de două săptămâni îmi las ceasul să sune la 8:20
sper că eşti acolo tu chiar tu cu inima ta alături
spunând ceva important unuia ca mine
îngenunchind şi aşa mai departe
somnul meu se pune de-a curmezişul zice eu vorbesc ascultaţi comanda la mine
o maşină de tonaj greu pe strada cărnii
o femeie singură întorcându-se din nou acasă
îmi tremură genunchii continui să sper văd aceleaşi spinări decojite
aceleaşi râsete care nu pricep nimic
pe drum din drum călătoria unei existenţe ciudate
am putea coborî oriunde dar ne punem centura după gât
îngânăm singuri un teritoriu al neputinței
marți, 30 octombrie 2012
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
spune, fii liber ca o caracatiță în marțea asta fii liber treci tu pe la mese și întreabă-mă, eu n-o să-ți mai răspund aș putea să știu cine...
-
suntem puntea fără să știm trecem prin timp cu timpanele pline de griji un elefant îmi arată calea seamănă cu mama, cu tata, cu bunicii când...
-
mergi tu să aduci o lumânare? chiar trebuie? doar n-o să stăm aşa, în beznă, o zi şi-o noapte de unde ştii cât are să ţină? nu ştiu atu...
oamenii mici
se face că trecutul mă pândește se face că eu sunt trecutul care mă pândesc îmi fuge mintea pentru că mintea nu poate fi prinsă de nimeni al...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu