în timp

e imposibil să mă mai întorc motanii torc orașul doarme o inimă de acum zece ani o bătaie pe ritm orașul București în 98 și inocența mea de care va mă rușinez ba mă mir ba mă bucur

asta nu e poezie ăsta nu sunt eu nu deschid 

nu mă mai pot întoarce niciodată acolo dar nici aici pasărea de aur e mereu în altă parte bate din aripi și scrumează pe jos

singura întâlnire ratată - cu mine

cuvinte neterminate - ale mele

glorie închipuită

e doar un copil caută să respire la fel că ceilalți

sfarmă cretă pun răsaduri doar așa că să avem de ce să ne împușcăm

schimb gloanțe oarbe pe gloanțele celelalte

nimeni nu trage nimeni nu rumegă

pinnata uriașă un disc care se tot caută

nu mă voi mai întoarce niciodată aici mai bine casc ochii

și buteliile și branhiile bărcile ce se închid iarna

pentru că atâta e

nicio altă masă

nimic mai absurd sau mai colorat

tic-tac zice poate tac poate stau nemișcat poate uit poate rămân atent

și iar se deschide

și pe bune că altceva nu mai e

mai bine trag aer acum și beau din fiecare ocean sau mă retrag undeva cu oamenii