încerc să scriu
să-mi reintru în ritm
să le demonstrez tuturor că prin mine încă mai curge
poezia
dar aud coborând pe stradă un grup de bărbaţi cântând
şi-mi dau seama instant: am stat prea mult în camera asta-n formă de con
unde soarele pătrunde doar atunci când dorm, dinadins
notele se distorsionează
femeile nu mai ştiu să plângă să urle să mă facă să plâng
până n-ajungi în stradă nu ştii cum e să n-ai
până nu se rupe ultima coasta
ascultă-mă
aş putea să te mint dar nu
scrisesem o strofă mai bună decât toate celelalte
dar până la tipar s-a ales praful
mă gândesc la câţi alţii au trecut prin ploaia asta acidă
cu dureri poate mai mari decât ale mele
vise smulse aşa cum dai afară o măsea înainte de timp
motivând că oricum nu se mai putea face nimic
până n-ajungi în stradă nu ştii cum e să n-ai
până nu se rupe ultima coasta
ascultă-mă
aş putea să te mint dar nu
aici toate obiectele se strâng unele în altele
să se încălzească sau să se auto
distrugă
în fiecare zi dau afară nişte cadavre
sunt prea obosit să le-ngrop aşa că
le las în stradă
rugându-mă să nu le mai găsesc
dar ele ştiu drumul înapoi
acum îmi stau în ceafă nu mă lasă să scriu
pierd cuvintele cele mai importante
unul scoate un pistol mă ameninţa
râd
îl încarcă
ar putea apăsa pe trăgaci în orice clipă şi
nimeni să mă apare
nimeni pentru care să merite
să mor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu