să ştii să scrii de la un punct încolo nu mai înseamnă
cine ştie ce
poezia se transformă într-o oglindă
o plantă căreia nu-i mai pasă dacă răsare sau nu răsare
o femeie care te lasă să-i pui picioarele unde vrei tu
geme ori de câte ori ai nevoie
apoi rămâne lângă tine fără să mai spună nimic
indulgentă se întoarce şi mâine
încerci să-i spui o poveste îi legi câteva coliere de gât
bolul cu cereale umplut cu lacrimile amândurora
acre strâmbe cu nod la ambele capete
te întorci pe tine pe toate părţile
circuli cu cele mai scumpe taxiuri din oraş
ai vrea să te arunci de la etajul patru dar nu o poţi lăsa așa
începi să numeri
o lovitură în tâmplă la fiecare intersecţie
o pată de sânge
o urmă de ruj
geam spart
îţi bagi două degete pe gât şi te rogi să se termine
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu