răpește îngerii,

Ca un nonsens ce fuge-n pas divers

Între vietile noastre de cușcă.

Pledez vinovat!

Ca un soldat roman ce ne hrănește cu otet

Și ne împunge-n coasta,

Vrand sa ne-ngenuncheze-n fața firii,

Menirii primite în aceeași zi prin pulbere de pușcă.

Grabește-te că toate crengile-i se rup,

Fugind de sub picioarele noii lumi acoperite cu petale

Culese de cei ce se opresc pentru o gură de viață,

Pentru un aer nou..

Uitând de timp, de norme,

De vorbe prinse cu garou.

De o decizie luată,

De o depresie călcată de tălpile fine,

Ce spun că le pasă,

Țesând în fugă un tablou ce-avea să ne înfrunte iar.

Să ne pună la zidul ce-n zadar

Ne cere socoteala greșelilor

Scăldate-ntr-un pahar.

Invitație la dansul strâmb

Te chem în poezii ce au început să-și dea coate.

Poezii cu tineri ce privesc urât,

Cu tinere ce s-au vândut cu tot cu inimă…

Și ce primesc?

Ce îmi doresc: eu mort,

Lăsat sub capacul ușor deschis,

Cântând o trecere în nedorință.

Murmur uimire,

Fiindcă moartea-mi e atipică.

Măna-ți mă cântă în articulații vesele, ironice,

Aruncându-mi sageți împodobite

Cu amintiri de pe front.

Cămăși mânjite cu sangele strămoșilor.

Întinde-mă ca pe o coală nouă,

Caci simt că am întinerit în palma ta…

Aștept suflul tău viu ca să traiesc.

Dar e târziu.

Pământul mă caută precum un tată grijului că s-a-nserat.

Și mă opresc.

Cui i-a păsat de zborul tău

Și cine te-a vegheat?

Te vindec eu cu un cuvânt

De ma vei da afară din al meu mormant de dor.

Eu nu am cum, însa te rog pe tine să mă duci

Pe străzile pe care ne pierdeam.

Ne urmăream întreband trecatori cu brațele pline de flori

Daca ne vor găsi.

Dacă ne vor în buzunarele orasului…mai știi?

Noi nu plătim, vrem să servim la fericirea ta, i-ai spus.

Dar n-a mai stat…

Toate acele erau flori crescute din pământul

Pe care-atunci când toți eram copii

Noi am gravat numele tău izbăvitor.

Pe urmele soldatului/ Visul spart

Nu mai știi ce ai visat?

Era ea…

Steatea într-un colț, departe de tine și râdea…

Aflase ea de undeva că te-ai mutat.

Îți aflase viciul și s-a bucurat enorm,

Însă avea de așteptat.

Liric adânc purtat de o pasare murdară;

De fapt, o amintire amară în cerul gurii celei vechi.

In centrul padurii inopta…

Fara frici, fara temeri, doar c-o patura din nea.

Din ea, dimineata zburau fluturi aproape morti

Ce se lasau prada jocului ei.

De obicei sfârșeau într-un borcan cu miere cu capac prietenos din care

În zilele cu soare te vedeau

Te urmareau, parcă, până la intrare,

Apoi cădeau în vis adânc.

Încercând să fie orbi, să fie muți sau să surzească,

Să fie martori fără voie într-o poveste cerească,

Fără mască o vedeau omizile, licuricii și lăcustele.

Își vorbeau zilnic până când ea a dispărut.

Ea a plecat.

A luat cu ea masca să-i țină scut.

Străinul miop a spus c-o vei urmări treptat

Ca un soldat de marină ce curand a dezertat,

Lăsând în urmă familie, pământ

Și un acasă cald, cu mult prea sfânt.

“Ascultă, sunt ciuperci otrăvitoare.

Ascultă…Va veni, te va căuta

Sunt gânduri noi ce vor să ți-l omoare,

Dar el nu se vrea pierdut…”

Duhul bun

Tot alb, tot alb, tot alb, mă înec în alb,

O să-mi dau duhul aici…

Duhul meu e în lampta ta acum.

Nu trebuie decât să-l chemi.

Nu trebuie decât să-i spui o poveste.

Iți va da timid, asemeni mie, vestea cea bună.

Veți călători, veți copilări, vă veți împrieteni.

El e un fel de eu.

Un fel de noi taiat pe jumatate.

Un spirit liber ce ține predici despre libertate fină,

Despre cortina ta roșie,

Despre o clapă dilatata-n alb,

Despre arcuș..

Veți dormi adânc, veți da naștere unui prunc cu suflet sănătos,

Cu ochi prea cunoscuți și gură pe care n-au s-o poată coase.

Va umbla ca un pofet prin case,

Prin scoarțe grase vrând să lase acele umbre să se întrevadă,

Să vadă și ei tot așa cum vede cel ce propovăduiește pace.

Asa sa fie caci eu trebuie sa-nchei..

Să duc sacoșele pline cu lacrimi acre de la zei.

Să ma lasați în pacea mea.

În albul meu spitalicesc..

Munți de sare vă vor ghida

Și totul va fi așa cum vă spun.

El e al tău stăpân.

Nu simte ură, dar nici iubire nu simte încă,

El i-o unealtă tristă ce sapă în izvoarele memoriei noi..

Caută și el răspunsuri,

Caută (și el) ce căutam și noi.

Suntem poeme uitate de vreme,

Scrise de mâini de culori diferite,

Degete degerate ce au renascut

Ca sa scrie.

Eu…eu vreau să-ți uit tot alfabetul.

Și vreau să mă ierți…

Mai căutăm? Mai vrei?

Eu nu mai pot. Eu vreau să-not în albul meu,

Să fiu o clipă singur, să nu mai poți tu să mă vezi,

Dar nu aș vrea sa plec.

Pot fi o slugă bună..

(La-la-la-la.....la-la-la-la.....La-la-la-la.....la-la-la-la....)

Manole (A treia plecare)

Cum ar fi să visezi că ai murit?

Cum ar fi să visezi că ai trăit tot ce-ai avut de trăit?

O să aștepți un asfințit?

O să trăiești ce n-ai trăit?

O să iubești ce n-ai iubit?

O să ucizi?

De ce mă plângeți?

De ce plângeți?

De ce mă plângeți?

Eu o să plec acum…

Vreau să-mi iau rămas bun de la voi

V-aș ruga să vă amintiti de mine în zilele cu ploi…

(Eu nu v-am uitat)

Viața ta e curcubeu fără culori

Viața ta e moartea netrăită a copilului din flori.

Viața ta s-a dus, a capitulat.

Viata ta e zmeul de hârtie înaltat spre cerul ei…

Sufletul tău e mort și trupul tău e mort și el

Acum le poți zări printr-un crenel.

Grabeste-te!

Noaptea-l îndeamnă spre castel.

Cu pas sfios pe coridor

Deschide uși, ferestre, deschide zbor

Se va lăsa purtat de valul lin

Pentru ca totul se va darama într-un suspin de domnișoară

Ce va muri și ea…

Pereții vor ceda încet

Ferestrele iți vor cânta uitarea

În turnul-felinar ești numai tu și marea

Ce-ți va cere s-o săruți

Și-ți va spune limpede când o să mori.

“Crezi că creezi?

Așteaptă miezul nopții și-ai să vezi…”

Acum te îndrepți spre lumea nouă ce-o visezi

Spre lumea noua ce tu o creezi

Spre o coală pală ce duce prea departe

De unde cu regret vei afla ca n-ai să poți să te întorci.

De ce?

Pai nu ai unde…

Nimeni nu te așteaptă

Nimeni n-o să te crească-ntr-un ghiveci de floare

Nimeni nu o să-ți spele tălpile tale murdare

Nimeni n-o să te poarte prin livezi…

Funii verzi sunt pe tavanul tău cu vise

Funii vezi, te vor purta pe culmile încinse

Funii verzi sunt pe tavanul tău cu vise

Funii vezi, funii verzi, funii vezi, funii verzi și vechi dorințe.

(”Ai incredere

Și o s-o regasești!”)

Poate mâine...

Poate de mâine voi fi nou.

Poate copilul din cavou mă va primi lângă obiectele aduse de-un Craciun…

Uitat, sau mult prea vechi, sau ‘mprumutat de la vecini,

Ce-n veci n-au dat niciun cadou,

Ce-n veci n-au vrut să știe că există.

Întreabă de-un bilet de tren, doar dus,

Făr’ să le spună că ar vrea să se întoarc-acasă;

Îl vor purta pe norul ce-l vor scoate din comun,

Inconștienți și ignoranți și indolenți, cum le e pasul,

Iar el îi va privi ca pe străinul veșnic repetent,

Ce n-a știut decât să-i fure locul său.

Loc al copilului cel vechi dintr-un cavou,

Ce viu intră în viețile de pe panou

Făr’ a spera la un semnal sonor,

Căci regula era s-aștepte oaspeții cu mâinile curate.

Poate stiloul va scuipa numai cuvinte noi,

Din cele mai frumoase,

Și nu-mi va mai păta hârtia ce o scot dintr-un trecut,

Fiindcă pe ciorne vechi nu știu să scriu...

Încerc, mototolesc, arunc,

Încep să obosesc.